OM ŞI LEGE (3)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

Capitolul I

LADISLAU PIETRARU

Și

totuși

înfățișarea lui Pietraru nu sărea în ochi nimănui.

Era în vremea în care fiecare continua, chiar și împotriva vrerii sale, să fie ce a fost, iar toate eforturile de mascare a acestei înfățișări nu făceau decât să arate vechile semne, scoțându-le în evidență.

Ladislau Pietraru se scula în fiecare dimineață pe la cinci și plăcerea lui cea mai mare era să zăbovească în așternutul cald, mai ales că încăperea nu te îmbia la-ora aceea în niciun fel. Trecuse și prin perioade mai bune acest Pietraru, când putuse să-și permită orice ambianță, în limitele unei elementare măsuri, desigur, dar și atunci se scula la fel de devreme, tocmai pentru a-și păstra statutul de om care, dacă ar vrea, ar putea părăsi așternutul și la opt sau chiar la nouă.

După ce se urnea din pat, trecea în baie și aprindea focul în cazan și în timp ce acesta începea să duduie plăcut, punea într-un ibric apă de ceai pe mașina de petrol, aflată și ea la îndemână. Până ce pleca după pâine, obișnuia să petreacă o oră bună în baie, locul în care-și gătea, bucătăria o cedase, atunci când i-a fost împărțit apartamentul, și în care era relativ mai suportabil frigul de dimineață. Apoi, sorbind din ceai, așteptând să se încălzească apa din cazanul de baie, citea douăzeci de minute. Dacă i-ar fi încăput și un fotoliu în încăperea aceea lungă și îngustă, care-și pierduse de mult proprietatea de simplă “dependință“, s-ar fi simțit chiar bine în acele minute.

Apartamentul i-a fost împărțit în trei. El își păstrase baia și o cameră cu privire la stradă, contabila de la Uzina electrică primise sufrageria, bucătăria și toaleta de serviciu în comun cu familia cu cei patru copii, care ocupa biblioteca, fostul lui dormitor și imensul hol. După ce se înfăptuise această împărțire, Pietraru își rezervase o mică satisfacție care-l făcea să chicotească ori de câte ori se gândea la ea în peretele camerei sale era ascunsă o ușă care dădea într-o debara o adevărată încăpere de 5 pe 2,5 metri, încăpere la care n-avea, desigur, dreptul, dar pe care reușise să și-o păstreze neștiind nimeni de ea. Dacă ar fi făcut o ușă prin această debara, transformând-o în antreu, ar fi putut să închidă cea de a doua intrare în baie, situație în care acolo i-ar fi intrat și fotoliul atât de necesar pentru confortul de dimineață. Și ar fi încăput poate și măsuța cu gramofonul cu pâlnie. Poate. Dar atunci ar fi trebuit să facă o cerere și ar fi reieșit că are acea cămăruță în plus. Așa că și-a demontat canapeaua, a băgat-o cu chiu cu vai în debara și a remontat-o acolo, după care i-a mai rămas loc și pentru o noptieră, pentru radio și pentru scândurile pe care le-a prins deasupra canapelei pe pereți, umplându-le cu cărți. În felul acesta, dacă venea cineva la el, nu vedea niciun pat și el pretindea că doarme în fotoliu, adevărul fiind că nu mai era obligat să strângă niciodată așternutul din alcovul său tainic. (Și aproape că era mai plauzibil că el nu dormea întins era greu de imaginat cum s-ar fi putut culca la orizontală un om cu trupul atât de diform.) Doar că trebuie să intre în camera sa prin baie, lucru care i s-a părut îngrozitor la început, dar care nu mai miră pe nimeni după o vreme.

În timp ce apa se încălzea în cazan, Pietraru, terminându-și ceaiul, dacă nu citea ceva prea interesant, punea o oală mare pe mașina de petrol, primus. umplea oala cu apă, apoi arunca în ea doi cartofi mari tăiați în bucăți, un morcov, un păstârnac, un pumn de mazăre, boia, sare, muștar, câteva boabe de fasole, câteva macaroane și, în timp ce el făcea baie și până ce pleca, mâncarea sau supa sau ce era, zeama respectivă era gata. La prânz, nu trebuia decât s-o încălzească. (Când se întâmpla să aibă și carne, cu atât mai bine! O vâra și pe aceasta în oală. Totul împreună! A! Și câteva lingurițe de bulion. N-avea prea mult.)

Ras proaspăt și mirosind puternic a spirt, de sub paltonul vechi și de două ori întors ieșindu-i crăcii pantalonilor din stofă englezească și bocancii grosolani, mereu prost înșiretați, câteva minute după șase, Pietraru se așeza pe trotuarul din fața brutăriei și, tropăind pe loc de frig, ca și ceilalți, de parcă s-ar fi sculat cu toții de dimineață pentru a dansa, aștepta să vină pâinea și să-l acosteze vreun client. În ziua aceea îi trebui totuși mai mult ca de obicei să ajungă în fața brutăriei. Un curcubeu dublu pe cerul întunecat îl făcu să se uite mereu în sus, nevenindu-i să creadă ce vede. Și ceilalți, priveau din când în când la arcul dublu suspendat deasupra lor.

