A treia zi (1)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz A treia zi apărută la Editura Eminescu în 1980

(O bătrână arunca firimituri de pâine păsărelelor orașului. Obișnuiți cu ea, porumbeii înconjurară în curând, umplând cu fâlfâit de aripi caldarâmul din fața Prefecturii. Printre porumbei, vrăbii pitice își luau și ele partea, ajungând mereu primele la bucățelele de pâine, ceea ce, din cine știe ce motiv, o enerva pe bătrână. Ea continua totuși să sfărâme printre degete bucățile de aluat negru, să-și strige protejații și să nu dea importanță pantofilor târșiți, cizmelor grele, bocancilor, care întrerupeau din când în când dejunul păsărilor.

O singură dată, atunci când câțiva încizmați mai bădărani au început să arunce cu pietre acolo unde ea-și împrăștia firimiturile, a ridicat ochii, și-a strâns ziarul în care adusese pâinea și a plecat, urmată de toate păsările ei. Dar nu foarte departe. Acum avea un alt loc în care în fiecare dimineață venea cu mâncarea pentru aripatele flămânde, care știură s-o găsească fără nicio greutate, păcălind din nou vrăbiile mici, porumbeii. Asta n-o enerva pe bătrână mai mult ca înainte.

Doar în centru, în fața Prefecturii, locul a rămas mai trist.)

1

Ziua următoare se nimeri să fie o zi de iarnă, dar o zi nu suficient de rece pentru a fi doar ea în stare să-i împiedice pe pașnicii lugojeni să-și continue viața de sub streșini, înghesuiți la o masă din cafenea, doi domni pălăvrăgeau aparent despre una-alta, dar în fond fiecare nu făcea decât să-și spună gândurile precise cu care se culcase ieri și se sculase azi. Unul dintre ei, doctorul Jager, nu mai stătea de mult diminețile pe stradă; îmbătrânise și își schimbase pe nesimțite și viața: fusese deputat, dar nu mai era, deși ar fi putut să mai fie, fusese avocat, dar nu mai pleda la tribunal, deși era solicitat s-o mai facă, se culca în continuare târziu, dar, scutit de treburi, nu se mai scula înainte de prânz. La amiază, ieșea agale la plimbare și obosea încă înainte de a ajunge în centru. Se rezema de câte un zid pentru a se odihni, și pornea mai departe, până ce se putea așeza, gemând, la o masă din cafenea. Privea buimac în jur, spunea celor ce se grăbeau să se așeze alături de el că astăzi n-ar fi trebuit să vină și pierdea vremea până spre trei-patru, când i se făcea foame și se târa înapoi spre casă.

Omul care nu avusese niciodată suficient timp pentru el însuși, deși o viață întreagă nu-l preocupase decât acest lucru, căuta în continuare cu ultimele-i forțe fericirea în prezența celor din jur, uitând totul și ignorând orice viitor în goana aceasta disperată după o împlinire cât de formală a iluziei unui prezent palpabil. Bătrânul avocat nu se mai regăsea niciunde și în nimeni, timpul de față, gol de orice proiecție din trecut și orice speranță explicită în viitor, nu mai reflecta pentru el decât automatismul unor deprinderi care puteau da impresia că doctorul Jager mai trăiește. Și, drept urmare a acelorași automatisme, cei din jur îl invidiau în continuare, așa cum o făcuseră întotdeauna.

Celălalt domn, cel cu care-și pierdea avocatul vremea în dimineața aceea, era un oarecare Rusan, comerciant fără vocație și intrigant lipsit de influență, ceea ce, în puținele-i clipe de luciditate îl uimea îngrozitor, lăsându-i apoi pentru întreaga existență un gust amar și ușor revoltat de incapabil de profesie. Furios de ocazie, plângăreț împotriva întregii lumi, din care, făcând vrând-nevrând parte, se opunea și lui însuși, Rusan își alesese pentru această viață câțiva indivizi pe care-și încerca întreaga dibăcie a planurilor sale niciodată puse în aplicare, iar cumnatul său, Lazăr, stătea pentru el ca un stâlp al existenței, drept țintă principală a acestor vise de răzbunare — pentru că mașinațiunile sale se consumau într-un veșnic vis.

