OM ŞI LEGE (25)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

 

 

Capitolul IV

ROTOFEIUL

 

Spitalul arăta ca raiul pe pământ: era cald, oferea de mâncare și te dota cu un halat gros, puteai să pleci și să vii când vrei. Locul ăsta trebuie să fi fost o capcană, o ispita ta Diavolului. Era prea frumos. Și oamenii erau de treabă aici. În noua sa calitate de infirmier putea să facă aproape tot ce dorea. Printre altele putea să intre în orice salon, în orice rezervă. Aproape în oricare. Erau câteva uși după care, i s-a spus că e mai bine să nu-și bage nasul. Ca în basmul cu ”Barbă albastră.“ Un basm tâmpit: de ce trebuia domnița să-și calce cuvântul (și l-o fi dat?) în loc să-și vadă de treabă? În rest, însă…

În rest, intra în câte un salon și le tot povestea bolnavilor. Iar ei ascultau impasibili. Cei care se mirau erau cei mai buni ascultători… Că ceilalți nu stăteau decât ca pietre.

Pe urmă, bucătăria: inițial visase să aranjeze să primească o slujbă acolo. Apoi, observase că nu e nevoie. Putea și așa să intre de câte ori voia în bucătărie și să pălăvrăgească ba de una ba de alta și între timp să mai înfulece ceva. Așa, în treacăt…

În timp ce ședea pe marginea patului unui oarecare Szabó, povestindu-i despre un alt Szabó, din Pécs, un om pe care-l cunoscuse superficial, dar despre oare știa destul de multe datorită unei mătuși de-a respectivului, pe vremuri femeie foarte frumoasă și foarte darnică, până ce într-o zi…

Rotofeiul nu știa pe cine căutase individul care tocmai își vârâse capul pe ușă, dar îl recunoscu pe Alexandrescu în persoana respectivului. Așa că în sufletul său începu să se dea o grea luptă. Să fugă după fosta sa cunoștință sau să rămână în salon cu acest Szabó și să continue ceea ce începuse să-i povestească.

— Nu, n-am rude la Pécs, îi repeta pentru a zecea oară Szabó-cel-de-la-spitalul-din-Lugoj.

— Da, dar asta nu este atât de sigur. Nici nu pot pretinde să-mi răspundeți în mod serios la această chestiune în primul rând că nu poți jura în legătură cu viața extra-conjugală a părinților, nu vreau, Doamne ferește!, să vă jignesc, vorbesc acum numai așa, în general, pe urmă se pot întâmpla și multe fapte pe care noi nu le cunoaștem peste ani și ne pomenim cu niște rude de tot dragul la Pécs. Am cunoscut odată pe un farmacist din Geneva, unul Patrick Noir. Ăsta ziceai că-i cel mai cumsecade om de pe pământ, dar nu credeți că și el ascundea că avea un verișor de gradul II la Pécs? De ce b ascundea? Ei, păi, abia aici începe să se pună problema în mod serios de ce ascundea farmacistul Noir din Geneva că are un verișor la Pécs? Ați putea pretinde că omul nu-și cunoștea toate rudele și că vorbea de bună-credință. Aiurea! Numai să-i fi amintit câte unul de verișorul său din Pécs că o și lua razna, de credeai că e turbat! Asta lasă loc la multe speculații acest verișor putea practic să fie orice cetățean din Pécs, Spune-mi, tovarășe Szabó, dumneavoastră nu sunteți cumva rudă cu un farmacist din Geneva?

— Eu?!

— Că dacă dumneavoastră ați fi rudă cu el, atunci lucrurile ar sta mai ușor și cu verișorul comun din Pécs, verișor care până la urmă s-ar putea foarte bine să nu fie altul decât acel Szabó a cărui mătușă fusese atât de frumoasă și de darnică pe vremuri. Rotofeiul se sculă gemând. Iar se schimbă vremea, reumatismul meu…

Pe urmă, fugi afară și-l căută pe Alexandrescu. Dar pe acesta parcă l-ar fi înghițit pământul. În schimb, îl întâlni pe coridor pe Murariu.

