S-ar părea că toate neliniştile provocate de criza economică se doresc înecate în hohote de râs şi izbucniri de ritm, aşa cum, în anii nebuni ai New York-ului din timpul Marii Crize, cluburile trepidau de veselie şi de o furioasă bucurie de trăi.
Parisul, locul reputatei expresii „joie de vivre”, este gazda, în această ultimă parte a anului, a numeroase comedii muzicale, unele dintre ele de răsunet internaţional. Între reluări şi notăţi, se întâlnesc toate stilurile şi toate ritmurile: jazz, pop, tango, salsa…
Cea mai tentantă pare „Harlem Swing”, spectacol-far de pe Broadway, distins cu patru Premii Tony, care, acum 30 de ani, era prima comedie muzicală venită de pe celebrul bulevard neworkez în capitala Franţei. Spectacolul spune povestea lui Thomas „Fats” Waller, în două ore şi peste 30 de cântece care sunt tot atâtea cronici ale New York-ului anilor 1930, cel al Sălii Savoy şi al Coton Club. Pe scenă, cinci actori, trei femei şi doi bărbaţi negri, foarte „old fashion”, cântă, joacă, flirtează şi dansează. Împreună cu un pianist şi şase muzicieni, ei restituie repertoriul compozitorului, pianistului, organistului şi cântăreţului american Thomas „Fats” Waller, unul dintre jazziştii cei mai iubiţi, mai prolifici dintre cele două războaie. Cel care, la egalitate cu Louis Armstrong şi Duke Ellington, a reuşit să treacă puntea care lega publicul, indiferent de culoare.
Cu pălăria melon pusă într-o parte şi eterna ţigară în colţul gurii, acest colos de 1,87 metri şi 140 de kilograme încălzea cluburile din Harlem, înainte să dispară subit, la 39 de ani. Nu fără a lăsa în urma lui aproape 700 de cântece, printre care multe devenite antologice, ca „Honeysuckle Rose”, „Squeeze Me” sau „Jitterburg Waltz”. Waller a fost un personaj care şi-a consumat viaţa cu nepăsare şi căruia mica trupă îi restituie aura şi umorul molipsitor. Legenda spune că într-o seară a fost răpit de gangsteri pentru a fi dus la Al Capone care, timp de trei zile, l-a scăldat în şampanie şi bani. Realitatea a fost mai crudă cu acest muzician care trebuia să intre pe uşa de serviciu în cluburile chic ale New York-ului.
Muzica lui frenetică şi sofisticată a influenţat cei mai mari jazzmen şi chiar naşterea rock n’roll-ului. Graţie interpreţilor săi, artişti excelenţi ai stilului electric de pe Broadway, publicul asistă la o evocare plină de umor şi de voie bună. Fiecare titlu este un pretext pentru un tablou finisat la milimetru în care cei cinci actori-cântăreţi impun prin calităţile lor vocale şi se întrec în agilitate în dasuri cu nume exotice: „chiken scratch”, „monkey slide” sau „Shimmy”. Cât despre cei şase muzicieni, conduşi de pianistul William Foster McDaniel, ei restituie cu virtuozitate şi pasiune jazzul lui Fats Waller, cel care în 1938-1939, a avut un turneu triumfal în Marea Britanie şi a fost invitat într-una dintre primele emisiuni televizate ale BBC şi al cărui stil a făcut şcoală.
Spectacolul, de la primele măsuri ale uverturii, „Ains’t misbehavin'” transportă spectatorul în atmosfera incendiară a unei lungi nopţi de sărbătoare dintr-o epocă în care totul era pretext pentru a cânta pe un Vulcan, cel al Marii Crize, al prohibiţiei şi segregării rasiale. Şi totuşi, nimic sumbru. Pentru regizorul Richard E. Maltby şi coregraful Arthur Faria, „Harlem Swing reflectă o epocă întregă, cu rezonanţe actuale, cele ale unei lumi în derută”. Pentru ei, este vorba în primul rând de râs şi de favorizarea unui stil tonic.
