Spitalul (18)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981. Volumul a apărut și  în Serbia la editura Arka din Smeredovo și a obținut premiul pentru cea mai bună carte străină la Târgul de carte de la Belgrad, 2010.

— Dumneavoastră sunteți domnul Lucaci? îl întrebă Lazăr pe fostul contabil șef, care se grăbise să sără în picioare la intrarea oaspetelui său.

— Da, eu sunt. Din păcate nu vă pot da mâna pentru că se pare că eczemele mele sunt

molipsitoare.

— Nici n-ar fi reglementar să-mi dați mâna.

În spatele Iui Lazăr se auzi ușa trântindu-se cu zgomot și cheia răsucindu -se pe dinafară în broască. O clipă, Lazăr nu putu să nu-și ascundă teama: dacă Iancu îl va ține prizonier aici împreună cu acest… cu acest…

— De ce suferiți, domnule Lucaci?

— De un fel de eczemă… Mi-a apărut pe tot corpul.

— Și înainte?

— Înainte? Înainte parcă mă mânca puțin, dar eram prea ocupat, nu i-am dat importanță. Acum că am timp, îmi dau seama cât e de serioasă treaba!

— Stați! Stați puțin! Vreți să spuneți că sunteți într-adevăr bolnav?

— Păi, nu se vede? Lucaci își dezgoli pieptul: niște buboaie mari făceau priveliștea dezagreabilă.

— Adică, vreau să spun, nu cumva v-au dat niște medicamente care v-au făcut ele?

Mă înțelegeți?

— Ce vă trece prin gând, domnule administrator?

— De unde știți că sunt administrator?

— Dar toată lumea știe!

— V-am întrebat de unde știți dumneavoastră!

— Nu mai țin minte… e o întrebare foarte ciudată! Nici măcar nu știu cine mi-a spus că domnul Comandant… că dânsul este domnul Comandant. Aici știrile se propagă foarte

repede. O să vă surprindă, dar am aflat deja și de domnul Guneș…

— Cum așa? Abia s-a întâmplat…

— Da, dar s-a întâmplat foarte aproape. Dacă nu am afla lucrurile astea, am muri. Nu credeți? Ar fi ca și cum am trăi fără simțuri. Și cine trăiește fără simțuri, „acela nu trăiește, chiar dacă, chiar dacă din punct de vedere, biologic…

— Bun! Dar treaba asta cu boala tot n-o pricep.

— Mă miră, domnule administrator… Iertați-mă, nu trebuie încă să vă felicităm pentru

noua funcție?

— Încă n-a semnat Comandantul. Dar să revenim!

— Mă rog., E foarte simplu așa cum v-am spus. Nu s-a atentat în nici un fel, vreau să spun din punct de vedere medical asupra noastră.

— Atunci, cum de tocmai acum…

— Păi, tocmai asta e: cât au fost vechile condiții,, organismele unora dintre noi erau adaptate atât de bine la ele, încât se puteau apăra. Odată ce aceste condiții au dispărut, au toți am reușit să ne adaptăm la timp. Și bolile care erau deja de cine știe când în noi au erupt.

— Asta-i varianta oficială?

— Nu, domnule. Asta e situația. Credeți că buboaiele pe care le-ați văzut sunt o

glumă?

— Și dacă ați fi fost de acord să colaborați cu noi?

— Ei, atunci… Numai că boala nu iartă! După câte știu, dumneavoastră nu aveți

nevoie de oameni bolnavi… Mai ales printre supraoameni…

— Domnule Lucaci! Nu mai faceți pe prostu’! Eu am venit să aflu niște lucruri și nu să vă trag de limbă. Sunt dispus să vă plătesc informațiile.

— Ce să fac eu aici cu bani? Bani am avut și când…

— Atunci vă pot da în schimb alte lucruri, vă pot crea avantaje pe care sunt sigur că o să le apreciați!

— Știți ce mi-aș dori eu?

— Spuneți!

— Vedeți, acasă nu pot să merg: n-ar avea rost să-mi îmbolnăvesc toată familia…

— Nici nu s-ar putea să plecați. Eu mă gândeam la lucruri rezonabile.

— Întocmai, întocmai! Eu am fost un șahist bun, poate ați auzit despre mine…

— N-am prea avut niciodată timp să mă ocup cu astfel de lucruri.

— În fine… Aș vrea, dacă se poate, să fiu lăsat să joc șah cu domnul Rusu.