Integrați în același trecut de lugojeni autentici, cei doi domni puteau să stea o viața de povești, chiar dacă vorbele lor nu ajungeau decât arareori de la unul la altul.

— Știți, bombănea Rusan, eu cred că soarta lui Lazăr este cincizeci la sută compromisă. Tăcu, stătu pe gânduri și se corectă: Poate chiar șaizeci la sută. Rusan se opri pentru a vedea efectul celor spuse, dar Jager nu părea atât de impresionat pe cât ar fi meritat o asemenea veste. Nu credeți că am dreptate?

— Ce importanță are? Depinde cât de puternice sunt celelalte patruzeci de procente.

— Șaizeci la sută, nu înțelegea Rusan.

— Dar nu patruzeci și cu șaizeci fac o sută? Vocea lui Jager suna nerăbdătoare.

— Ba da, se grăbi să aprobe Rusan, voiam să spun că Lazăr nu și-a găsit momentul cel mai potrivit să se certe cu Luca. Și fiindcă Jager tăcea, Rusan îi făcu din ochi: tocmai acum! Mă înțelegeți?

— Luca? Cine e Luca?

— Dar, domnule doctor, Luca a ajuns acum o goangă foarte mare!

— Goangele trăiesc un an… Lui Jager aproape i se părea că Rusan a pronunțat un nume la întâmplare.

— Da, dar Luca… Și, pe urmă, acum e anul lui, nu?

— Că anul meu nu e…

— Dar asta, mă iertați că v-o spun, domnu’ doctor, asta este numai și numai din vina dumneavoastră. Numai un deget ar fi trebuit să mișcați, un deget, și ați fi rămas în Parlament, ba mai mult…

— Mai mult ce?

— Sunteți reprezentantul unei națiuni mari și puternice. Acum, dacă ați fi vrut…

— Tu ai fi vrut?

— Eu? Păi, dacă eram eu în locul dumneavoastră… Ea nu mă lăsam… Eu…

|— Nu asta te-am întrebat, se înfurie din nou Jager. Tu ai fi vrut ca eu să fi devenit nu știu ce?

— Păi, sigur că da. Eu v-am stimat întotdeauna, dar acum era momentul…

• Ce tot vorbești?
• Vă spun eu că acuma-i momentul!…
• De ce tocmai acuma?

— Pentru că legionarii… și dumneavoastră, reprezentantul unei națiuni atât de puternice…

— Ce tot…

— Uitați! Rusan scoase din buzunarul de la piept mai multe hârtii: chitanțe vechi, tăieturi din ziare, acte legalizate la notariat. Scotoci îndelung printre ele și între timp îi explica tot mai precipitat bătrânului cum nu-și dau seama oamenii pe lângă ce moment trec. câte s-ar putea aranja acum dacă… dacă… Dar unde-o fi, domnule? De mult am tot vrut să vi-l arăt! Nici nu vă dați seama cât de… A, uite-l! Și se apucă să citească dintr-un petec de jurnal vechi: ,,Victoria este a noastră! În curând…”

— Ce vorbești?! E a voastră? Atunci de ce mai ai nevoie de mine? De ce nu-ți faci singur dreptate?

— Nu… adică… am tot vrut să vă citesc aceste rânduri. Ele conțin declarația lui Codreanu după alegerile din ’37.

• Și de ce să-mi citești acum toate astea?

— Pentru că… Pentru că o să vă dați seama! Dumneavoastră nu știți! Și se apucă să citească plin de emfază, făcând pauze și subliniind cu „priviri semnificative” anumite cuvinte: „Victoria este a noastră! În curând se va face dreptate. Îndată ce vom fi stăpâni pe țară vom pune pe toți politicienii care au contribuit să aducă România în mizeria în care se află să construiască o autostradă de la București la Berlin”. Ei?

