SPITALUL (9)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981. Volumul a apărut și  în Serbia la editura Arka din Smeredovo și a obținut premiul pentru cea mai bună carte străină la Târgul de carte de la Belgrad, 2010.

Doar că puțin mai târziu, Karci le-a adus în încăpere un hârdău și i-a anunțat că are ordin să-i încuie de acum în încăperi.

Luca nu protestă dar când rămaseră singuri îi povesti lui Lazăr că lucrurile începeau să fie mult mai rele ca la închisoare.

— De unde știi?

— Am văzut.

— Ai fost închis?

— Am fost acolo și așa… și așa.

— Ba eu la închisoare n-am fost deloc. În schimb am făcut armata. Mi-a spus cineva că nu e mare deosebire.

— E altfel. Dar aici e cel mai tâmpit.

„Păi, sigur, își spunea Lazăr, nici nu se putea altfel. Asta. dacă l-ai crede, le-a văzut pe toate. Și nu așa. oricum! Le-a văzut și așa și așa! Dar că l-au închis nu cred. În primul rând pentru că dacă a ajuns odată acolo, atunci, în mod normal, unul ca el ar fi trebuit să stea acolo multă vreme.“

— Îmi închipui că ai fost închis din greșeală, mai făcu Lazăr și nu puteai să-ți dai seama dacă e ironic sau nu.

— Nu, dom’le! N-am fost închis din greșeală. Dar nici n-am stat mult acolo.

Pe urmă, cât nu mai vorbiră, Lazăr se gândi doar la peripețiile șmecherului cu care a ajuns să-și împartă camera. Luca îl trezi din visare:

— Dom’le, eu am venit și să mănânc și să nu fac nimic. Acum, de când au închis ticăloșii ăștia ușa, nu mai vreau decât să ies dracului de aici!

— Ăștia au înnebunit de câteva zile. Dar au s-o încurce absolut sigur. O s-o încurce și o să plecăm și noi de aici.

— Nu. Eu vreau să plec astăzi.

— Dar abia ai venit…

— Eu nu-s omul care să stea închis într-o încăpere.

— Păi ziceai că ai fost și la închisoare.

— Și ce? Ai văzut prea multe filme, domnule Lazăr! Nu-ți închipui că m-au băgat în

închisoarea lui Tuthenkh-Amon!

Lazăr nu știa cine a fost ăsta, dar nici nu întrebă. Se sculă, se propti de ușă și lovi cu picioarele în ea. Nu se întâmplă nimic. Reveni în pat.

— Vezi? Asta-i.

— Domnule, zise Luca, să le luăm pe rând.

— Cât ai plătit dumneata pentru cvartirul ăsta?

— Ce te privește?

— Uite ce e: atunci când am fost închis am dat și de un criminal. Unu’ din ăia adevărați, nu ca cei din filme… Am fost numai câteva ore împreună, întâmplător. Eu n-am prea văzut alții de drept comun. Dar ăsta mi-a spus că acolo suntem frați. Numai după ce vom ieși n-o să mă mai cunoască și o să-mi fure poate și scaunul de sub mine. Așa că fii bun și nu mai fă pe nebunu’!

— De ce?

— Faci pe nebunu’ de când am venit aici! Crezi că eu nu mai pot de fericire că am ajuns să stau într-o cameră cu dumneata? Nu m-am ocupat la timp de dumneata, dar dacă vom ieși de aici îți promit să te fac praf. Însă până atunci trebuie să ne ajutăm pentru că vrem amândoi să ieșim de aici. E clar?

„Ține discursuri“ gândi Lazăr.

— Eu am să ies de aici!

— Și eu. Dar singuri n-o să putem ieși niciunul.

— Ți-am spus că…

— Că o să dea ăia de dracu’. Mersi! Nu aștept până atunci.

— Asta-i altceva. Lazăr se mai sculă o dată de pe pat și lovi cu piciorul în ușă. De. data asta se auziră pași pe coridor. Așteptară câteva clipe lungi, pe urmă se făcu din nou liniște.

Lazăr reveni la patul său.

— Ziceam deci, reluă Luca, ziceam că fiecare dintre noi a plătit gras ca să intre aici. Și sunt informat că nu suntem numai dumneata și cu mine în situația asta. („Informat mai ești“ gândi Lazăr, dar tăcu.) Așa că dacă domnii ăștia nu-s dispuși să-și respecte contractul, trebuie să-l reziliem. Ești om de afaceri, domnule Lazăr, ce naiba! Lazăr tăcea în continuare cu încăpățânare. Ei, ce zici?

