O încântătoare carte de memorii, „Soţia tenorului”, reintroduce în conştiinţa publicului contemporan două mare personalităţi din lumea internaţională a spectacolelor de operă. Este povestea adevărată a două vieţi dăruite scenei. Este vorba despre tenorul român Vasile Moldoveanu, care a cântat pe cele mai mari scene de operă din lume, idolatrizat de public, şi despre balerina Aluca Băbeanu.
Volumul „Soţia tenorului”, de Aluca Băbeanu-Moldoveanu, editat la Universalia, a avut o dublă lansare în două dintre instituţiile atât de profund legate de istoria muzicii şi de arta spectacolului de operă: Muzeul „George Enescu”, din splendidul Palat Cantacuzino, şi Opera Naţională din Bucureşti, unde amfitrion a fost Cătălin Ionescu-Arbore. Volumul a fost prezentat de scriitoarea Doina Uricariu, cu profesionalismul său obişnuit, alături de profesorul Grigore Constantinescu, muzicologul Viorel Cosma şi criticul muzical Dumitru Avakian. Autoarea a mărturisit publicului aspecte inedite privind scrierea cărţii şi viaţa ei alături de marele tenor.
Am întâlnit o femeie frumoasă, fostă prim-balerină la Opera din Bucureşti, elogiată penru magnificul salt şi ecart, care a strălucit alături de partenerii ei de scenă, Sergiu Ştefanschi, Pavel Rotaru şi Ion Tugearu, în baletele „Liliacul”, „Lacul lebedelor”, în „Giselle”, în „Frumoasa din pădurea adormită”. Părăsind România, a evoluat pe scenele de balet ale Operelor din München şi Stuttgart.
– Este o situaţie inedită ca o cunoscută artistă să se prezinte în propria carte de memorii drept… soţia tenorului. Se spune că în spatele fiecărui bărbat celebru se ascunde o femeie puternică. De multe ori e greu să exprimi în cuvinte ce este dragostea, ce este farmecul, ce anume face ca viaţa să deschidă porţile fericirii. Ce v-a făcut să scrieţi această carte care, dincolo de a fi un jurnal, este o incitantă radiografie a culturii muzicale?
– Pe măsură ce trec anii, cred tot mai mult că dincolo de cărţile de ficţiune, de emisiuni de televiziune şi de radio, memorialistica te ajută să nu uiţi lucrurile bune sau pe cele grave şi rele din viaţă, pe cele semnificative, lucrurile care te-au bucurat în primul rând. Toate cărţile încep să se scrie dintr-un suflet plin de iubire şi dintr-o memorie atât de încărcată încât trebuie să te eliberezi cumva. Şi le scrii, precum în cazul meu, ca să te vindeci. Eu am trăit zece vieţi într-una singură. Aşa că am încercat să le scutur în acest volum cum faci cu fructele într-o livadă. Am scris această carte dintr-o mare dragoste pe care i-am purtat-o soţului meu, tenorul lirico-spinto Vasile Moldoveanu, care a fost comparat, în urma creaţiilor sale memorabile pe marile scene ale lumii, cu Giovanni Martinelli şi Franco Corelli, cu Bjoerling, cu Pavarotti… cu Placido Domingo. S-a spus chiar că vocea lui ar fi mai incisivă decât a lui Domingo. Toate aceste comparaţii l-au flatat. Era, de altfel, bun prieten cu Pavarotti şi Domingo, pe care îi preţuia în mod deosebit. Lumea îl aplauda minute în şir, iar când erai fericitul spectator care auziseşi Live do-ul şi si-ul natural, catifelarea, profunzimea, dramatismul, dicţia impecabilă, nu puteai să nu rămâi vrăjit. Oricum, muzica era, exista în casa noastră.
Mozaic în timp
– Există în carte multe episoade ale propriei dumneavoastră vieţi, înainte de căsătorie.
– Acum mai mulţi ani am fost imobilizată la pat o vreme şi m-au năvălit toate amintirile. Am revăzut copilăria mea la Poiana, pe moşia tatălui meu, care fusese expropriată de comunişti, iar casa devenise cooperativă. Am retrăit în memorie viaţa dintr-o pivniţă din Bucureşti, după ce ni se confiscase şi apartamentul superb din Kogălniceanu. Am rememorat orele infinite de balet, la Şcoala de coregrafie, sub aripa profesoarei mele, Iolanda Manole-Păscăluţă, spectacolele mele de la Opera din Bucureşti. Şi, mai ales, marea dragoste pe care am trăit-o când l-am întâlnit pe soţul meu, un tânăr tenor în afirmare. Soarta îi hărăzise o strălucită carieră internaţională. Asemenea acelor pietrari din Evul Mediu, care, cu dalta, înfăţişau scene din Biblie pe câte-un portal de catedrală şi nu cunoşteau altă bucurie decât aceea de a extrage viaţa din materia greoaie şi fără expresie, Vasile Moldoveanu explora, printr-o muncă asiduă, veşnicia armoniei. Muzica era pentru el filosofia însăşi. A cutreierat întreaga lume, a cântat zece ani la Metropolitan Opera din New York, în 124 de spectacole, mergând în turnee în statele americane şi în Canada, apărând pe toate posturile de televiziune. De altfel, apreciatul critic Luminiţa Constantinescu mi-a mărturisit că Televiziunea Română a transmis câteva dintre marile spectacole în care el cânta, fără să menţioneze prezenţa lui pe afiş deoarece era interzis să vorbeşti despre transfugi. Am fost condamnaţi amândoi pentru că am părăsit România. Vasile a avut şi o condamnare la moarte, apoi după zece ani a fost graţiat.
