Spitalul (13)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981.

Căutându-l pe Luca, se mai zbătea între două simțăminte diferite și, dacă l-ar fi întrebat cineva ce-și dorea, n -ar fi știut nici el ce să răspundă. Dar nu-1 întreba nimeni nimic, domnul Moravetz îl urma ca o slugă sau ca un paznic, și la întrebările pe care și le punea lui însu și, Lazăr nu-și răspundea decât printr-o înjurătură șoptită printre dinți. Nu știa nici el dacă ar fi vrut să-i ia locul lui Luca, mai marele stabilimentului, omul care într-o jumătate de oră i-a făcut pe toți să i se adreseze cu „domnule Comandant“ și al cărui cuvânt părea să cântărească acum atât de greu sau dacă să fugă și de postul său de „administrator“, denumire atât de umilă, dar atât de importantă, din care ar putea să mulgă atâtea avantaje, că doar se pricepea la așa ceva, dar care la ora bilanțului va conta și ea ca o „funcție de conducere“ a întregii afaceri și-l va costa în cel mai bun caz revenirea la statutul de pacient, putându-se aștepta ș i la o cămașă de forță în plus. Da, ar putea să spună că a acceptat totul silit, că n-a făcut decât să încerce să salveze aparențele, că a încercat să apere avutul statului în fața acestor nebuni. Dar cine-1 va crede, mai ales că era convins că, la un inventar cât de sumar pe care l-ar fi făcut la momentul preluării funcției, ar fi găsit lipsuri atât de mari, atât de incredibile încât la sfârșit toate aceste fraude i se vor imputa tot lui? Așa că, deși nu va avea nici măcar postul lui Guneș , de care va trebui probabil să țină — auzi, domnule, de cine! — de acuma cont, încât până la urmă el nu va rămâne până la capăt decât din nou doar un puternic și un profitor din umbră, ca de obicei, când se va termina totul, va plăti cel puțin tot atât de cumplit ca ceilalți! Și atunci de ce să-i servească pe acești „ceilalți“? Dar în cazul acesta ce-o să -i spună acestui Luca? Că vrea jumătate din regat și pe fiica Craiului Verde de soție? Că vrea să preia el funcția de comandant? Păi, Luca poate că atât și așteaptă! Poate că n-a făcut totul decât pentru a-1 prosti pe el și pe toți ceilalți și între timp necunoscutul Luca s-o șteargă englezește! Dar ar prelua el, Lazăr, cu adevărat funcția de șef al acestei nebunii?

— Vina dumitale este că nu crezi în tot ce se întâmplă aici! îi spuse Guneș, când se

întâlniră în camera de gardă.

— Cum adică? făcu Lazăr, dar începu să-l privească din clipa aceea cu un fel de respect pe individul ăsta pe care cu o oră înainte îl găsise în izmene și care acuma îi ghicea gândurile și dădea comenzi la niște persoane încântate că au de cine asculta.

— Păi, asta e! Nu te comporți, domnule Lazăr, ca un administrator!

— Și cum ați vrea să mă port?

— Un administrator este un fel de ministru de finanțe! Ar trebui să știi asta!

Lazăr se aștepta ca din clipă în clipă toți cei de față să înceapă să râdă. Dar nu râdea absolut nimeni, toți păreau foarte preocupați și serioși.

— Îl caut pe domnul Luca!

— De acum va trebui să vă mulțumiți cu mine. Eu sunt adjunctul domnului comandant

cu probleme organizatorice și veți primi instrucțiuni de la mine și numai de la mine.

Bineînțeles că dacă se va întâmpla vreodată să vă întâlniți și cu domnul Comandant… Dar nu cred. Iar ceilalți adjuncți n-au niciun drept asupra serviciului dumneavoastră.

„Măcar de-ar avea dreptate! avu Lazăr un moment de luciditate. Măcar de ar avea dreptate și aș lua totul ca pe o glumă. Dar atunci de ce mi-e din nou ciudă pe succesul acestui

Luca?“ Fu singura dată când deveni Lazăr conștient de acest lucru, ceea ce nu înseamnă că un chin ascuțit nu avea să-l roadă apoi tot mai tare, fără ca el să mai știe măcar ce-1 face să se simtă atât de nenorocit.

— A! Domnul Moravetz, îl văzu Guneș și pe acesta. V-ați cunoscut adjunctul, domnule Lazăr?

— Vice-ministrul de finanțe?

