Bastonul contelui (41)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Dintr-un tablou al pictorului Pedro Castiglione din Bergamo ne priveşte o tânără cu ochi intens albaştri, cu bărbia despicată, cu un decolteu adânc şi cu privirea pe jumătate ascunsă de un breton neobişnuit pentru coafurile acelor vremuri. Pe eticheta metalică de pe rama blondel este trecut numele personajului pictat – numele fiicei Celui de Al Nouăzecilea. Lucrarea se află şi astăzi la Bergamo şi scribul nu crede că ar fi vorba despre o coincidenţă de nume: intuiţia îi spune că o admirăm chiar pe Maria Anna-Magdalena. Că pictorul a executat o comandă şi şi-a dus o variantă acasă sau că lucrarea a părăsit în alte împrejurări castelul de la Segrate e puţin probabil că vom afla vreodată, mai ales că un specialist, chemat de scrib, a constatat că rama nu era cea originară, iar eticheta metalică i-a fost aplicată mai târziu. Dar cât de bine se potriveşte chipul de pe pânză cu imaginea tinerei femei, aşa cum şi-a închipuit-o scribul! Aerul sfidător, deşi absolut natural, faţa senină, buzele senzuale întredeschise, însă, mai ales, senzaţia stranie degajată. Atât de stranie încât nici măcar nu puteai spune dacă acel chip se încadra în tipul de frumuseţe al acelor vremi, tip cerut întotdeauna de clienţi de a fi transpus de către artişti. Ba, mai mult, nici cel puţin într-un alt etalon de frumuseţe nu se potriveşte acea Maria Anna-Magdalena (dacă o fi fost într-adevăr ea, cea de pe pânza lui Pedro Castiglione). Dar nici să spui că ar fi urâtă faţa aceea nu poţi. S-o numim ciudată? Nu e epitetul potrivit. Insinuantă? Nu, scribul recunoaşte că nici măcar n-o poate caracteriza. Dar nici uita…

Prilej de a-i aminti bunului cititor de replica aceea cu totul neaşteptată a copilului Al Nouăzecilea când a spus că din atmosfera creată în parc de către tatăl său lipsea muzica. Lipsă pe care a suplinit-o el însuşi cu pasiunea sa pentru orgă. Iar fiul său l-ar fi completat într-o discuţie cu „bunicul”:

– Pictura este muzică vizuală.

Afirmaţia aceasta, preluată de către autori lombarzi este totuşi puţin probabil să fi venit, aşa cum pretindea Contele Ambrogio, de la băiatul care n-avea atunci decât puţin peste zece ani. Ceea ce este, însă, adevărat rămâne din discuţiile pe care Luigi le-a iniţiat cu tatăl, bunicul şi străbunicul său. (Da, chiar şi Geamănul venea să participe la acele colocvii, chiar dacă se ferea să aprobe sau să-şi contrazică tatăl.) Discuţiile aveau loc fie în „grădina lui Ambrogio”, fie în salon. Pentru Conte, acestea au fost printre ultimele momente de mare plăcere. (Şi pentru Geamăn. Şi pentru Al Nouăzecilea.) Ambrogio avea toate ingredientele satisfacţiei sale: săculeţul din piele având imprimată stema casei, sticluţa cu cafea, butelca din „vinul lui”, un vin roze uşor acidulat, tutunul şi două pipe, cartea, caietul, călimara, penele de scris, şi… aceeaşi cutie cu dulciuri pentru copil pe care a avut-o, cu ani în urmă, mereu pregătită pentru Puiu. Şi, desigur, nelipsitul baston cu măciulie de argint.

Iată ce se discuta la acele întruniri de familie: când poate fi socotită o muzică frumoasă? Atunci când putem spune că un tablou este reuşit, era aserţiunea lui Luigi. (Ori că sora lui era frumoasă, ar adăuga scribul.)