— Ce-ai vrea să zic?

— Ai de gând să aștepți până o să-i ia pe ăștia dracu’?

— Da. Dumneata știi și altceva?

— Mie dacă nu-mi convine ceva, ei, atunci… atunci știu eu ce să fac!

— Foarte bine! Luca scoase de undeva o trusă de manichiură și începu să-și taie unghiile. Văd că nici dumneata nu te grăbești prea tare dacă ai timp de… de așa ceva.

— Dacă-ți tai unghiile, îți crește circulația sângelui, îl învăță Luca.

Pe urmă iar n-au mai vorbit o vreme nimic, dar desigur știau amândoi că discuția nu s-a terminat când Luca începu să spună din nou cam aceleași lucruri ca mai înainte, semn că nici nu știa altceva. Lazăr îl opri:

— E clar! Nu te mai obosi, domnule Luca, e clar: dumneata ai nevoie de un aliat, ca

întotdeauna. Adică ai nevoie de un om care să te scoată din încurcătură. Numai să știi că și eu sunt obișnuit de o viață să n-am răbdare și am și învățat de la indivizi de teapa dumitale că am greșit și că cel mai bine e să nu te agiți. Pe urmă nu faci decât să te complici și în cel mai bun caz ajungi cu un sfert de oră mai repede ca ceilalți acolo unde ai vrut să ajungi și unde ajungeai oricum. Numai că, pe lângă altele, mai ești și atât de istovit că nu mai poți face față îmbulzelii care se creează atunci când apar și ceilalți.

— Cine? nu înțelegea Luca.

— Ceilalți! Și te mai și alegi cu un renume tâmpit.

— Domnule, habar n-am ce vorbești! Dumneata trebuie să știi că eu n-am timp și că, dacă ești așa cum te-am cunoscut, atunci nici dumneata n-ar trebui să ai timp.

— De ce? Eu am timp.

Luca greșea. El era în clipa aceea dușmanul numărul unu al lui Lazăr. Apoi, dacă i-ar

băga și pe alții în rezervă, aceștia ar deveni inamicii lui Lazăr și ai lui Luca — brusc doi aliați.

Pe urmă, când se vor îmbulzi cu toții claie peste grămadă în spital și-l vor vedea pe Comșa.

acesta va fi dușmanul, ei ceilalți fiind eu toții părtași de suferință… Și până la urmă și Comșa

va deveni fratele lor, atunci când vor sosi autoritățile de afară să facă ordine în mica lor

înțelegere. Luca greșea pentru că voia să preîntâmpine lucruri ce nu puteau fi preîntâmpinate,

legându-te de un prieten care-ți era încă dușman.

— Uite, îi veni o idee lui Luca, eu am văzut situații când și alții au așteptat ca dumneata să-i ia dracu’ pe…

— N-ai zis dumneata că o să ne ia și pe noi dracu’? Dar au fost destui care n-au mai apucat să vadă ziua aceea.

Lazăr nu mai întrebă despre care „noi“ era vorba. Era clar că Luca s-a referit la legionari, așa era și n-avea ce-i răspunde. Tăcu.

Peste „vreo oră“ îl întrebă ce propune.

— Uite ce e: noi doi, singuri, n-o să putem ieși de aici. Va trebui să organizăm un fel de răscoală.

— O răscoală? Ideea i se păru lui Lazăr atât de aiurită încât zâmbi, crezând că celălalt

glumește.

— Sunt convins că acum nimeni nu mai vrea să stea aici. Toți am plătit parale bune ca să intrăm, dar nimeni nu e dispus să mai rămână. Și știi de ce? Pentru că proștii ăștia puteau să câștige bani grei dacă ne-ar fi asigurat ascunzători, numai că ei ne-au vârât într-un fel de capcane. Cine să se mai simtă aici în siguranță?

— Nu știu. Până acum câteva zile nu era așa.

— Ei, vezi?

— A trebuit să fac eu pe nebunul pentru a-i speria și a încerca să-i scot de aici, atât de bine se simțeau. Mi s-a părut periculos ea suntem prea mulți aici.

— Și ai reușit?

— Nu știu.

— Domnule Lazăr, de ce ești dumneata aici?

— Ce te privește?