Din Cuba la Buenos Aires
Tot un omagiu este şi „Sunt din Cuba”, un spectacol plin de foc şi energie, cântat şi dansat de o trupă de 16 danatori şi dansatoare din Cuba, în coregrafia lui Dieser Serrano şi regia lui Yaimara Gomez. El evocă viaţa pianistului, compozitorului şi dirijorului cubanez Rembert Egues şi a dansatoarei Jenny Sotolongo, doi idoli naţionali ai Cubei. La conducerea unui grup de patru muzicieni, Rembert Egues cântă propria sa muzică: mambo, cha-cha-cha şi rumba. Născut din ideea jurnalistului Alain Ammar, spectacolul spune de fapt povestea Cubei, cu costumele ei foarte colorate, cu dansatorii şi cântăreţii exprimând un paradoxal amestec de suferinţă şi bucurie, de supunere şi revoltă, de cuceriri şi înfrângeri. Un cocktail de energie şi senzualitate.
La cinci ani după premiera în decorul rococo de la Folies Bergère, spectacolul de succes al lui Bob Fosse, „Cabaret”, revine la Paris, în versiunea de pe Broadway, şlefuită de regizorul Sam Mendes şi de coregraful Bob Marshall. Ei transformă acest musical, caracterizat de un expresionism negru, în manifest antinazist, totul pe melodiile tandemului John Kander şi Fred Ebb.
„Tanguera” este un spectacol de tango, în hainele unei comedii muzicale. Trama este ţesută pe povestea tangoului: o franţuzoaică ingenuă, abia debarcată pe doc, este înghiţită de periferia oraşului Buenos Aires. O va salva tangoul. Dansatori excelenţi, rapiditate şi pasiune, pe cele mai bune hituri ale celebrei cântăreţe şi compozitoare argentiniene de tango Eladia Blazquez, dispărută cu şase în urmă.
Şi tot muzică, dans şi un spectacol perfect finisat în „Mamma mia”, adaptarea melodiilor de success ale grupului „Abba”, reluate de o trupă de 25 de cântăreţi şi dansatori, care are deja 250 de reprezentaţii şi 350.000 de bilete vândute. Pop-ul dansant al tandemului Benny Andresson- Björn Ulvaeus domină intriga destul de subţire a acestui vodevil romantic care se întoarce în timp la anii 1970.
Desigur, în zilele noastre nu putea să lipsească, fie şi dintr-o enumerare de comedii muzicale, „Dracula”, cel care încearcă să dovedească că dragostea este mai puternică decât moartea. Într-un decor ce alternează atmosfera întunecată şi ambianţa electrizantă, trupa condusă de Kamel Ouali s-a dovedit plină de energie. Există o mulţime de efecte scenice dragi regizorului, cum ar fi coregrafiile executate de dansatori suspendaţi în aer. Un spectacol care se joacă cu sală plină, chiar dacă unii cronicari ar fi dorit mai multă originalitate şi mai mult umor.
La şase luni după prezentarea la Casino de Paris, comedia muzicală „Hairspray”, revine în capitala franceză. Este fidelă intrigii filmelor „Hairspray”, realizate de John Waterd (1988) şi Adam Shankman (2007), cu John Travolta, Zac Efron şi Michelle Pfeiffer. O trupa de 24 de cântăreţi şi dansatori se dezlănţuie pe muzica lui Marc Shaiman.
Dacă adăugăm „Peter Pan”, show-ul lui Guy Grinberg, „Aladin”, spectacolul lui Jean-Philippe Daguerre, Peau d’âne”, după filmul lui Jacques Demy, „Shrek the Musical” şi marele succes de pe Broadway, „Avenue Q”, comedie muzicală cu actori şi marionete, avem impresia (falsă, de altfel) că America şi Franţa jură pe cartea bunei dispoziţii, cel puţin în teatru.
Tanguera, povestea tangoului, la Paris
Cabaret, in regia lui Sam Mendes
Dracula in viziunea lui Kamel Ouali
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.