În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012
Scribul a rămas uimit cum, deşi Lombardia tocmai trecea printr-o perioadă atât de agitată, migăloasa birocraţie austriacă a continuat să funcţioneze fără reproş, neputând fi întreruptă nici în perioada „Republicii Crisalpine”, după încoronarea lui Napoleon I drept rege al Italiei. În actele tribunalului există transcrisă până şi exclamaţia exasperată a unui magistrat, Valerio Andreotti, care se plângea în 1822 de „cantitatea uriaşă de multe zeci de mii de foi a unei cauze în care nimeni nu ştie în mod concret care este substanţa materială a nesfârşitelor contestaţii ale unor speţe judecate”. Magistratul declară chiar şi în instanţă că documentele proceselor privind „moştenirea Contelui Ambrogio” au ajuns să ocupe „unsprezece etajere mari şi trei rafturi suplimentare, necesitând documentarea în
două încăperi destinate numai lor, în situaţia cunoscută a acutei lipse de spaţii a arhivei”1.
Iar maldărele de dosare au continuat să se tot înalţe. Chiar şi doar despre bărbia despicată a lui Ambrogio II s-au adunat noi şi noi „mărturii” folositoare în argumentele din pledoariile avocaţilor.
Iată de ce a spus scribul că Ţipor – în veci predestinată victimă – s-a dovedit tardiv a fi fost un pion mai important decât au bănuit cei ce s-au grăbit să-l sacrifice. Iniţial, singurului deţinător al întregului tablou al averii Contelui, mai mulţi pretendenţi la moştenire i-au oferit comisioane importante pentru a le facilita accesul la registrele diferitelor afaceri ale lui Ambrogio. Cum Ţipor s-a încăpăţânat să spună că nici măcar el nu ştie unde se află acele acte – lucru evident lipsit de noimă, atâta vreme cât tocmai Ţipor era cel ce continua să se îngrijească de bunul mers al tuturor surselor de venit -, fiecare dintre cei ce au încercat să-l mituiască era încredinţat că evreul, ajuns şi aşa prea important, s-ar fi vândut altuia, altuia care i-a oferit mai mult. Şi, cum nici mărirea tentaţiilor nu l-a putut face pe bătrânul administrator să fie mai înţelegător, exasperat, un pretendent, chiar cel ce poate că a fost cu adevărat un prinţ Dolgoruki, a trecut la presiuni fizice.
Ţipor ştia prea bine că se putea aştepta la tot mai numeroase şi mai dure noi asemenea corecţii, pe care era încredinţat că sănătatea sa tot mai şubredă nu le va mai putea suporta, a dispărut într-o noapte de la Segrate, însă a fost reperat, după doar două zile, undeva prin Varese. Învinuit că a fugit cu registrele contabile ale Contelui, în favoarea unuia dintre „falşii pretendenţi la moştenire”, obstrucţionând astfel justiţia, a fost arestat şi a murit curând, în timpul cercetărilor. Atât de importantele registre n-au mai fost găsite niciodată.
Ceea ce n-a împiedicat justiţia să-şi urmeze cursul, aşa cum au venit toate recomandările în urma insistenţelor magistratului Valerio Andreotti.
Scribul a mai continuat o vreme să citească plictisitoarele documente ale proceselor, dar cum şi în preajma unificării Italiei, procedurile juridice nici vorbă să se fi încheiat, a decis să termine acest excurs, coroborând informaţiile venite pe cale orală cu cele aflate din arhive, precum şi cu citările din alte surse scrise. Şi… şi cu corespondenţa din Segrate cu adevăratul Sir Roosh, o sursă mult mai importantă decât şi-ar fi putut-o imagina iniţial.
Referitor la aceasta din urmă, scribul trebuie să recunoască uimit că teancul de scrisori consultate în sala de mese a pensiunii lui Gio cuprindea copii ale epistolelor din ambele sensuri! Or, se ştie, asemenea documente – păstrate de destinatar – se limitează aproape întotdeauna doar la ceea ce a primit acesta şi nu conţin şi epistolele care au plecat de la expeditor. De unde şi prima concluzie trasă de scrib: cineva a apucat să returneze la Segrate „scrisorile falsului Sir Domenik Roosh”. Sau, poate, acelea nici n-au părăsit vreodată Castelul. Ceea ce a permis şi o a doua supoziţie: fie că schimbul acela de mesaje n-a reprezentat decât o formă de redactare a unui singur jurnal, autorul adoptând într-un mod personal stilul epistolar la modă, caz în care „adevăratul Sir Roosh” nu a constituit decât un artificiu al acelui demers, fie că adresantul a fost într-adevăr diferit de destinatar şi dintr-un motiv sau altul, într-un fel sau altul, scrisorile ajunse la Roma s-au întors la Segrate. Ţinând cont de caligrafiile diferite, cea de a doua ipoteză este mult mai probabilă. (Scribul a scotocit şi prin cimitirele din Roma pentru a găsi date despre Sir Roosh, însă, fie că acela a murit altundeva, fie că a trăit şi s-a stins sub alt nume2, scribul nu a găsit nimic şi a trebuit să constate că a mai făcut un ocol inutil pe un drum cu şi aşa prea multe meandre.) Revenind la caligrafiile diferite, acelea au fost în mod sigur trei, plus cea care a alimentat notele de pe margini ale cuiva de mult mai târziu. Pe scurt: concluzia scribului este că „falsul Sir Dominck Roosh”, aflat la Segrate, a purtat acea corespondenţă cu „adevăratul Sir Dominick Roosh”, aflat la Roma, în continuarea banilor pe care acesta din urmă îi trimitea în mod regulat sosiei sale3. Aşadar, scrisorile veneau împreună cu banii, iar răspunsurile plecau odată cu confirmarea primirilor. După moartea „falsului Sir Dominik”, schimbul de mesaje n-a încetat, doar că de la Segrate n-au fost expediate scrisori ale stafiei decedatului, cum pretinde legenda, ci corespondenţa unui al treilea personaj, posesorul celei de a treia caligrafii amintite4. Scribul a fost tentat să creadă că Luigi era cel ce a continuat corespondenţa „falsului Sir Roosh”, mai ales că temele abordate se învârteau în jurul veşnicelor sale întrebări în legătură cu ce este un tablou (o muzică, un peisaj… etc.) frumos, în legătură cu frumosul, orgasmul şi întâlnirea cu Dumnezeu, în legătură cu clipa singură… Probabil că, dacă ar fi avut acces şi la alte scrieri din Castel, scribul ar fi sesizat mai repede adevăratul corespondent, întrucât nu caligrafia lui Luigi se regăsea acolo.