— O să vă conducă un om la administrație. Aceasta se găsește în pavilionul central și veți avea afectate mai multe încăperi. Deocamdată, va trebui să vă… mulțumiți cu cei patru funcționari care au fost și până acuma, șeful lor aflându-se deja într-o rezervă nu departe de aici. Oamenii par fideli, dar ar fi bine să-i struniți fără menajamente de la început… Nu uitați că, noi trăim acum niște vremuri în care doar forța își mai poate impune punctul de vedere. Stârpiți tot ce credeți că trebuie stârpit, altfel nu mai ajungeți să vă dați măcar seama când veți

fi distrus de alții. Aici oamenii sunt de toate felurile și cu tot felul de trecuturi. Puțini au uitat ce-au fost până ieri. Sper că nu sunteți un om prea milos… Nu trebuie să existe subalterni și șefi, aici trebuie să domnească doar puterea de convingere. Oricare ar fi aceasta. Așa că dacă mai aveți întrebări sau dacă aveți de raportat ceva, pe mine mă veți găsi aici, iar dacă voi lipsi veți vorbi cu domnul Iancu. Domnule Iancu, trimite un om să-i arate domnului Lazăr unde-și are birourile!

— Mă duc chiar eu, spuse acesta cu o voce de bas, mă duc chiar eu pentru că am niscaiva treabă acolo.

Ieșiră, și Moravetz îi urma la câțiva pași. Modul în care privise Iancu pe geam îl făcuse pe Lazăr să aibă un fel de încredere în el: omul i se părea parcă mai normal decât ceilalți. Trebui să-și recunoască repede că se înșelase.

— Unde mergem?

— La birouri.

— Și dacă aș vrea să nu mă opresc la pavilionul central?

— Dumneavoastră, ținând cont de funcția pe care o îndepliniți, veți primi permise să circulați prin tot spitalul. Și adjunctul dumneavoastră va avea dreptul la un asemenea permis.

— Mă refeream…. dacă aș vrea să ies pe poarta spitalului, credeți că m-ar opri cineva?

— De ce să ieșiți? Lazăr se lămuri și nu mai răspunse. Dacă încercați să nu vă faceți

datoria… o veți păți.

— Adică m-ați închide și pe mine într-o cămăruță ca pe fostul administrator al

spitalului?

— Nu. Dumneavoastră ați păți-o! Ar fi la fel ca și când cineva ar fi îmbrăcat uniforma

și ar fi dezertat.

— Când a venit domnul Luca, a fost repartizat în rezerva plătită de mine…

— Este un mare avantaj! Bineînțeles că toată lumea cunoaște relațiile dumneavoastră cu domnul Comandant, dar dacă încercați să faceți vreo prostie, o pățiți încă înainte de a mai apuca să stați de vorbă cu dânsul. Așteaptă-mă aici! îi spuse unui om care-i întâlnise pe alee și care îi salută respectuos. Am niscaiva treabă cu domnul administrator și mă întorc acuși.

Lazăr privi în urmă: cât s-au oprit ei, s-a oprit și Moravetz câțiva metri mai încolo.

Apoi, când porniră ei, o luă și el din loc. Alături de alee un cal sur căuta fire de iarbă. Intrară, în pavilionul central. Aici pe lângă secția de chirurgie și boli interne, se afla și

administrația spitalului. În loc să urce la etaj, Iancu îl conduse la demisol.

— Veți avea la dispoziție toată aripa asta.

— Dar până acum Administrația era la etajul II!

— Noi ne-am gândit că dacă va avea cineva nevoie de dumneavoastră și vă va căuta, va fi mult mai ușor să ajungă aici decât dacă ar trebui să urce două etaje.

— Și o să mutați bolnavii grav pe scări în sus?

— De ce nu? În pavilion nu se mai intră decât cu o autorizație specială. Așa că cei mulți, cei care au nevoie de un act, n-au decât să poftească! Dar să intre în pavilion… Mă

înțelegeți?

— Dar, după câte pricep, eu voi avea dreptul să intru în… vreau să spun, eu voi avea voie să urc la etaj.

— Dumneavoastră și adjunctul dumneavoastră da.

— Și la Direcțiune bănuiesc că se află sediul domnului… domnului Luca. (Lui Lazăr îi era imposibil să spună „domnul Comandant“.)

— Nu. Dar pe mine mă puteți găsi din când în când și acolo.