– Aveţi un fiu care v-a moştenit harul artistic. Nicolai este compozitor şi semnează Nick Riccardo Grey. V-aţi gândit şi la el când aţi scris acest volum?
– Am vrut să ştie câte sacrificii trebuie să faci în viaţă ca să ai o carieră internaţională, ce înseamnă să-ţi trasezi un drum al tău, cât este de greu să păstrezi un echilibru în viaţa personală, în viaţa de familie, când eşti (şi te consideri) menit să apari pe marile scene ale lumii. Am pus în volum şi o fotografie a lui, când era mic, într-un geamantan, ca un memento al modului nostru de viaţă: zeci de mii de kilometri de zboruri cu avionul, valize care trebuiau făcute şi desfăcute tot timpul. Plec la Monte Carlo cu copii, DVD-uri, fotografii, de la cele două lansări şi le voi arăta tuturor. La Monte Carlo vom sărbători triumful cărţii, căci am reuşit să readun prin ea familia noastră, chiar dacă suntem despărţiţi.
De multe ori, ca muzician, viaţa nu-ţi mai aparţine
– Puţini oameni ştiu câte eforturi şi sacrificii există dincolo de scenă. Un mare cântăreţ de operă este un soi de globetrotter, un pasager al marilor linii aeriene.
– Vasile Moldoveanu a traversat oceane şi continente, a cântat în Africa de Sud, la marea operă din Pretoria, în Olanda, la Amsterdam şi la celebra Halle, în Suedia şi Norvegia, în Germania, la Stuttgart, Düsseldorf, Bonn, Berlin, Hamburg, la München, la Viena, la Paris, la sala Favard, la Salle Pleyel, la Opera de la Bastille, la Opera Garnier, la Bordeaux, Lyon, Marsilia, Nisa, în Elveţia, la Berna, Zürich, la Londra la Covent Garden, la Lisabona şi la nenumărate mari festivaluri de operă, dar şi la spectacolul din Central Park din New York, în faţa unei audienţe de peste 10.000 de persoane. A fost invitat la Gale, în prezenţa mai-marilor lumii. A cântat fireşte la Opera din Monte Carlo, în spectacole patronate de Prinţul din Monaco, de Grace de Monaco, apoi de Prinţul Albert de Monaco. Dacă ne gândim la aceste trasee şi le desenăm pe un glob pământesc, o să vi se pară de-a dreptul năucitor. Adăugaţi la asta sute de ore dedicate învăţării unui rol prin studiu individual şi împreună cu pianistul corepetitor, apoi repetiţiile cu toată distribuţia, cu regizorul şi şeful de orchestră, şi o să aveţi în faţă o avalanşă a timpului în care eşti practic indisponibil pentru familia ta, pentru copilul tău, nemaivorbind de prieteni. Viaţa ta aparţine în întregime artei şi publicului. Iar opera e un gen unic prin complexitatea spectacolului….
– Dat fiind că l-aţi însoţit pretutindeni, cunoaşteţi mai bine decât oricine care au fost partenerele mai importante, care i-au dat replica pe scenă.
– A cântat cu Renata Scotto, Mirella Freni, Monserrat Caballe, Joan Sutherland… Aş putea povesti despre colaborarea cu aceste mari interprete în zeci şi zeci de pagini.
– Am văzut o fotografie din 1976, de la repetiţiile cu „Rigoletto”, la München, unde apare alături de Roman Polanski.
– Da. A lucrat cu mari regizori, ca Polanski, Jean Pierre Ponnelle, Franco Zeffirelli, dar şi sub bagheta unor cunoscuţi dirijori, ca Francesco Mollinari Pradeli, Rafael Kubelik, Olivero de Fabritis, Riccardo Chailly sau Nello Santi.
– Chiar dacă trăiţi la Monte Carlo, un oraş al eleganţei şi al bunăstării, totuşi în acest volum se simte tristeţea. După ce ai cunoscut din plin gloria şi-ai împărţit bucuriile cu omul de lângă tine, indiferenţa poate să adâncească sensiblitatea, luminând adevăruri ascunse.
– Singurătatea te face să suferi. Am divorţat pentru că nu mai puteam să facem faţă presiunii şi stresului. Dar în artă nu există divorţ. Gloria presupune, alături de bucurii, şi renunţări, şi suferinţă şi, dacă nu spun prea mult, chiar jertfă. Cărţile ne smulg singurătăţii şi nepăsării. Unii m-au sfătuit să numesc acest volum „Prinţesa în Exil”, căci la Monte Carlo mi se spune şi azi Prinţesa. Eu voiam s-o numesc „Lacrimi pe zăpadă”. Până la urmă, datorită ideii editoarei mele, a devenit „Soţia tenorului”…