— Te caută, domn doctor. Murariu era vădit furios.

— Păi, să mă duc la ei.

— Ba să te duci la dracu’!

— Nu pot să mă duc în același timp și la domnul doctor și la dracu’ decât dacă admitem că amândoi ar fi una și aceeași persoană. Rotofeiul intui că în spatele furiei lui Murariu se ascunde gelozia. Așa că scoase din buzunar o bomboană și i-o dădu. Murariu o băgă în gură, se gândi o clipă, apoi spuse:

— Poți să te duci totuși la dracu’! Dar ura nu-i mai era atât de neîmpăcată. Parcă i se strecurase o îndoială în ea.

Rotofeiul mai scoase o bomboană.

— Ascultă nu l-ai văzut cumva pe unu mai solid, cu șapcă, unu ce-și vâra tot timpul capul pe după uși ceva mai înainte?

Murariu se uită la bomboană.

— L-am văzut.

Rotofeiul îi dădu bomboana. Murariu o ascunse în mâna sa uriașă, în mâna cu opt degete.

— Asta i-o duc Uței.

— Unde a dispărut individul?

— Du-te la dra-dra-dracu’!

Rotofeiul dădu din umeri și o luă spre cabinetul medicului.

— A-a-acolo! Și Murariu îi arătă o ușă.

Rotofeiul se îndrepta acum spre cabinetul medicului, în timp ce Murariu plecă să-i ducă bomboana Uței, înainte de a bate la ușa cabinetului doctorului P., Rotofeiul se întoarse, cercetă coridorul și intră pe ușa pe care i-o indicase Murariu.

— Ce mai faceți, tovarășe Alexandrescu?

Acesta ședea pe un pat din salonul încă neocupat de alți bolnavi. Alături de el stătea în picioare o femeie.

— Asta-i nevastă-mea…

— Sărut mâna, doamnă! Îl știu pe soțul dumneavoastră încă de pe vremea… E-he-he-he-hei!

— Sunteți internat aici?, întrebă femeia.

— Internat? De fapt, se poate spune și așa. Odată,, în timpul războiului, stăteam la masă cu unul Pavlovici. Asta a fost poștaș în satul meu. Și deodată vine la masa noastră un caporal și ne întreabă cât e ceasul. Eu știam că nu de aceea a intrat în vorbă cu noi ca să afle ora, dar i-am spus cinstit că e cinci fără zece, că atâta era. Și-l văd pe caporal cum se tot holbează la mundirul meu din primul război și la uniforma lui Pavlovici. Până la urmă, nu s-a mai răbdat și ne-a întrebat tot așa cum ați binevoit să mă întrebați acuma dumneavoastră, numai că el a formulat altfel, zice: “Sunteți de-ai noștri? ”De-ai noștri,” zic. Ce era să-i spun? Dar Pavlovici, mai deștept, zice “Care de-ai noștri?” “Așa?! Face caporalul, atunci haideți la post“ și îndată își îndreptă pușcociul spre noi. Dacă am văzut că Pavlovici e atât de prost, am raportat că poate prietenul meu n-o fi de-ai noștri, treaba lui, dar eu precis sunt de-ai noștri. Până la urmă tot ne-a dus și pe mine la post că de ce stau la masă cu unul ce pretinde că nu-i de-ai noștri. Așa că și eu sunt internat, cum ați binevoit sa spuneți, stimată doamnă și tovarășă. Numai că, pe lângă asta, sunt și angajat aici pe post de infirmier.

Femeia îl privi lung, de parcă ar fi vrut să-i vorbească dar se temea de ceva.

— Îl cunoașteți de mult pe bărbatul meu?

— De mult? Foarte grea întrebarea asta în ziua de azi…

— Așa-i, admise femeia.

— Ce vrei, dom’le, se răsti brusc Alexandrescu la Rotofei de parcă s-ar fi trezit dintr-un somn.