• Și ce-i cu asta?

— Păi, eu în locul dumneavoastră astăzi… Credeți că numai politicienii ar trebui să fie puși să spargă piatră la carieră? D-alde Lazăr n-ar fi bun acolo?

• Dumnezeule! Dar tu nu înțelegi nimic!

— Eu? Domnule doctor, eu vă stimez pe dumneavoastră și ca om și ca reprezentant al unei națiuni care…

• Tu-l stimezi și pe Luca!

— Sigur că da! Ce? E puțin lucru să pleci din Lugoj al nu știu câtelea copil dintr-o familie necăjită și să te întorci cu șaisprezece costume?

— Eu am douăzeci și trei de costume. Tocmai ieri mi le-a numărat nevastă-mea. Ce sa fac cu ele?

Ochii lui Rusan scânteiară:

— Nu vă supărați, domnu’ doctor, dar pot să vă întreb?… Știți, în mine puteți să aveți perfectă încredere… că dacă și eu… ,

— Ce dracu vrei să știi? Dacă nu m-au făcut totuși mai mare decât deputat?

— M-ai mai întrebat o dată. Am douăzeci și trei de costume, dar nu m-au făcut nimic. Rusan îl privi neîncrezător și trist. Nu m-au făcut nimic și nici n-am vrut să mă mai facă ceva. Dar legături mai am, amice!

— Am știut eu că n-ați stat degeaba, se învioră celălalt. E clar că aveți toată puterea. Uitați la ce m-am gândit eu: Lazăr s-a certat cu Luca. Luca ăsta e un băiat foarte bun, dar cam nervos. Nu cred că o să-l ierte pe Lazăr. Că dacă vrea, poate să-l facă praf…

— Blöder Kerll! murmură Jager, dar Rusan începu să se înfierbânte și nu-l mai auzea.

— Luca ar putea să dea acum cu Lazăr de toți pereții. Și știți de ce n-o face? Pentru că Lazăr e român. Luca a spus că la început trebuie să se termine cu „lepădăturile vandale”. Dar să vă spun ceva: Lazăr ăsta nici nu e chiar atât de român!

• Da’ ce-i!

— Bunică-sa, doamna aia Gorunescu, e născută Harsany! Ei?

Un alt domn, doctorul Fitacek, care ședea la masa vecină, se băgă în vorbă. O făcu în mod absolut firesc — trăiau doar toți trei din același trecut.

— În chestia asta cu doamna Gorunescu lucrurile nu sunt atât de simple, domnule Duma!

— Rusan! Îl corectă cel interpelat, neputându-se obișnui cu faptul că doctorul, gafând mereu și cu nonșalanță, confunda mereu cine la ce nume răspunde.

— Povestea asta cu doamna Gorunescu m-a interesat mult. Împreună cu Vancu cel Roșu am…

• Una peste alta, nu-i româncă.
• Nu-i chiar sigur. În primul rând…

— Și ce-i cu asta? Vreau să-ți spun ceva: Luca ăsta a făcut ce a făcut și „lepădăturilor vandale” și „iudeo-bolșevicilor” și românilor.

• Dar ce a făcut?
• Tu ce-ai fi vrut să facă?

— Păi, tocmai… vedeți, aici e aici… că dacă aș putea să-i comand eu… Pentru că, vedeți, el e puterea… că trebuie să recunoașteți… În fine… Iar eu să fiu capul… conducătorul…

• Așa ar trebui să fie? Tu, capul?
• Eu aș ști ce să fac cu atâta putere!

— Tu?! Ascultă, domnule, nimeni nu a știut încă în istorie ce să facă atunci când a avut puterea. Și mai ales nimeni nu a știut nici că n-are habar pentru ce se luptă și că nu-și cunoaște adevărata putere. Nu-i așa, domn’ profesor?

Penescu, un alt personaj al acestei piese, se învârtea ca un somnambul prin cafenea.

— Nu mă întrebați și dumneavoastră! Vă rog să nu mă mai întrebați și dumneavoastră! Îmi este permis să mă așez la masa asta?