— Așa. Mi se pare necinstit să știi dumneata de ce am venit eu, iar eu să nu știu de ce ai venit dumneata Nu-i chit. N-am dreptate, domnule?

— Eu nu știu de ce ești dumneata aici.

— Știi foarte bine. Îmi cunoști trecutul.

— Nu mă interesează.

— Dar îl cunoști. În fine, în fond, chiar eu am spus că acum nu contează decât să ieșim. Pe urmă om mai vedea.

— Mie nu mi-e chiar atât de urgent să scap de aici, făcu Lazăr, care nu găsea înțelept să-i vadă celălalt limitele. Dar nici stratagema asta nu-i mai reușea: vagabondul ăsta de Luca avea și aici mai mult tact decât el — se făcea că nu aude când începea Lazăr să bată câmpii și atunci acesta tăcea.

— Uite ce propun eu: într-o casă mare ca asta există niște reguli atât de stricte și atât de vechi încât nu cred să fie cineva de afară care să se mai îndoiască de ele. Ajunge să ne apucăm noi să le luăm locul ticăloșilor ăstora cu halate albe și toată lumea de afară ne va crede că de fapt noi suntem cei care am fost medicii și infirmierii până astăzi. Îl ții minte pe doctorul Jager ? Bătrân și ticălos neamțul, dar prost nu poți să spui că e! El m-a învățat că dacă te duci la autorități, se întâmplă să nici nu vezi mutrele funcționarilor: te interesează doar mâna, pentru că mâna este cea care pune ștampila.

— Nu înțeleg.

— Ce nu înțelegi? De câte ori vine cineva aici să întrebe care e medicul și care e bolnavul? Și chiar dacă ar veni cineva, ne-ar vedea în halate și asta, ar fi destul și n-ar mai zice nimeni nimic.

— Se vor scandaliza familiile medicilor și ale infirmierilor.

— Nu se vor scandaliza. Vom găsi o soluție și în privința, asta. Mai întâi să punem

mâna pe putere.

— Domnule Luca, parcă ne-am juca de-a hoții și vardiștii… Cine a mai auzit de una ca

asta?

— M-am tot gândit: altă soluție nu există. Mai ales că am plătit și n-am de gând s-o șterg cu coada între picioare. Mi-a fost destul când, imediat după rebeliune, unii a trebuit să fugim, iar alții au început să se ascundă. Mi-au ajuns zilele alea.

— Adică…

— Adică vreau să spun că acum am găsit o soluție și, deși de fugit așa, pur și simplu, n-ar fi cine știe ce problemă, nu asta vreau.

— De aia m-am pomenit eu aici cu toate pramatiile de care speram să scap?

Lazăr se culcă întors cu fața spre perete. Și asta e un idiot atât de mare încât nu gândește mai mult ca un copil de treisprezece ani! De aia-i reușesc toate: pentru că nu gândește. Cine să ia în serios un asemenea om? Și pe urmă-i prea târziu.

— Să-mi spui, domnule Lazăr, ce-ai hotărât: vrei să rămâi aici în calitate de nebun sau să faci parte din administrația nouă a spitalului?

— Administrația nouă? Așa o s-o numești?

— Doamne ferește! Dacă am numi-o așa, ar afla prea mulți de afară că aici s-a

întâmplat ceva.

— Aha! Și așa n-o să afle…

— Nu se știe. Dar chiar și așa ne va fi mai ușor s-o ștergem atunci.

— Ziceai că nu e o problemă…

— Din punct de vedere moral, dacă mă poți înțelege. Atunci vom ști că ne-am bătut și

noi nițel joc de ei și nu numai ei de noi! N-am dreptate?

— Să te văd cum faci!

— Nu, nu așa, domnule Lazăr! Fiecare va avea funcții în administrația noastră în raport cu meritele pe care le va dovedi în înfăptuirea ei.

— Și, adică, ce vrei să fac? Să-l omor pe Comșa? Sau pe Karci?

— Numai dacă va fi nevoie. E preferabil ca ei să devină „bolnavii“: un spital fără bolnavi nu există. N-am dreptate?

— Și cum o să faci? Cum o să facem?

— În primul rând că va trebui să aflăm cu exactitate câte paturi are spitalul, câte sunt la ora asta ocupate…

— Toate plus încă o dată pe atâtea!

— Câte? Vezi? Asta e. Pe urmă va trebui să aflăm cine mai de Doamne ajută se mai află aici. După aia câte cadre sunt, câtă armată… Armata n-are de ce se amesteca, nu avem

nimic cu ei.