Lazăr privi prin fereastra zăbrelită: deș i din unghiul în care se afla nu putea vedea curtea, undeva, nu departe, zări etajul ultim al unui pavilion din care-1 privea figura impasibilă care-1 urmărise fără încetare de la venirea sa în spital. Nu se miră. Nu se miră nici măcar că poate vedea acel geam din orice punct al spitalului, din orice încăpere s-ar afla.

— Cine este domnul Rusu?

— Domnul doctor Rusu. Și el suferă de aceeași boală ca mine. Nu am avea cum să ne mai îmbolnăvim unul de la altul. Și în afară de asta… juca aproximativ la fel de bine ca mine.

Facem… sau făceam amândoi parte din echipa orașului.

— Și domnul doctor Rusu s-a îmbolnăvit exact atunci când am venit noi?

— Ne-ar trece timpul mai repede și, dacă tot s-a întâmplat — curată minune! — să pățim amândoi în același timp așa ceva… Lazăr tăcea. Eu înainte de a lucra aici, continuă

Lucaci, am avut timp de câțiva ani un post bine plătit și la care nu prea era mult de lucru.

Ca să-mi mai treacă vremea, jucam singur șah pe foi cu pătrățele. Trebuia doar să fiu atent să nu vadă subalternii cu ce mă ocup. Nu se cuvenea, dar altfel aș fi murit de urât. Dar nici așa… să joci zilnic șah pe foi de aritmetică… De aia am și plecat de acolo… Acum, dacă

s-ar putea…

— Nu mi-ați răspuns la întrebare!

— Cum, vă rog?

— Și domnul doctor Rusu s-a îmbolnăvit tot atunci când?

— Și…

— Cum vă explicați asta?

— Păi, v-am spus…

— Domnule Lucaci: înțeleg că pentru dumneavoastră partidele acelea de șah ar fi

importante…

— Foarte importante!

— … cu toate că eu cu totul altceva aș fi cerut în locul dumneavoastră. Dar vă privește! Vreau să știți că sunt singurul dintre cei în măsură dispus să vă ajute. N-o voi face decât dacă-mi veți răspunde și dumneavoastră sincer la ceea ce v-am întrebat!

— De asta ați venit?

— Nu numai de asta. Voiam să vă întreb tot felul de lucruri, dar alea mai au timp. Acum asta vreau să știu!

Sentimentul acela, deși nu pe deplin conștient, că Iancu l-ar putea reține prizonier

împreună cu acest Lucaci…. senzația aceasta nu-1 părăsise, făcându-1 să nu se simtă nicio clipă în largul său. Și nu-1 părăsise nici după ce ieșise din rezerva-celulă a fostului contabil

șef.

— Domnule Lazăr, mi-ați face un serviciu extraordinar dacă ați putea aranja să fiu internat în aceeași cameră cu Rusu și dacă am fi lăsați să jucăm șah! Brusc, toată viața noastră ar deveni suportabilă! Dar vă jur că nu știu mai mult! Întrebați-1 pe Rusu! El e medic! Dar sunt sigur că nici el…

Se auzi un zgomot la ușă și în încăpere își făcu apariția doctorul Comșa.

— Gata, domnule Lazăr, nu poți sta mai mult!

— Poți să-mi spui „domnule administrator”!

— Eu vă vreau binele!

— De când ne vrei dumneata binele?

— Am fost bolnav, acum mă simt mai bine și am fost repus în funcție.

— Adică?

— Adică sunt iarăși șef de secție aici.

Lazăr observă că buzunarele largi ale halatului doctorului erau din nou, sau încă,

burdușite cu tot felul de plicuri.

— Dumneata ești șef de secție aici, dar eu trebuie să vorbesc cu acest bolnav, îl încercă

Lazăr.

— Eu v-am spus că vă vreau binele, domnule La…. domnule administrator!

„Poate că ești tu ș ef de secție, dar mare brânză nu mai ești, după tonul ăsta umilă se lămuri Lazăr. (La ieșirea din pavilion avea să afle. că doctorul Comșa avea accesul limitat doar la secția sa și că i s-a interzis cu desăvârșire să părăsească această clădire.)

— Domnule… domnule… (Lazăr nu se putu hotărî cum să-i spună. Până la urmă nu se hotărî nicicum. Comșa ăsta… Cine era Comșa ăsta?) Domnule, te rog să-l pui pe bolnavul ăsta împreună cu Rusu.

— Cu care Rusu?

— Ei. parcă nu știți? Fostul dumneavoastră coleg….

— Și dânsul e foarte bolnav…

— Întocmai ] Și să fie lăsați să joace șah!