• Permis ca la Banu’ Ghica!

— Nu vreau să vă deranjez. Și nu mă mai întrebați, vă rog, nu mă mai întrebați ce caut eu acum aici!

Rusan era furios că era deranjat de la o discuție care ar fi putut fi deosebit de importantă pentru viitorul său și al lui Lazăr, iar Jager îl fierbea puțin pe profesor, știind că acesta abia așteaptă să fie îndemnat să povestească tot ce are pe suflet. Doar doctorul Fitacek dispăruse pe nesimțite.

— Știți, eu ar trebui să fiu la liceu acum. Nu vi se pare curios lucrul acesta? Ar trebui să fiu la liceu, aș avea ore, dar nu mă duc. Așa. Pur și simplu!

— Foarte bine, domn’ profesor! Nu trebuie să vă scuzați față de noi.

Penescu nu putea pricepe:

— Dar eu… eu… vreau să spun: m-ați mai văzut pe mine vreodată trăgând chiulul de la școală? E pentru prima oară în toată cariera mea.

— Și de ce nu te duci atunci înapoi la elevii dumitale?

• Nu! Degeaba insistați! Absolut degeaba!
• Dar nu insist deloc!

— Lăsați, nu vă mai străduiți să mă convingeți! Azi nu mă mai duc înapoi. Ca să se bucure băieții că au o oră liberă. Credeți că n-or să se bucure? Cunosc eu foarte bine cât de mult le place latina…

— Nu că, știți, nu se cheamă că… am uitat cum i-ați spus… chi… chiu…

— Chiulește, îl ajută Rusan.

— Așa! Nu chiulește… Nu chiulești dacă te gândești tot timpul că nu ești la catedră! Ăsta nu mai e chiul! Așa se spune?

— Ba chiulesc! Tocmai asta fac: CHIULESC!

— Mă rog, plăcerea dumitale.

— Și știți de ce chiulesc? Pentru că m-am gândit la două lucruri: în primul rând să știu și eu cum e aia să chiulești…

— Și n-ai aflat…

— Ba da! Și în al doilea rând pentru că habar nu mai am de ce trebuie să le predau acestor copii de burtă-verde concordanța timpurilor.

— Și abia astăzi ai ajuns să-ți pui întrebările astea?

— Nu. Nu astăzi. Penescu dădu pe gât coniacul pe care-l comandase și mai ceru unul.

— Ați dat de o moștenire?

— De ce? Pentru că își permite și un profesor să bea câteva pahare de coniac? Adă toată sticla! îi strigă băiatului care îl servea. Până astăzi îmi spuneam că fără latină, fără științele umaniste, oamenii ar fi mai aproape de animale. Pe dracu! Vă rog să mă scuzați!

— Să-ți spun ceva: cei mai mulți oameni pentru a ajunge să suporte literatura clasică au trebuit să asculte de joarda din școală. Iar pentru a le place muzica simfonică au nevoie de o cantitate considerabilă de snobism. Cel puțin la început.

— Astea-s vorbe! Blasfemii! Penescu se uita la sticla lui de coniac și se gândea dacă e cazul să le ofere și celorlalți sau să rămână la ideea de a o termina singur.

— Uite, tocmai în zilele astea am găsit scris undeva că în ultimii ani au citit cam cu 35 la sută mai puțini oameni Iliada și Odiseea ca în 1900.

— I-ați numărat dumneavoastră? Sau cel care a scris tâmpenia asta? Vreți coniac?

— Nu, mulțumesc. Și de ce ai să te ocupi de mâine, dacă mi-e permis să întreb?

— Cred că am să fac altceva. Cred că am să mă întorc la școală. Dar va fi altceva, mă înțelegi?

— Nu.

— Nici nu mă așteptam. Vă rog să mă scuzați! Și Penescu plecă grav și încercând din răsputeri să stea drept, căutând toaleta.

— Săracul! S-a tâmpit și ăsta, spuse Jager. Atunci își făcu apariția și Luca.