— Și după ce o să ai… după ce o să avem toată contabilitatea asta?

— Și încă multe altele: pe cine ne putem baza, cine este sortit să facă parte dintre conducători și cine dintre conduși, cine dintre lei și cine dintre animalele de rând — ăsta este un drept primar… Pe urmă: câtă hrană și câte medicamente sunt în spital, de unde se procură zilnic alimentele și cu ce bani… Apropo, dacă se găsesc bani lichizi la administrație… Sunt probleme. Cred că dumneata ai putea să preiei postul de director administrativ.

— Adică, dacă e ceva, să intru eu la pușcărie că am jefuit fondurile spitalului?

— Dacă e să ne temem de răspundere, atunci să nici nu ne băgăm.

— Așa am să fac.

— Cum vrei, dar nu a fost cinstit din partea dumitale să mă tragi de limbă. Și, pe urmă, ce speri? Dumneata ți-ai făcut socoteala că eu-s un tâmpit și că o să mai adun trei tâmpiți ca mine, că o să facem vâlvă prin spital, o să ne umflăm în pene și o să ne jucăm de-a „băieții mari“, dar că până la urmă vor veni niște oameni cu capul pe umeri și o să ne arunce cât colo, punându-ne să plătim însutit toate belelele, iar dumneata ai să profiți de situație și ai s-o ștergi

triumfal. Așa te-ai gândit?

„Ești deștept! gândi Lazăr, dar nu răspunse. Ce rost avea să-i dea copilului ăsta teribil și această satisfacție?“

— Sau poate că vrei fapte mai concrete, continuă Luca. Vrei poate să aștepți să vezi cum vor ieși lucrurile și să te aliezi cu învingătorii. Numai că nu uita: învingătorii sunt supraoamenii dintre muritori și trebuie să faci parte dintre ei pentru ca să… mereu dintre ei…

pentru ca să defilezi întotdeauna cu cei mai tari.

— Lasă-mă, domnule, în pace! Credeam că-ți dai seama că nu-s aici pentru că aș fi

înnebunit cu adevărat.

— Nu-s sigur.

— Mai du-te naibii!

— Nu, domnule, adevărul e că ți-e frică! Ți-e frică să nu iasă lucrurile prost și să te

mute de la spital la pârnaie!

— Eu n-am mai fost la închisoare. Dacă dumitale-ți place…

— Nu-mi place și nici n-am să mai ajung pe acolo. Dar justiția asta a lor e una și ceea ce cred eu e alta. Asta nu știi să faci și dumneata, domnule Lazăr: să desparți justiția lor împuțită de justiția dumitale. Prima te aduce să nu mai poți gândi. Ți-o face zob pe-a dumitale!

— Ce tot vorbești? Cine face zob pe cine?

— Justiția lor face zob justiția dumitale! N-am dreptate?

— Domnule, mare filosof ai mai devenit! N-aș fi crezut…

Luca se sculă și începu să lovească ușor în ușă. Peste câteva clipe apăru Pandele. „Al dracului! Eu am bătut cu picioarele în ușă de mai simt și acum lemnul pe

bombeuri și ticălosul ăsta abia s-a deranjat și uite că a și apărut sluga!“

— Uite ce-i, îi spuse Luca lui Pandele, am niște bani cu care n-am ce face. M-am gândit să-ți dau în fiecare zi câte o hârtie din astea. Poate dumneata știi ce să faci cu ea.

Pandele nu se mișcă din loc. Rânjetul îi dispăru. Aștepta. Vă întrebați ce vă cer în schimb? Nimic. Infirmierul mai așteptă o vreme, apoi înșfăcă hârtia și ieși. Lazăr ascultă, dar nu mai

auzi cheia învârtindu-se în ușă.

Luca se sculă, deschise ușa, scoase cheia și lucră câteva minute la ea: apoi o încercă în

broască — nu mai funcționa. Mulțumit, o puse la loc în partea de afară a ușii și se culcă înapoi.

— Dacă te interesează, domnule Lazăr, ăsta e primul pas!

Dar domnul Lazăr își spărgea capul să afle de ce îi merg individului ăsta toate atât de ușor. De ce fără nici un efort au trebuit să se întâmple toate așa cum a vrut el? Cine dracu’ în afara lui ar fi putut obține un succes atât de facil și atât de imprevizibil pentru oricine? Dar atât de firesc pentru Luca.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.