Acele colocvii au avut loc exact în perioada când biserica castelului din Segrate era plină cu schelele artiştilor chemaţi s-o decoreze. Până la aserţiunile lui Luigi, nimănui nu i-a trecut prin gând să cheme pictorii şi sticlarii meşteri în vitralii, lumea fiind mai mult decât mulţumită cu construcţia sobră, care beneficia şi de orga aceea atât de minunată. Nu se mai cunosc numele acelor meşteri, dar scribul este sigur că unul dintre cei ce s-au perindat pe acele schele a fost Pedro Castiglione¹. Neobişnuit de mulţi artişti s-au perindat în atelierul deschis în biserica din castelul de la Segrate… Au venit şi au plecat… Să fi fost prea mari pretenţiile familiei Contelui? Scribul nu mai ştie decât că discuţiile iniţiate de Luigi au căutat să stabilească o cale practică prin care să se poată ajunge la „clipa singură”², la ruperea de amintirile trecutului şi de veşnicele gânduri despre viitorul ipotetic, despre fericire. Concluziile erau că doar prin credinţă ori prin artă se poate ajunge acolo în mod planificat. Ori prin sex… De aceea s-a luat hotărârea decorării bisericii, locul unde credinţa şi arta să fie gazdă comună. În vreme ce pictorii, sculptorii, cioplitorii în lemn şi dulgherii îşi vedeau de treabă, Luigi Oster, doi tineri formaţi de acesta, uneori chiar Al Nouăzecilea cântau la orgă, iar repetiţiile corului se ţineau în acelaşi loc.

Între timp, cele patru generaţii ale familiei stăpânitoare a castelului îşi petreceau în sfârşit o mare parte din timp împreună. Dar nu aşa cum visase odinioară Contele. Ceea ce-i unea tot mai mult era un lucru care n-ar fi putut fi imaginat de nimeni. Iar cel ce a iniţiat acele întâlniri – tot mai dese şi tot mai lungi – a fost un băiat ceva mai mare de zece ani!

– Ce este un tablou bun? Ce este o muzică frumoasă? Cum trebuie să arate o grădină perfectă? (Trezit din lentoarea ce-l îmbrăţişa tot mai mult, Contele a descoperit în strănepotul său un fenomen.) N-o să recunoşti niciodată că un tablou este bun, dacă îl percepi doar cu ochii, spunea Luigi.

– Şi nici muzica, dacă o auzi doar cu urechile, îl completa tatăl său.

– Dar cu ce să auzi, dacă nu cu urechile?!

Geamănul a rămas la definiţia lui Toma d’Aquino: „frumosul este dat de claritate, perfecţiune şi proporţie³”, precum şi la concepţiile lui Bellori – venite tot prin filieră aristotelică -, după care formele primordiale vin de la Dumnezeu. De aceea formele primordiale trebuie să le urmărească artiştii, dezvoltând naturalul în perfecţiune. De unde şi formulele matematice folosite cu atâta încăpăţânare de Al Optzeci şi nouălea în construcţia parcului său.

Nepotul de zece ani al Geamănului vedea altfel lucrurile. (Să ne amintim că şi Puiu, la o vârstă şi mai fragedă, a pretins ca simetriile să fie completate cu muzică.)

– Din tot ce spui tu, nu înţeleg de ce e mai bun un tablou al unui maestru adevărat decât cel al unui amator care a reuşit să înveţe să frece culorile ca să iasă la fel de clare, care a deprins tehnica proporţiilor şi a simetriilor multiple… Chestia cu „perfecţiunea” mie nu mi-e clar cum poate fi măsurată… Luigi le ţinea ailor săi lungi pledoarii pentru o „artă totală”, un produs care să încorporeze toate simţurile, mai ales simţurile de distanţă, dar şi pe cele de care nu suntem conştienţi. Pe lângă ochi, ar trebui să se implice şi mirosul, chiar şi simţul echilibrului, al saţietăţii şi al oboselii. „Chiar şi atracţia sexuală” îl completă sora sa, şi copilul Filipo Emanuele o aprobă. (Urmaşii lui Puiu s-au dovedit extrem de precoce din toate punctele de vedere.) Şi cine ştie câte altele… „Are exact privirea lui Puiu aflat la vârsta lui” se înduioşa Contele. „Privirea aceea atât de pătrunzătoare, de nefiresc de serioasă pentru un copil! Câteodată mai revine şi la Puiu acea uitătură, dar… dar cum a putut să se schimbe atât acela, cum a putut să ajungă într-un asemenea hal?…” Între timp, Luigi continua să-şi susţină părerile. Ceilalţi îl ascultau, însă gândurile le fugeau altundeva. Puiu însuşi, devenit bunic mult mai devreme decât s-ar fi aşteptat, făcea leneşe supoziţii în legătură cu modul cum îi influenţa starea atmosferică dispoziţia.