— A cui e sticla asta? se interesă el.

— A domnului profesor Penescu, îi răspunse Rusan, care se grăbise să sară în picioare și să-i ofere un scaun.

— Să i-o ascundem!

— Las-o acolo, Luca! Glasul lui Jager suna spart.

— Da’ ce? Ce v-a apucat?

— Las-o acolo! Odată are și el o sticlă de coniac, își mai îmblânzi vocea bătrânul.

— Dar nu i-o iau de tot!

— Las-o acolo!

— Liniștiți-vă! Am spus că nu i-o iau de tot! Ochii lui Luca scânteiau ștrengărește.

Jager se răsuci greoi cu fața spre perete. O oglindă mare, într-o ramă și mai mare, îi arăta puțin deformată sala cafenelei cu mesele și cei câțiva mușterii din ea. Exista mai ales un punct al oglinzii care strâmba tot ce-i cădea în față. Îl văzu pe Luca învârtindu-se în jurul mesei, cu sticla de coniac în mâini, rânjind, întorcând mereu fața spre oglindă ca spre obiectivul aparatului unui fotograf. Îl văzu și pe Rusan clipind mai mult decât șiret din ochi și participând cât mai complice și mai satisfăcut la jocul lui Luca. Și se văzu și pe el însuși, răsucit eu spatele la ceilalți și privindu-i prin oglinda strâmbă care-i înghițea pe toți. Și, în timp ce-l observa și pe Penescu întorcându-se la masa lor, Jager se pomeni că face tot felul de mișcări de degete, jocuri de copii în fața sticlei lucioase în care se privea.

— Ce s-a… Văzându-l pe Luca la masa lor, Penescu vru să se așeze altundeva, dar își aminti că parcă a uitat ceva și nu-și putea da seama ce.

— De ce nu vă așezați la masa noastră, dom’ profesor, îl îmbie Luca.

— Dar poftiți, dom’ profesor! îl invita zgomotos și Rusan.

— I-ați spus și lui Luca! I-ați spus și lui că trag chiulul? Penescu se adresa exclusiv lui Jager, dar acesta se făcea că nu aude. Nu trebuia să-i spuneți! El tot nu poate pricepe…

— Nu-i nimic, dom’ profesor, nu-i nimic! Dar poate stați la masa noastră și beți un coniac…

— Un coniac?

— O sticlă de coniac, încercă să-l facă Rusan să-și amintească. O sticlă plină cam până aici! îi arătă el.

— Un coniac? Eu nu beau niciodată coniac!

— Poate totuși… Poate acum, în mod excepțional, de când chiuliți…

Dar pe Luca nu-l mai amuza tot jocul acesta. Scoase la iveală sticla și i-o întinse plictisit profesorului.

— Nu! De la dumneata nu vreau să primesc nimic, făcu Penescu.

— E a dumneavoastră.

— Nimic! Nici la școală nu te-am iubit. Cu toate că pentru profesor toți elevii trebuie să fie la fel, pe tine nu te-am putut suferi niciodată. Sper să apreciezi cum se cuvine această mărturisire!

— Ia, domnule, odată sticla! Nu mă mai ține cu mâna întinsă!

Rusan încă nu știa ce atitudine să adopte. Îi privea când pe unul când pe celălalt și acompania cu gesturi vorbele lui Luca.

— Tu n-ai să poți înțelege niciodată, Luca, de ce chiulesc eu acuma!

— Nici nu mă interesează! Luca îi puse sticla în față pe masă.

— N-ai să înțelegi!

— Nu mă mai plictisi, dom’ profesor! Când te văd, îmi amintești de nenorocitele vremuri când trebuia să stau ca un, animal în cușcă în băncile voastre tâmpite. Noroc că n-a durat atât cât ați fi vrut voi!

— Nu te-ai supus niciodată unei discipline! Penescu își turnă un nou pahar.

— Disciplină? Atunci de ce spuneți că trageți chiulul, dom’ profesor?

