În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(42.) O noapte la Lugoj

Cu mulţi ani în urmă, pe vremea când mai aveam o mulţime de iluzii şi mai speram – desigur, pe ascuns – la cei mai mari lauri literari, adolescent fiind, aveam un prieten de care mă simţeam extrem de legat: se numea Ioan Paul Dan şi era pe cale de a face o mare carieră pianistică. Mai mult decât atât, era prezentabil, simpatic, îi citise în întregime – la 16 ani! – pe Nietsche şi pe Hegel. La un moment dat, între noi, mi se părea mie, a apărut Breban. Gelozia mea s-a revărsat în toată puterea ei, deşi în întregime neputincioasă. Ţin minte o zi la ştrand, când Breban a simţit ceva şi m-a invitat să stau de vorbă cu el în bazin. Am refuzat destul de sec şi scriitorul m-a întrebat dacă sunt timid. Am negat instinctiv, dar el a declarat senin că, la rândul lui, este timid. M-am întrebat, ani de zile, cum de îndrăzneşte un timid să-şi recunoască această caracteristică şi, până la urmă, am ajuns să spun şi eu că da, sunt timid.

După câţiva ani, absolvind facultatea şi fiind repartizat eu la Arad, iar Ioan Paul Dan director la un cămin cultural undeva într-un sat dintr-o localitate aproape căzută de pe hartă, prietenia noastră s-a întrerupt pentru vreo 15 ani. Pianistul a plecat în occident şi a făcut o carieră concertistică remarcabilă – din Japonia până în America Latină. Eu am rămas la o şcoală specială din Arad şi mă învoiam, din când în când, de la tovarăşul director ca să pot pleca pentru o zi la Bucureşti spre a-mi promova proza şi teatrul. Lucrurile se desfăşurau, fără excepţie, astfel: dădeam telefoane peste telefoane, stabileam câte o întrevedere cu câte un redactor, editor ori regizor; apoi minţeam la serviciu că am probleme medicale, luam un bilet clasa a doua la un tren de noapte, stăteam, din zori până spre prânz, de vorbă cu femeile de serviciu, aflam că redactorul, editorul sau regizorul respectiv a trebuit să plece din capitală şi reveneam cu un alt tren de noapte la Arad. Pe Ana Ipătescu sau la Cartea Românească, toţi copacii mă cunoşteau şi mă simpatizau, doar redactorii nu. Uneori, realizam întâlnirile, mi se promitea că îmi va apărea o povestire ori că – „dat fiind că sunt unul dintre cei mai promiţători dramaturgi români” – una dintre piesele mele într-un act va face parte dintr-un spectacol coupė încă în stagiunea respectivă. Număram zilele până la apariţia revistei, apoi până la ediţia următoare. Dădeam telefoane. Nu se întâmpla nimic. Nu existau încă centrale automate, legăturile se conectau prin centrală. Când prindeam, în sfârşit redacţia, mi se spunea că tovarăşul tocmai a ieşit pe coridor. Să revin. Reveneam când mai prindeam legătura… O luam de la capăt.

La un moment-dat, un prieten comun, regretatul inginer şi pictor Gheorghe Reisz, i-a dat nişte manuscrise de ale mele lui Breban, proaspăt director la România Literară. Peste câteva zile, am fost invitat la Lugoj şi a urmat una dintre orele acelea decisive, apte să  influenţeze viaţa unui om. Ne-am plimbat îndelung pe străzi şi Breban, autor a doar trei romane la ora aceea, dar ajuns deja unul dintre scriitorii cei mai importanţi din România, mi-a vorbit despre arta scrisului. Cei ce mă cunosc mai bine ştiu că am o memorie extrem de labilă, că nu reuşesc să ţin minte nici măcar firul epic al propriilor mele cărţi, că fac nenumărate gafe confundând oamenii cu care mă întâlnesc. Noaptea aceea, însă, o ţin minte aproape în totalitate şi aş putea reproduce multe fraze din ceea ce a fost, până la urmă, un monolog, o disertaţie.

Efectul s-a dovedit dublu: în ianuarie 1970, mi-a apărut o pagină întreagă în România literară (n-a fost, totuşi, debutul meu, întrucât, cu trei luni înainte, reuşisem să-mi văd două scurte povestiri pe o coloană din revista Familia din Oradea). După care au urmat alte multe colaborări la cea mai prestigioasă revistă de cultură din ţară. (În orice caz, eram mult mai prezent atunci în România literară, când nu scosesem încă nici o carte, decât azi, după douăzeci de volume publicate…) Al doilea efect, cel puţin la fel de important pentru mine, a fost că atunci, în noaptea aceea lugojeană, am învăţat mai mult despre arta scrisului, decât din majoritatea cărţilor de profil. (De pildă, despre cantitatea ca o calitate în sine, despre ce se întâmplă când parcurg drumul de la pat până la uşă, despre dialog etc.)

Sunt sigur că ar fi un privilegiu pentru scriitorii români ca Nicolae Breban să realizeze o catedră de Teacher in the University la una dintre marile instituţii de învăţământ superior din ţară. Eu, care nu cred că arta scrisului se poate învăţa prin cursuri şi seminarii, rămân convins că o personalitate atât de pronunţată ca al lui  Nicolae Breban ar putea fi mai mult decât folositoare multor debutanţi şi tineri autori. Şi nu numai lor.

De câte ori îl văd pe Breban, îmi aduc aminte de acele ore peripatetice  (astrale pentru mine) de la Lugoj. Eram încă tineri amândoi, mai aveam tot universul înainte. De câte ori îl văd pe Breban, mă bucur că l-am cunoscut. Şi sper să mai avem – măcar o dată! – parte de o asemenea întâlnire. Peste zece ani, peste douăzeci, cine ştie?

(Ancheta „Breban 70”, în revista Contemporanul, februarie, 2004)