— Să joace șah? Dar nu înțeleg.

— Nu-i nimic. Asta-i una dintre cele mai noi metode terapeutice. O să vedeți

rezultatele.

Înainte de a ieși, Comșa își luă un aer semeț cu care-1 măsură pe Lucaci din cap până în picioare. Lazăr crezu că doctorul o să și treacă la bătaie. În clipele acelea, Comșa semăna

din nou cu individul cu cămașă verde care fusese cu câteva luni în urmă, când bântuise prin oraș, vârând spaima în lume.

În curte, băgându-și întâmplător mâna în buzunar, Lazăr găsi acolo un plic cu bani. Știa sigur că și -a golit halatul de asemenea lucruri înainte de a ieși din biroul său și că toți banii pe care-i păstrase asupra sa îi pusese în portmoneu. Să-i fi pus Lucaci „atenția aceea sau… sau chiar doctorul Comșa? Dacă era unul sau celălalt, amândoi au procedat greșit…

Pentru că mai are vreun rost să mituiești pe cineva dacă acesta nu știe de unde au venit banii și nu poate deci să-și arate recunoștința?

Și de unde aveau bolnavii atâtea plicuri. Printre articolele vândute de portar nu observase plicuri. Reveni la pavilionul de boli psihice și-i spuse portarului să-i dea un om care să meargă cu el după halat. O! La atâta atenție, la atâta bunătate, paznicul nici nu știa ce să spună de încântat ce era. Numai, că, din păcate, el nu era în măsură să lase pe cineva să iasă fără bilet de voie pentru că…

— Ce tot faci pe prostul? Toți cei care ajung până la poarta spitalului și se grăbesc să-i

umple buzunarele portarului cum ajung până acolo?

— Eu nu știu… Eu pe cuvânt de cinste că…

— Dacă vrei un halat, trimite-mi un om. Acum! Nici așa nu știu de ce-mi pierd atâta

vreme cu dumneata…

— Că chiar .

Lazăr reveni însoțit în biroul sau de Stein. Dacă asta fusese doar o întâmplare sau dacă Stein căutase prilejul să-l poată însoți pe Lazăr, aceasta nu se știa.

— Cum vă mai simțiți, domnule Stein?

— Mai bine, ceva mai bine. Sper să pot pleca în cu rând acasă.

— Deocamdată… nu știu, zău…

— Ei, în câteva zile… Și Dumnezeu a făcut lumea în șapte zile.

— Și poate s-o distrugă într-un sfert de oră…

— Așa-i! Aveți perfectă dreptate!

— Spune-mi, domnule Stein, de unde au bolnavii atâtea plicuri?

— Simplu. În fiecare seară, infirmierii golesc buzunarele halatelor medicilor și ale asistenților, iar dimineața aruncă plicurile pe masa din oficiu. Noi n-avem decât să mergem să le luăm. Bineînțeles că unele plicuri sunt boțite și nu se mai pot folosi, altele se mai pierd…

Dar avem grijă ca ori de câte ori vine un nou bolnav, plicurile pe care le aduce cu sine odată cu

pijamaua și cu periuța de dinți…

— Parcă vin toți cu pijamale!

— Aveți dreptate! Suntem încă o țară foarte săracă… Dar plicuri aduce fiecare. Și ultimul cerșetor… Iar noi, cei mai vechi, avem grijă ca stocul să se reîntregească.

— Cum de vi le dau infirmierii gratis înapoi?

— Ce? Plicurile? Păi, că sunt totuși niște reguli…

Ajunși în biroul lui Lazăr, funcț ionarul, veni cu o mutră plină de importanță, pârând că are ceva foarte grav de comunicat, dar Lazăr îl dădu afară.

Vrând să-i ofere lui Stein un halat pentru paznicul de la pavilionul de boli nervoase, Lazăr observă că-i mai rămâneau două halate. Unul dintre ele, deși adus de acasă, provenea tot de la spital, dar scos de aici cu ani în urmă. Ce să facă acum cu el?

— V-a trimis domnul de la poarta noastră, și Stein vru să-i dea veșnicul plic.

— Nu. Dă-i banii înapoi. De data asta nu vreau bani. Uite, ține și dumneata un halat!

— Dar. domnule Lazăr, eu… eu n-am știut, nu m-am pregătit…

— Fii liniștit! Nici de la dumneata nu vreau bani pentru halat.

— Dar…

— Domnule Stein, te-am mai întrebat cum te simți, dar de data asta răspunde-mi, te

rog, sincer!