— Stai, nu te supăra, se agită femeia.

— Ba, lasă-l să se supere și să se ducă unde o pofti, insistă Alexandrescu.

Rotofeiul ieși și ascultă câteva clipe la ușă.

Câteva minute mai târziu o întâlni pe nevasta lui Alexandrescu pe coridor.

— Nu vă supărați pe bărbatul meu, e cam obosit și bolnav azi.

— E-n regulă, spuse Rotofeiul.

— De aia-i așa de nervos.

— Nervii… întotdeauna a fost nervos.

— Dacă o să-l interneze, poate puneți și dumneavoastră o vorbă bună pentru el.

— Nu, în privința asta nu contați pe mine, vă rog frumos. Bolnavul a fost internat aici pentru ca ă-i scoată boala din el. Pe vremuri îi băteau până ce ieșeau dracii din ei. Acum, că vremurile acelea obscurantiste au trecut, nu-i mai bate, în privința asta puteți fi liniștită. Dar răul tot trebuie scos cumva, nu credeți?

— Aș vrea, dacă se poate…

— Eu l-am cunoscut pe soțul dumneavoastră și când a fost el gardian și când ne-a fost altul gardian la amândoi. Cel mai nervos a fost atunci când încă nu devenise deținut, dar nu mai era nici gardian. Ca și acum.

— Dar acum dumneavoastră veți fi gardianul.

— Eu? Doamne ferește! Pentru asta trebuie să ai talent.

— Eu ziceam…

— Sigur, fiți liniștită dacă mi-ar da domnul doctor ordin să-l omor pe soțul dumneavoastră, o s-o fac cu toată conștiinciozitatea. Dar fără ordin…

Rotofeiul intră la medic. Așteptă puțin să vadă de ce a fost chemat, dar doctorul P. uitase de mult de el. Acum discuta aprins cu profesorul Penescu și cu încă un tovarăș despre ultimul eveniment al locului: în drum spre întreprinderea textilă a apărut un “Moș Gerilă“ ce atacă oamenii care mergeau la serviciu sau care locuiau în micuța colonie de lângă fabrică. Unele victime afirmau că au fost atacate de doi “Moși Gerilă“.

— Dacă Comșa ăsta scapă numai cu o pneumonie, poată spune că a avut baftă, spuse doctorul P. Cred că azi-noapte au fost minus douăzeci și cinci de grade.

— Colega, îi spuse doctorul Cosma, aciuit și el pe acolo, Comșa ăsta e din fier.

— “Sănătatea este pavăza săracului“ se pomeni Penescu filosofând.

— Numai că doctorul Comșa nu este chiar sărac. E de neînțeles cum de nu-i prind pe acești tâlhari de drumul mare. Merg atâția oameni ai muncii la serviciu pe acolo: trebui să-i protejăm pe muncitori, nu?

— Pot mă duc mai târziu și eu pentru o oră în oraș? Îți ceru Rotofeiul voie de la șeful său, adoptând cea mai reglementară poziție de drepți.

— Și eu trebuie să plec. Trebuie să mă duc la tribunal spuse, doctorul P.

— ”Mergem, mergem doar copacii stau pe loc” spuse Penescu.

— Permiteți să raportez? Nici copacii nu stau întotdeauna pe loc!

— Legenda e veche: “Macbeth“.

— Se poate, dar eu am văzut odată doi castani care mereu își schimbau locul între ei. Asta s-a întâmplat la Amsterdam, în fața hotelului ”Pisica neagră“. În față e hotelul, apoi este un canal, treci podul și dai de un loc destul de îngust pe care stau cei doi castani. Pe urmă, iar treci un pod și abia atunci ajungi pe partea cealaltă a străzii. Și cum vă spuneam, cei doi castani de pe fâșia aia de pământ mereu își schimbau locurile între ei.

— Cum adică? se miră Cosma.

Ceilalți doi nu se impacientară, începând să se obișnuiască de acuma cu stilul poveștilor Rotofeiului.