— Uite, Luca, despre asta să nu vorbim! În niciun caz să nu vorbești tu despre asta! Dumneata, Luca, întotdeauna i-ai învățat pe colegii dumitale numai violență și debandadă.

— Și ce vă miră în asta? Uitați-vă pe stradă: copiii se joacă nu de-a școala, ci de-a pușca și de-a războiul. Dați-le o mătură și o vor folosi ca pe o armă, nu o vor maimuțări pe mămica făcând curățenie în casă.

— Asta din cauza unor oameni ca dumneata, Luca!

— De ce? Pentru că am chiulit mai mult ca alții? Acum dumneata chiulești și ți-e jenă că te-a prins un fost elev de-al dumitale! Și cine? Tocmai eu!

— De dumneata, Luca, n-am de ce să mă jenez.

— Ți-e jenă! Spune că ți-e jenă!

— Nu vă permit, domnule!

— Zău? Dar de ce nu-mi permiți? Crezi că noi nu știam că tu chiuleai și pe atunci?

— Nu vă permit! Și dumneavoastră sunteți ultimul care… care…

Atent la modul în care evoluau pronumele în gura celor doi, Jager uită să se mai controleze și-și dădu abia acum seama că s-a sculat în picioare pentru a se ajuta cu ochii, privind prin oglindă la gurile celor doi, încercând să suplinească astfel auzul care-l servea tot mai puțin.

— Ce faceți? îl întrebă Luca, și Jager observă că s-a apropiat cu nasul de oglindă și că încearcă astfel să se uite la cei din spatele său. Vă uitați la felul cum chiulește dom’ profesor? Parcă face altceva de o viață?

Penescu apucă sticla și o aruncă în capul lui Luca. Dar nu fu o lovitură reușită: era rezultatul prea multor ezitări. Chiar și după ce a pornit, mâna, regretând deja fapta, frână o mare parte din forța loviturii. Sticla abia atinse capul lui Luca, și căzu în fața lui pe masă. Dintr-un reflex, acesta o puse în picioare. Nu se vărsară decât câteva degete de coniac, dar acestea îl udară pe Luca pe față și pe haină. Tânărul nu simți nicio durere la impactul cu sticla, lucrurile arătând de parcă Penescu i-ar fi aruncat-o să bea și el iar el a greșit și n-a putut s-o prindă din prima clipă.

Întâiul gând al tânărului fu acela că pute a băutură și că va trebui să plece să se spele și să se schimbe. Se uită la ceas pentru a vedea dacă mai are timp să le facă pe toate astea. Apoi îl auzi pe Jager spunând:

„Păcat! Dumneata te-ai tâmpit de tot!” Privi să vadă cui i s-a adresat bătrânul și îl văzu uitându-se către profesor. După aceea, ieși.

Rusan ședea cu urechile ciulite. Se aștepta să-l audă pe Luca fluierând, apărând din nou în cafenea cu mai mulți vlăjgani, călcându-l pe Penescu în picioare… sau, gândea Rusan, la ieșirea din cafenea, Penescu are cincizeci la sută șanse să se pomenească împușcat sau călcat de o mașină. Cu cât trecea mai mult timpul, Rusan era tot mai convins că a doua variantă va fi cea care va avea loc. Își lăsă așadar mâna făcută căuș de lângă ureche și îi spuse pe un ton lugubru lui Penescu:

— Nu vă văd bine, dom’ profesor. Pe lângă asta, Rusan își mai confecționă și un aer de dur, își ridică aproape fără să-și dea seama și gulerul de la haină și se duse la vitrină să se uite în stradă.

Penescu își mai umplu un pahar, îl duse la gură, dar se înecă din prima înghițitură.

— N-ați făcut bine, dom’ profesor!

— I-am pătat costumul?

— Rusan pretinde că Luca mai are cincisprezece costume. Dar nimănui nu-i convine să fie pocnit în cap cu o sticlă. Ați putea să vă pierdeți slujba.