— Și atunci domnul…

Dar fură întrerupți. În noul său sediu Lazăr era așteptat de o grămadă de lume. Oamenii i se adresau cu „domnule administrator“ și Lazăr nu putea pricepe nu numai cum de a găsit lume atât de repede la el, cum de s-a acomodat pe nerăsuflate cu noua situație, cum de au intrat cu to ții atât de repede în joc, dar cum de au aflat în atât de scurt timp și funcțiile și cine se află în acele funcții.

Iancu îl conduse într-o cameră în care se aflau mai multe birouri și mai mulți funcționari speriați care se grăbiră să se scoale în picioare la intrarea lor.

— Dânsul este domnul administrator, făcu prezentările locțiitorul locțiitorului comandantului. Apoi intrară într-o altă încăpere. Aici va lucra domnul Moravetz.

— Adjunctul meu?

— Da, domnul Moravetz are o funcție de legătură între administrație și comandament.

— Adică nu-i sunt șef?

— Ba da. îi sunteți șef, dar deoarece veți avea foarte multe răspunderi, dânsul va face legătura dintre serviciul dumneavoastră și comandament.

— Adică mă va controla?

— Va avea și această funcție, dar dumneavoastră veți fi șeful.

— Despre așa ceva nu mi s-a spus la început.

— Vi se spune acum!

În timp ce traversau din nou demisolul, Lazăr observă cum unul dintre petiționarii care așteptau îi strecura lui Moravetz niște bani în buzunarele halatului.

— Acesta este biroul dumneavoastră, îi arătă Iancu.

Pe masă aveți o listă cu numerele de telefon de care aveți nevoie. Nu vă obosiți să cereți alte numere pentru că telefonistele au dispoziții precise pe cine și în ce măsură au voie să deservească. Din clipa aceasta vă puteți considera comandantul acestui serviciu. Eu trebuie să plec. Știți unde mă găsiți pe mine sau pe domnul Guneș. În cel mai rău caz vă puteți adresa și domnului Moravetz, ca unui intermediar, bineînțeles.

Iancu plecă și peste câteva minute apăru Moravetz. Lazăr se enervă: n-avea nici măcar timpul necesar să-și adune gândurile. Când naiba au reușit ăștia să se organizeze în așa o măsură?

— Domnule șef…

— Nu-mi mai spune așa!

— Dar cum?

— Spune-mi domnule Lazăr.

— Vă mulțumesc, Domnule Lazăr, așteaptă foarte multă lume, ar trebui să începem.

Dacă aveți treburi mai importante, sunt gata să mă duc eu să le…

— Mai înainte adună toți funcționarii aici! Vreau să-i cunosc.

— Așteaptă afară.

— Să intre!

Lazăr își așteptă subalternii cu spatele la ușă, privind pe geam: undeva departe, dintr-un pavilion opus, vechea lui cunoștință, figura impasibilă, îl privea de la o fereastră.

Parcă nici nu l-ar fi scăpat vreo clipă din ochi.

Cei patru funcționari intrară și se aliniară pe lângă pereți. Erau speriați, dar supuși.

— Domnilor, știți cine sunt și ce însărcinări mi s-au dat. Vom lucra de acum înainte

împreună. Cel puțin o vreme. Nu v-am ales eu și nici dumneavoastră pe mine. Suntem obligați să facem ceea ce ni se cere! Lazăr mai accentua o dată pe aceste vorbe. Suntem obligați!

Oamenii ascultau docili. Doar Moravetz își permisele să se așeze, dar se sculă și el

imediat în picioare.

— Suntem deocamdată îmbrăcați brambura! Ar trebui să adunăm toate halatele vișinii din spital. Câte sunt?

— Foarte puține, domnule administrator.

— Cu atât mai bine. Acestea vor fi de acuma uniforma noastră. În cât timp le puteți

recupera din tot spitalul?

— Într-o jumătate de oră.

— Într-un sfert de oră, se grăbi altul.

— Toate?

— Toate.

— Dintre dumneavoastră patru cine e șeful?

— Eu sunt cel mai vechi aici.

— Bine. Domnule Moravetz, dânsul va fi șeful biroului. Și în lipsa dânsului, dumneata. Ba nu, dumneata. Dumneata urmezi după dumnealui. Acum avem o ierarhie clară. Doar că cel care este șef răspunde și de ceea ce face subalternul lui. S-a înțeles?

— Domnule Lazăr, eu zic să începem. Așteaptă multă lume.

— Ce vor ăștia?

— Diverse. Este aici un domn care ar trebui luat înainte pentru că dânsul…

— Pentru că dânsul ți-a vârât niște bani în buzunar!