În ziua aceea avea să se întâmple și un alt lucru deosebit.

Avocatul tropăia, ziua se arăta deosebit de rece și stătea de vorbă cu doctorul acela venit din Ardeal sau de prin Moldova, individul acela ciudat despre care toată lumea știa că este psihiatru.

În general, oamenii se cunoșteau, fiind mai toți aceiași în fiecare dimineață, altfel nici nu s-ar fi putut realiza relațiile care făceau atât de vie acea mulțime, unde știai cu precizie de la cine puteai procura un kilogram de carne de vițel, de la cine un săpun mai fin, adică altul decât “Cheia“, și de la cine puteai obține o speranță în legătură cu amânarea închirierii sufrageriei care depășea spațiul legal.

Sufrageria aceea tâmpită care crescuse monstruos în vremurile trecute și care pe deasupra se și mobilase cu o serie de obiecte și amintiri dragi cu care practic n-ai mai putea face decât focul, dacă ai pierde încăperea în care le ții.

Și  care care care…

Acest psihiatru nu era câtuși de puțin simpatizat. în special pentru că nu voia să dea consultații serioase oamenilor care-l solicitau pe stradă. Dar oamenii veneau totuși să i se plângă și el, până ce ajungea să-și ia pâinea, arunca în jur fraze neașteptate și atât de ciudate încât, dacă n-ar fi fost chestiunile atât de grave, sigur că ai fi început să râzi, auzindu-le. Însă, în cazul dat, lucrurile deveneau de-a dreptul jignitoare.

În dimineața aceea, se așezase la rând și un individ rotofei, îmbrăcat într-un fel de uniformă militară ponosită.

— Domnule doctor, se rugă o femeie de medic, spuneți-mi ce să ne mai facem cu bătrânul nostru în fiecare dimineață pretinde să-i dăm o ciocolată caldă, ca pe vremuri, și fiindcă n-o primește începe să urle.

— Păi, dați-i ce vă cere, făcu doctorul.

— Dar de unde?

— Are dreptate să vă ceară! Ce? El a declanșat războiul ca să nu mai existe cacao?

— Vă spun că nu-i convine orice…

Atunci interveni și Rotofeiul:

— Nu vă supărați! De ce nu-i dați iarbă maro?

— Dumneata știi, despre cine vorbim? se rățoi femeia.

— Nu știu, dar îmi aduc aminte de un notar din Poznan care oricâtă mâncare ar fi primit, nu se potolea până ce nu era servit și cu budincă de lămâie. He, he! Până ce într-o zi i-au dat în loc de budincă de lămâie o cocă nedospită pe care au turnat din belșug oțet. Și atunci notarul nostru…

— Numai dacă o fi fost nebun, spuse femeia.

— Da, așa am crezut cu toții, dar notarul ăsta nu era nebun deloc. Într-o zi când regimentul nostru era cantonat într-un sat care se numea Bitevsk, dom’ locotenent Gatowicz…

— la stai! Unde vine satul ăsta?

— Lângă Gordovo.

— Și ce căuta un locotenent polonez acolo?

— Nu știu, vă rog. Eu cred că avea ordin. La fel ca noi toți. Dacă vă imaginați că am plecat acolo la plimbare, vă înșelați. Cu toate că eu am cunoscut și un domn Panicek, dar asta în 96, care s-a dus în tranșee în pantaloni scurți și cu o plasă de fluturi.

Lumea nu părea prea dornică să audă isprăvile acestui Panicek. Și nici nu le prea credea. Așa că doamna Rusan îl și întrebă pe Rotofei:

— Panicek și mai cum?

— Panicek Alois Friedrich Iwan.

— Friedrich Iwan?! se miră soția Rozalia.

— De ce vi se pare ciudat? Eu am cunoscut un domn Dieckmann. Asta a avut un băiat pe care-l chema tot așa Friedrich Iwan. Numai că ceea ce vă povestesc acum s-a întâmplat mult mai târziu, prin patruzeci. Când îl striga de prin curte “Iwan! Iwan!“ vă dați seama ce se mai bucurau nemții. Așa că a început să-l strige “Fritz“. Acum, când îl strigă “Fritz” în vremurile noastre…

Doctorul P. îl privi mai atent:

— Domnule, chiar dacă lumina nu e prea bună aici, eu tot aș putea jura că te cunosc de undeva.