— Păi, v-am spus sincer! Cred că în curând voi putea ieși… Acum că nu mai e nici domnul Guneș…

— Ce-ai avut cu el?

— Eu? Nimic. M-a ajutat Dumnezeu că n-a avut el ceva cu mine! Adică bine că nu

m-a observat…

— Atunci uite ce e: nu vrei să faci ceva folositor între timp?

— Folositor? Bineînțeles. De ce să nu fac ceva folositor? Numai că folositor pentru

cine?

— Și pentru dumneata și pentru noi.

— Pentru mine vreau. Și pentru dumneavoastră, domnule Lazăr, iertați-mă că vă spun așa, dar ne cunoaștem de atâta vreme, și pentru dumneavoastră fac orice. Orice! Dar pentru…

pentru cine ați spus?

— Uite, am un post liber de curier…

— Nu, iertați-mă, pentru dumneavoastră orice, dar oficial, eu aș prefera să…

— Nu-ți dai seama? Ai putea să circuli liber prin tot spitalul. Poate că aș putea aranja să și ieși…

— Ar fi o afacere nemaipomenită, într-adevăr.

— Și atunci?

— Numai că nu-i coșer, mă înțelegeți?

— De ce? Crezi că o să ne ducem chiar atât de repede dracului?

— Dumneavoastră? Doamne ferește

— Nu eu. Noua conducere.

— Cum o să spun eu așa ceva? Am spus eu ca o să se ducă noua conducere dracului?

— Nu. Dar dacă ai fi spus-o ai fi fost unul dintre puținii oameni inteligenți pe care

i-am întâlnit aici.

— Mie nu de asta mi-e frică… ă… ă… că s-ar putea. Doamne ferește! schimba treaba…

Sa vedeți, eu am avut o rudă și ruda asta a mea făcea toată ziua numai ceea ce scria în ordonanțe. Citea mereu prin ziare și prin cancelarii ceea ce se recomandă că trebuie să faci și mai ales ceea ce nu era permis. Era foarte atent să nu greșească niciodată, clar ori de câte ori se schimba cârmuirea, cădea el de vinovat pentru tot ce a făcut guvernul precedent. Că doar n-o să-l tragă cineva la răspundere pe un prim-ministru care nu mai e prim-ministru, dar care a

fost prim-ministru și care…

— Așa de importantă era ruda dumitale?

— Eu…

— Și eu m-am îndoit, asta între noi să fie vorba, multă vreme că o să rezistăm. Pe urmă însă mi-am dat și eu seama că asta nici nu este atât de important. Că nu așa se pune problema.

— Vedeți, asta e! Eu nu-mi dau seama cum se pune problema. Niciodată n-am fost în stare să aflu cum pune administrația problema și toată viața m-am străduit să știu și eu atâta

lucru. Acum e deja prea târziu…

— Și totuși… Asta ar putea să fie prima afacere adevărată pe care poți pune mâna.

— Prima? Arăt eu ca un om care a tras până acum mâțu’ de coadă?

— Păi, dacă ne gândim la afacerea aceea cu vapoarele…

— S-o lăsăm! Mă doare ca și cum am vorbi despre un copil mort. Dar pentru dumneavoastră fac orice.

— Păi, pentru mine te rog atunci să accepți acest post.

— Domnule Lazăr, nu s-ar putea să fac ceea ce-mi cereți fără să am un post oficial?

— De ce? Crezi că ai putea fi bănuit vreodată doar pentru atât?

-— Eu-s bănuit întotdeauna de tot ce vreți…

— Dar dacă se dovedește că dumneata n-ai fost decât un…

— Că nu trebuie să se dovedească nimic. Asta-i așa ca și cu un tânăr pe care l-am

cunoscut și pe care au vrut neapărat să-l împuște legionarii. N-au găsit nimic pentru care să-l împuște și până la urmă, printr-o minune, tânărul a scăpat. Dar toți cei care-1 cunoșteam îl căinam pentru că știam că el va fi împușcat de legionari și că deci este un mare dușman al lor. Și credeți că dacă el ar putea dovedi că totul a fost sută la sută o greșeală, l-ar mai considera cineva un alt om? Așa că, dacă se poate să n-am un post oficial…

— Nu se poate.

— De ce? Nu aș face cu nimic mai…

— Ți-am spus că vreau să-ți dau permis de liberă trecere… Fără un motiv nu pot s-o

fac.