— Nu știu, vă rog, cum de făceau treaba asta. Eu eram atent de la fereastra camerei mele la faptul că în fiecare seară apăreau niște indivizi care puneau câteva pachete într-o scorbură a castanului din stânga și dimineața vedeam alții care veneau, se uitau în jur să nu-i observe nimeni și scoteau pachetele din scorbura castanului din dreapta.

— Și ce-i cu asta? Probabil că noaptea se mai furișau alții care făceau transferul acestor mărfuri dintr-un copac în altul. Și, pe urmă, ce conțineau aceste pachețele?

— Ar fi prea simplu. În primul rând că nu văd ce rost ar fi avut să se ocupe contrabandiștii cu asemenea jocuri. În pachețele erau cartele false. Dacă te prindeau cu ele o sfecleai. Dar erau atât de bine tipărite încât n-aveau cum să te descopere decât dacă ar fi surprins toată cantitatea. Așa că momentul cel mai greu era sa scoată marfa din tipografie și s-o împartă la agenții lor, care apoi o răspândeau în cantități mici la diferiții beneficiari. Totul nu era decât o mișcare de protest și cartelele acelea nu costau niciun ban. Cei care riscau să le falsifice și să le răspândească vedeau în acțiunea lor o formă de rezistență și o armă împotriva ocupanților hitleriști. În afară de asta, tot uitându-mă la copaci, am ajuns să-i cunosc foarte bine. I-aș fi deosebit și dintr-o mie de alți castani. Cel din dreapta avea o cracă pârjolită de focul unei bombe care a căzut cu câteva luni în urmă în canalul din față, bombă pe care probabil că au pierdut-o aliații într-unul dintre zborurile lor spre Europa. Celălalt avea o tablă bătută în cuie în tulpina lui, tablă pe care scria că cea mai bună ciorbă de pește din Amsterdam se poate mânca la “Pisica neagră“.

— Și tabla aceea putea să fie mutată noaptea dintr-un motiv sau altul de pe un copac pe celălalt, nu se lăsă doctorul Cosma.

— Din care motiv? Dar, în afară de asta, vă spun că acei castani aveau și alte semne particulare. Pe alea cum le mutau? Dar eu cred mai degrabă că…, dar asta-i o părere pur personală, că se plictiseau să stea mereu în același loc castanii și atunci se mutau unul în locul celuilalt. E drept că în felul acesta nu se aventurau prea departe, dar…

Sună telefonul. Rotofeiul se opri din vorbă, dar doctorul P. îi făcu semn să continue. După ce ascultă câteva clipe, medicul depuse receptorul în furcă. Apoi mai sorbi din ceai.

— Și cum s-a terminat povestea asta? îl întrebă pe “Švejk“.

— Prost. Într-o zi, am intrat în vorbă cu un oarecare Stjuwens. I-am povestit și lui toată tărășenia și numai ce-l văd că se duce și începe să cerceteze copacii. Dimineața la fel. L-am întrebat ce caută și mi-a spus că e încredințat că noaptea cineva a schimbat tabla de la un castan la celălalt, dar că nu pricepe cum de nu vede urmele cuioacelor în primul copac. Așa azi, așa mâine, până într-o bună zi l-au umflat. Și după ce l-au umflat pe el s-au potolit și arborii și au început să nu-și mai schimbe locul. Așa că eu sunt de părere că nu a fost nimic necurat mijloc și vă spun eu că de câte ori credem altfel, de atâtea ori ne abatem asupra noastră tot felul de nenorociri. Și la fel și asupra altora. Dar așa cum sunt eu, când văd ceva spun că așa trebuie să fie și nimeni n-are nimic cu mine. Dacă gândea și Stjuwens ăla la fel, poate mai apuca și el vremuri mai bune. Acum mă duc, dacă-mi permiteți, n-o să stau mult în oraș. Iar dacă văd, doi copaci că-și schimbă locurile între ei, treaba lor, eu nu mă amestec, n-au decât să dănțuiască atât cât or vrea…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.