— Credeți? Știți, eu am vrut să mă duc astăzi pur și simplu înapoi la școală și să răspund, atunci când voi fi întrebat de ce am lipsii, că n-am avut chef să țin cursuri. Eram convins că nimeni nu-mi va putea reproșa lucrul ăsta după o carieră de atâția ani.

— Eu așa cred, continuă imperturbabil Jager: o să vă dea afară.

Penescu se uită la sticlă, măsură îndelung cât a mai rămas în ea, apoi își scoase un port-papier îndesat de acte și hârtii, scotoci în el până ce găsi bani, puse aproape tot cât avea pe masă, chemă chelnerul și-l plăti, rugându-l să-i mai țină sticla pentru a doua zi, după care se sculă perfect lucid în picioare.

— Acum mă duc la școală, spuse.

— Luca n-o să vă ierte, îl avertiză cu voce tristă Rusan.

— Luca mi-a fost elev. Ăsta e un lucru pe care-l țin cu toții minte. Chiar și cei de teapa lui Luca.

— Asta nu-i o scuză, dom’ profesor!

— Cine a spus că mă scuz? și Penescu ieși grăbit din cafenea.

Jager se întorsese din nou cu spatele la sală și se distra făcând tot felul de semne din degetele pe care le urmărea în oglindă.

— Și acum ce credeți că o să se întâmple, domnule doctor? Jager își continua distracția fără să-l ia în seamă pe Rusan. Domnule doctor, ce credeți că se va întâmpla mai departe?

— Ce să se întâmple?

— Păi, credeți că un om ca Luca se va lăsa jignit în halul ăsta de un… de un Penescu? Domnule doctor! Și pentru că bătrânul nu mai răspundea, Rusan se sculă de pe scaun să-l tragă de mânecă. Cred că se vor întâmpla lucruri foarte grave.

— Bineînțeles. Dumneata vrei ca imediat să vină doi jăndari să-l spânzure pe Lazăr și alți doi să-l lege pe Penescu.

— Eu n-am spus niciodată așa ceva. Dar ceva tot va trebui să se întâmple.

— Asta-i sigur.

— Pentru că admițând că dom’ profesor Penescu o să facă acum o cerere…

— Ce cerere?

— Un act prin care…

— Dacă o să facă vreodată o „cerere” cum îi spui dumneata, atunci fii sigur că dom’ profesor Penescu o să facă o cerere în stil pur romantic.

— O cerere cum?

Dar mai mult nu mai reuși să scoată Rusan de la bătrânul avocat, care era într-o dispoziție ciudat de euforică în dimineața aceea. Îl mai apucă de câteva ori de mânecă, se lansă în ipoteze dulci, aducând argumente numai pentru a le putea combate. Dar Rusan vorbea singur. Apoi se apropie de masa lor un individ care-i privise o vreme din ușa cafenelei. Le întinse un pachet.

— Unde-i profesorul ăla?

— Care profesor?

— Domnul Luca i-a trimis un costum să i-l dea la curățat.

— A! Profesorul Penescu? Dânsul e la liceu acum. Acolo îl găsiți cu siguranță, spuse Rusan și rânji fericit că Luca nu „s-a lăsat”.

— Dați-i dumneavoastră pachetul, zise individul și dispăru înainte de a avea timp Rusan să mai spună ceva.

Rămas cu zâmbetul lipit de buze, acesta se întrebă ce să facă el cu acel pachet, dar jubila că Luca n-a cedat așa cu una cu două, după cum el, Rusan, bine a prorocit, că ăsta-i numai începutul, că…

— Dar de ce să-l dau eu pachetul?

Jager părea să fi uitat de mult că se află în cafenea și continua să se joace cu degetele în fața oglinzii. Ce avea el mai bun de lucru? Acasă îl aștepta (sau nu-l aștepta) soția de care nu mai era legat sufletește de câteva vieți. Erau prea mândri amândoi. Nici nu se iubeau, nici nu se urau. Conviețuiau pașnic. Aici, în schimb, putea să se joace cu degetele în fața oglinzii cât îi poftea inima.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.