— Se poate, admise Rotofeiul, se poate, numai că odată era s-o pățesc urât din cauza asta. Era prin 99 și eram ordonanța domnului locotenent Solomon la Viena. Domnul locotenent era însărcinat să sorteze hârtiile pentru cancelarie și să le predea unui domn colonel Karlowitz. Într-o zi, domnul locotenent s-a dus la toaletă, să mă iertați, și am rămas numai eu în cameră și eram în maiou și au venit trei jandarmi de câmp și un căpitan să-l aresteze pe dom’ locotenent Solomon. Dar fiindcă el era la veceu, mă iertați, m-au arestat pe mine și doi dintre cei trei jandarmi de câmp au depus mărturie la regiment că eu sunt dom’ locotenent Solomon, drept care s-a hotărât că trebuie să mă împuște în locul lui. Pe urmă, înainte de a face treaba asta marțială cu mine, a venit cineva și ă spus că dom’ locotenent Solomon s-a spânzurat cu lanțul de la veceu și atunci mi-au dat drumul, deși cei doi jandarmi de câmp se încăpățânau și pe mai departe să spună că eu sunt dom’ locotenent Solomon. Până la urmă, tribunalul a decis că e adevărat că și eu sunt dom’ locotenent Solomon, dar că dacă un dom’ locotenent Solomon a fost găsit mort e destul, că atât a cerut și sentința.

— Dumneata ești leit Švejk dintr-o ediție 934, făcu doctorul P.

— Dintr-o ediție 934?

— Da.

— Că v-am spus că nu-s dom’ locotenent Solomon, își mai reveni Rotofeiul din uimire.

— Aici la Lugoj a fost o familie Solomon, începu și doamna Lazăr.

— Se poate, spuse Rotofeiul, dar locotenentul meu a fost de felul lui din Graz. Odată,…

— Nu se poate ca dumneata să fii Švejk, strigă Pietraru.

— De ce? Așa a spus și dom’ judecător care m-a făcut să fiu dom’ locotenent Solomon. Cel din Graz, pentru că pe ăsta de aici nu l-am… n-am avut onoarea să-l servesc și, dacă mă gândesc bine nici nu cred că l-am cunoscut, cu toate că de asta nu poți fi niciodată sigur.

Iată o remarcă plină de bun-simț, pe care toată lumea o încuviință cu entuziasm.

Atunci apăru și domnul Rusan însuși, lucru neobișnuit, fiindcă Rusan, de când era magazioner la Prodavicola, nu mai stătea la pâine, ci o lăsa pe nevastă-sa să facă treaba asta. De fapt, nici înainte nu se omora Rusan cu statul, el fiind convins că dimineața oamenii sunt morocănoși și nu spun ceea ce vorbesc când se trezesc de-a binelea, moment pentru care se păstra cu convingere. De data asta, venise să-l caute pe Pietraru pentru a se interesa într-o problemă cât se poate de gravă (și de confidențială, bineînțeles), lucru pentru care îl rugă pe avocat să vină mai la o parte.

— Ce e… adevărat în toată povestea? îl întrebă în șoaptă pe Pietraru.

— În care poveste?

— În aia! Arestarea lui Luca…

— Luca a fost arestat?

— Ssst!

— Nici n-am știut. Dar după câte se cunoaște, Luca a fost legionar…

— Dar a părăsit Mișcarea la timp…

— Cum adică?!

Rusan dădu din mâini în semn că ceea ce spune e foarte evident.

— Și ce vreți să aflați de la mine?

— De fapt, eu știam că Luca e undeva în munți cu oamenii lui… Dar… adică… cum să vă spun…

Rotofeiul ieși și el din rând și-i ridică lui Rusan batista căzută cât timp clientul avocatului gesticulase prea mult.

— Vă mulțumesc foarte mult, rosti acesta cu o politețe exagerată. Sunteți foarte amabil. Vorbeam cu tovarășul avocat despre o moștenire…

— Moștenirile sunt foarte valoroase, mai ales în ziua de azi, făcu Rotofeiul și reveni cuminte în rând. Închipuiți-vă să vă lase acuma cineva prin testament o fabrică! Ce dosar frumos v-ar face…

— Așa-i! strigă după el Rusan, dar să nu vă imaginați că în cazul pe care-l discut ar fi vorba despre cine știe ce! Apoi îi șopti lui Pietraru. Vedeți? Imediat se interesează despre ce vorbim.

— Cine?

— Păi, cine credeți că e ăsta?…

— Nu știu cine este, dar seamănă cu Švejk.

— Cu cine?

— Domnule Rusan, ce doriți de fapt de la mine?

— Știți că la un moment dat am fost în relații bune cu acest Luca. Acuma… cum să vă spun? “Relații bune“ este prea mult spus, dar mă aprecia în mod deosebit și de câteva ori m-a invitat…

— Ce o să se întâmple nu poate să spună nimeni.

— Și chiar credeți că… Rusan nu-și termină vorba, iar Pietraru nu-l ajută în niciun fel.

Era încă întuneric tare și felinarul de lângă brutărie îi făcea să arate identici, niște mogâldețe rebegite de frig, sub un curcubeu dublu, imposibil să fie adevărat… dacă nu l-ar fi observat fiecare deasupra lui.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.