— Dar acum. că sunteți în statul major…

— Luca n-a semnat încă…

— Toată lumea știe că e o simplă formalitate și că numai lipsa de timp a domnului

Comandant a împiedicat…

— Domnule Stein, Luca n-a semnat încă! Știi și dumneata că o afacere, oricât e de sigură, cât timp nu e semnată de toate părțile…

— Știu.

— Atunci?

— Ce să spun? Dacă… Nu s-ar putea să mă numiți un fel de curier voluntar?

— Ba, asta s-ar putea.

— Atunci asta ar fi cea mai bună soluție.

— Numai că nu știu de ce vă feriți. Dacă se va face vreodată un bilanț în care să ieșim prost și ar vrea cineva să vă dea și dumneavoastră la cap, „voluntar sau nu, tot acolo ați

ajunge.

— Nu-i sigur! V-am spus că eu nu pricep niciodată punctul de vedere al oficialităților, dar pentru mine asta ar fi o liniștire.

— Bine.

— Dar să nu numim postul meu nici voluntar… Mai bine… mai bine „curier fără plată”.

— Dacă vreți, fie și așa! Voluntar te-ai înscris dumneata, fără plată te-am obligat noi.

Așa-i?

— Nu vă supărați?

— Depinde de dumneata.

— În mine puteți să aveți deplină încredere.

— Asta și vreau! Uite, pentru început vrei să ții niște bani la dumneata?

— Ce bani?

— Ai mei.

— Se poate. Sigur că da!

— Vei primi o rezervă cu cheie!

— Există dubluri la infirmieri.

— Voi avea grijă să nu existe dublură la cheia dumitale.

— Eu n-aș fi atât de sigur. Domnule Lazăr, în privința asta dați-mi voie să mă gândesc câteva zile. Pe urmă…

— Câteva zile e prea mult…

— Aveți dreptate. Până seara vă voi spune locul unde am să vă depozitez bunurile, stați liniștit, se vor afla în deplină siguranță!

— Nu mă îndoiesc. Dar eu aș fi avut ambiții mâi mari cu dumneata. În fine…

— Ce ambiții?

— Păi, ți-am spus că am vrut să te trimit și în afara spitalului…

— Asta se poate.

— Ca și „curier fără plată” nu se poate.

— Nu în calitatea asta. Asta se poate aranja prin… prin, cum să vă spun eu? Prin

trecerea ilegală a frontierei…

— Nu înțeleg.

— Aveți dreptate. M-am exprimat cam pretențios. Dar uitați ce se întâmplă: e un lucru absolut nou,, abia de când există și secția externă. Secția de vizavi! Noi îi aprovizionăm și pe

ei cu efecte, medicamente, alimente și toate celelalte.

— Da. Uite, îți recunosc că nici n-am fost încă acolo!:

— Eu da.

— Cum?

— De câte ori trece o căruță sau o mașină cu obiecte dincolo, este nevoie să fie însoțită de câțiva oameni pentru a o încărca și descărca. Pentru acești oameni ajunge o hârtie semnată de unul dintre funcționarii dumneavoastră. Problema este să ajungi la o asemenea hârtie.

— Și eu care nu știam nimic despre…

— E un fleac! N-au vrut să vă deranjeze

— Sigur! S-au deranjat ei!

— Pe urmă, să știți că primii patru oameni au rămas acolo.

— Cuuuum?

— Au rămas dincolo. Ăsta a fost la primul transport. Mai domnea confuzie pe atunci…

Al doilea transport a pornit din nou cu patru oameni de aici, dar cei patru n-au mai ajuns dincolo.. Pe stradă nu i-a oprit nimeni să coboare și să-și vadă de treburi. Iar cu furgonul s-au întors cei patru din primul transport. La transportul următor s-au întors cei patru din transportul al doilea, iar cei ieșiți din spital au plecat ei pe la casele lor… Și tot așa… Lucrurile merg matematic…

— Dar cine vă organizează pe voi așa?

— Iertați-mă, domnule Lazăr, domnule administrator, dar asta nu vă pot spune.

— Cum vrei…

— Stai o clipă, îl somă Lazăr. Fă-i acestui om un permis de liberă trecere pe post de „curier fără plată“ și vino să-mi spui ce te arde așa!

— E urgent, „domnule administrator!

— În regulă.

— ”Curier voluntar“. ați spus?

— Nu. Titulatura este „curier fără plată“. Înainte de a pleca, Stein îl asigură că în cel mult două ore va veni să: preia cele convenite. Lucrurile se vor afla în deplină siguranță…-

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.