Lazăr ieși și se uită la oameni. Apoi alese un bătrân cu ochelari cu ramă de aur și cu o barbă respectabilă.

Îl pofti înăuntru. Apoi îl dădu pe Moravetz afară.

— Mă numesc Jochan Nasch, se recomandă bătrânul.

— Vă rog să luați loc.

— Vă mulțumesc. Eu am venit pentru…

— O clipă numai, domnule Nasch. Cu ce vă ocupați?

— Sunt notar într-un sat din împrejurimi.

— Și cum de sunteți aici?

— Sunt bolnav de ulcer, domnule administrator.

— Și ce părere aveți despre evenimentele de aici?

— Nu sunt eu în măsură să le judec. Nu fac parte din niciun partid. În tinerețe, da. Dar

acum…

— Dumneavoastră ați venit în spital pentru că ați fost bolnav de ulcer.

— Mai sunt și acum bolnav.

— Mă rog. Deci nu v-ați internat la nervi. Dumneavoastră sunteți un intelectual și un

om trecut prin multe. Ce credeți despre aiureala asta?

— Dumneavoastră puteți să numiți evenimentele cum doriți, eu știu doar atât că s-a

schimbat conducerea.

— Cum, dumneavoastră nu sunteți convins că până seara va veni armata și va băga noua conducere în cămăși de forță?

— Probabil că dumneavoastră, cu funcția pe care o dețineți, știți mai multe ca mine. Dar dacă ar fi așa, nu știu ce v-ar fi putut determina să acceptați acest post atât de important.

Lazăr tăcu.

— Deci dumneavoastră aveți ulcer, spuse într-un târziu. Cu ce vă pot fi eu de folos? Fură întrerupți de telefon.

— Bravo, domnule Lazăr, îl auzi pe Luca de la capătul celălalt al firului. Ideea cu halatele vișinii a fost minunată. Dați-i înainte! E bine să se vadă cine face parte din clasa celor

aleși! Aveți nevoie de ceva?

— Nu, deocamdată nu.

— Continuați așa! Și Luca închise telefonul.

— Deci… (Și chestia asta cu halatele de unde a aflat-o deja?) Deci, domnule Nasch? Dumneavoastră, care sunteți bolnav de ulcer și nu de nervi…

Bătrânelul nu arătă în niciun fel că s-ar fi supărat de remarca lui Lazăr. Mângâindu-și barba albă, spuse:

— Domnule administrator, eu sunt într-adevăr bolnav de ulcer. Am mai fost de multe ori internat aici. Dar am preferat ca întotdeauna la ieșire să-mi păstrez minimul de confort. Vreau să spun că nu făceam excese, dar nici regimul indicat nu-1 țineam. Că altfel, ce rost mai are să fii așa-zis sănătos? Iar când mă reîntorceam aici știam că trebuie să rabd orice…

— Și acum ați venit să-mi spuneți că sunteți dispus să răbdați orice? Păi, distracție plăcută!

— Eu am vrut…

— Stați puțin! Dar dacă sunteți într-adevăr bolnav, cine vă mai tratează acum?

— Dacă n-o fi un medic, o fi altul…

— Dacă o mai fi vreunul…

— Dar de ce vorbiți așa? Aproape toți medicii au rămas la datorie.

— Da?

— Nu știați?

— Ba da. Lui Lazăr îi era imposibil să admită că-i mai ageamiu chiar decât acest domn… Cum ați spus că vă numiți? A, da, Nasch… Și chiar dacă ar fi spus că nu e la curent cu nimic, tot nu l-ar fi crezut. Cine să creadă că domnul administrator… personal domnul administrator… Spuneți-mi cu ce vă pot fi de folos!

— Aș vrea. dacă se poate, să nu fiu cu mai mult de încă cineva în cameră. Nici singur nu e bine la vârsta mea. dar nici… Mă înțelegeți…

— Nu-mi mai veniți cu fleacuri din astea… Acum, când nici nu știu cu ce să încep…

— Îmi dau seama. Nasch se sculă și lăsă un plic pe masă.

— Vorbiți cu domnul Moravetz să rezolve treaba asta.

— Păi, cu dânsul am vorbit deja.

— Și?

— Și zicea că e corect dacă vorbesc și cu dumneavoastră.

— Când ieșiț i, trimiteți-1, vă rog, pe domnul Moravetz înăuntru.

— V-am adus halatul!