Băiatul lui Puiu a fost, indiscutabil, puternic influenţat de musafirul englez, cu care a petrecut multe ore împreună, obsesiile i-au fost alimentate din discuţiile şi din literatura adusă de acela, nebunia (schizofrenia?) i s-a declanşat pe acel fond. Dar nu numai Luigi s-a aflat sub influenţa lui Sir Patrick. Şi sora lui, purtând aceeaşi moştenire ereditară, a fost apropiată (se pare că foarte apropiată!) de englez. Sora lui Luigi şi mama lui Ambrogio II… Lipsită de prejudecăţi, voluntară, putând fi socotită extravagantă pentru timpul ei, neezitând niciodată în decizii şi în răspunsuri, Maria Anna-Magdalena împărtăşea aceleaşi convingeri cu Luigi, dar, în primul rând, nu s-a putut desprinde niciodată de amintirea englezului, care a ştiut să intre pentru totdeauna în scenariile ei imaginative intime. Maria Anna-Magdalena i-a scris lui Sir Dominick Roosh de la Roma, sperând să-l regăsească astfel pe Sir Dominick Roosh de la Segrate. Uimitor este doar că teoriile esoterice din acea corespondenţă („nimic pământesc”) se îmbină în insinuări erotice între doi oameni care nu s-au cunoscut niciodată!5
Iar, astfel, scribul crede că a descifrat un mister. „Şi cu ce ajută aceasta la înţelegerea lungii poveşti a Celor O Sută?” se poate întreba, pe bună dreptate, răbdătorul cititor. Scribul nădăjduieşte că ajută: relaţia strânsă dintre Sir Dominick Roosh – atât „adevăratul”, cât şi „falsul” – cu Filipo Emanuele (Luigi), pe de o parte şi relaţia strânsă dintre Sir Dominick Roosh – atât „adevăratul”, cât şi „falsul” – cu Maria Anna-Magdalena, pe de altă parte, lămuresc şi relaţia dintre cei doi fraţi. Drept urmare, scribul se amăgeşte că descendentul Mariei Anna-Magdalena justifică faptul că Ambrogio II să poată fi socotit din toate punctele de vedere drept a nouăzeci şi doua verigă a lungului şir. „Veriga pierdută”. Iar bărbia adânc despicată, marca distinctivă a Celor O Sută, vine ca un sigiliu garantând şi din exterior această afirmaţie.
1 Arhivele tribunalelor se află întotdeauna în „acută lipsă de spaţii”. Însă magistratul nu s-a mulţumit să se plângă doar în instanţă de această situaţie, el a iniţiat şi o corespondenţă cu superiorii săi în legătură cu „procesul lipsit de conţinut concret”. Ancheta care a urmat insistenţelor lui Andreotti s-a mărginit să analizeze cele afirmate doar prin unghiul de vedere al arhivarului şef. Care, funcţionar prin vocaţie, a fost de părere că, în orice situaţie, justiţia trebuie să-şi urmeze cursul. Fiindcă încăpăţânatul Andreotti a continuat să pună întrebări nepotrivite – de genul „Cum să judeci dreapta împărţire a unei abstracţiuni?” -, a fost transferat la Urbino, iar, doi ani mai târziu, a murit într-un sanatoriu de boli nervoase.
2 Aşa cum a amintit şi Gio.
3 Englezul şi suita sa au fost trataţi ca nişte oaspeţi apropiaţi, mai ales că Puiu a fost cel ce l-a invitat pe Roosh la Castel, iar relaţiile englezului tot mai strânse cu gazdele sale, mai ales cu copiii Celui de Al Nouăzecilea, chiar l-au făcut ca, treptat, să fie privit de toată lumea drept un membru al familiei. Ceea ce nu l-a împiedicat pe administratorul Ţipor să-i pretindă nişte bani pentru casa şi masa oferite, bani, ce e drept, au fost apoi, în parte, compensaţi de munca servitorilor englezului în treburile comune gospodăreşti.
4 Deşi nu este făcută nici o trimitere la moartea „falsului Sir Roosh”, este evident că autorul scrisorilor de la Roma era la curent cu evenimentul, corespondenţa continuând fără a mai fi însoţită de sumele de bani sosite în mod atât de regulat până atunci.
5 Şi iarăşi, nimic nu este nou sub soare! Câte mari poveşti de dragoste nu s-au desfăşurat între doi parteneri ce nu s-au cunoscut niciodată fizic! Unele dintre ele au fost imortalizate în scrieri medievale, altele în povestiri romantice, mai recent multe s-au desfăşurat pe internet. Şi, probabil, motivul a existat şi mai devreme. Şi, probabil, va mai fi exploatat şi mai târziu. Oricum, scenariile imaginative intime se vor perpetua şi le vor perpetua atâta vreme cât omul va mai fi om.