Lazăr îl luă și-l îmbrăcă peste toate celelalte pe care le avea pe el. Aproape că nu se mai putea mișca. Moravetz se uită la plicul de pe masă, apoi spuse:

— Domnule Lazăr, așteaptă mulți oameni afară și eu am o propunere: pe ăștia care vor să stea mai nu știu cum, că aproape toți asta vor, pe ăștia ar trebui să-i iau eu în primire.

— Ce vorbești?

— Numai dacă n-aveți nimic împotrivă. Și puteți să aveți încredere: în fiecare zi am să vă aduc plicurile respective.

— Te oferi dumneata să te obosești în halul ăsta?

— Credeți-mă! N-am să vă trag pe sfoară. De altfel, puteți oricând să controlați cine cum este încartiruit și puteți să faceți ce modificări vreți în plus. Așa că și asta va costa.

— Adică să le mai cer o dată bani oamenilor?

— Asta depinde numai și numai de dumneavoastră. Că de dat, ei o să vă dea cât o să le cereți, cu toate că nu fac decât să-și cheltuie de pomană pițulele.

— Adică?

— Adică afară tot nu putem să-i dăm. N-ar putea părăsi spitalul nici dacă ne-ar plăti pentru asta.

— Dar noi am putea oare pleca?

— Funcția dumneavoastră vă permite să obțineți bilete de ieșire. Numai că deocamdată n-o să prea avem timp de plimbări.

— Ascultă, spuse Lazăr, fii te rog bun și fă-mi o listă cu tot ce avem azi de lucru! Moravetz ridică receptorul și ceru un număr.

— Vino, te rog, cu lista priorităților la domnul administrator. Nu mă interesează! Te

prezinți imediat!

Într-adevăr, peste câteva clipe sosi cel care fusese numit de către Lazăr cu câteva minute mai înainte șeful funcționarilor. Purta și el un halat violet.

— Mulțumesc, spuse Lazăr. O să vă chem eu. Și pe dumneavoastră, domnule Moravetz.

— Eu aș vrea să vă rog ceva. Așteptă să rămână singuri și continuă: am auzit că sunteți în relații deosebite cu domnul Comandant personal.

— Zău? Lazăr își aminti că înainte de a se fi întâlnit cu Luca în incinta spitalului, relațiile dintre ei fuseseră mai degrabă dușmănoase, dacă nu chiar mai rele. Dar se părea că

Luca se ținea de cuvânt în privința faptului că atât timp cât vor fi în spital, între ei va domni un armistițiu total. Păi, că Luca avea și nevoie de el…

Am auzit că și-a găsit timp să vă felicite personal pentru activitatea pe care ați depus-o deja aici. Pe de altă parte am fost informat că vom mai primi doi funcționari. Așa că nu cred că ar exista vreun impediment să fiți numit administrator general. Trebuie numai să cereți acest lucru.

— Și ce câștigi dumneata din asta?

— Păi, că nu-i totuna al cui adjunct sunt. Mai ales că aș avansa și eu automat odată cu dumneavoastră.

— Domnule Moravetz, ce funcție ați avut dumneavoastră la întreprinderea textilă?

— Am fost contabil.

— Și v-a păsat de titlul pe care l-ați purtat?

— Aici e cu totul altceva. În primul rând că dacă dumneavoastră veți deveni administrator general, veți putea lua parte la consiliile de conducere. Pe de altă parte, în situația asta, eu aș putea fi numit administrator pe postul rămas vacant. Și nu cred că trebuie să vă mai spun eu ce avantaje oferă acest post.

— Și cine a făcut nomenclatoarele astea?

— În principiu, ele sunt cele pe care le-am moștenit de la fosta conducere a spitalului. Dar bineînțeles că totul a fost adaptat la situația de acum.

— Domnule Moravetz, ia loc și explică-mi de unde le știi dumneata pe toate astea? Nu crezi că adjunctul n-ar trebui să știe mai multe ca șeful?

— Iertați-mă, dar domnul Guneș personal m-a chemat la dânsul. Nu pot să întârzii!

— De ce te-a chemat pe dumneata și nu pe mine? Parcă eu sunt șeful!

— Șefii mari țin cont de faptul că sunteți foarte ocupat. Pentru măruntele misiuni de legătură sunt bun și eu. Am să mă întorc cât de repede voi putea.

Rămas singur, Lazăr începu să citească lista — ordonat bătută la mașină — a priorităților care-1 așteptau pentru ziua aceea. Apoi își aminti de Moravetz. Ăsta de ce nu poartă halatul vișiniu?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.