Simţind că vorbele-i nu-i mai sunt urmărite, Luigi îi provoca pe cei vădit neatenţi:

– Ce este un tablou bun? Ce este o muzică frumoasă? Cum trebuie să arate o grădină perfectă? De ce este mai bun un tablou al unui maestru adevărat decât cel al unui amator care a reuşit să înveţe să frece culorile ca să iasă la fel de clare, care a deprins tehnica proporţiilor şi a simetriilor multiple? Mereu aceleaşi întrebări cu mereu aceleaşi intonaţii. Însă nu erau întrebările unuia ce vrea să ştie, ci întrebările învăţătorului către elevii săi.

Răspunsurile nu l-au mulţumit niciodată. (Dar măcar el, chiar şi pe post de dascăl, ştia răspunsul corect?) Aşa că a început să-i terorizeze şi pe meşterii angajaţi să decoreze biserica. „Ce este un tablou bun? Ce este o muzică frumoasă? Cum trebuie să arate o grădină perfectă? Dar o biserică bine ornamentată?” Ţipor, care nu era chemat la colocviile familiei, a simţit de datoria sa să-i atragă atenţia Contelui că băiatul îi reţine din muncă pe lucrătorii tocmiţi pe bani mulţi. Contele n-a luat nici o măsură.

Băiatul a continuat să-i chestioneze pe maeştri.

– E frumoasă biserica noastră?

– Încă nu de tot, dar când vom termina noi lucrul, va fi sigur foarte frumoasă.

– Mai frumoasă chiar decât Domul de la Milano?

– Ei, nici chiar aşa… Acela e gândit pentru o mare mulţime de oameni şi…

– Aţi fost să vedeţi noua statuie colorată a Fecioarei de pe turnul cel mare?⁴ E mai frumoasă La Madonnina decât sculpturile de aici?

– Nu putem compara ceea ce împodobeşte Domul cu o biserică de ţară, chiar dacă e cea mai frumoasă biserică de ţară.

– E mai frumoasă, spuneţi? De ce este mai frumoasă? Pentru că e mai scumpă?

– Şi de aceea.

– Fiindcă a costat mai mult, e mai frumoasă?

De la un timp, s-au plâns şi artiştii de Luigi. „Copilul e foarte frumos, foarte deştept, foarte drăguţ, dar, nu vă supăraţi, ne împiedică în muncă”.

Şi dacă ar fi fost numai atât! Însă „copilul foarte frumos, foarte deştept, foarte drăguţ” se amesteca şi în lucrarea artiştilor. Mulţi au fost rugaţi să plece doar fiindcă băiatul a decretat că… nu se armonizează culorile cu gravitatea sunetelor orgii… sau cu… cu mirosul de tămâie! Unii au fost rugaţi să plece, alţii au plecat singuri. Luigi a devenit o adevărată teroare. Şi, oricât de bine ai fi plătit, până la urmă tot te saturi ca munca ta să fie apreciată de un puşti! (Care nu şi-a băgat nasul doar în biserică, ci dădea sfaturi imperative pretutindeni unde era acceptat. Până şi pe Geamăn l-a determinat să schimbe o porţiune din extraordinara grădină cu simetrii multiple. Copilul acela parcă a vrăjit toate rudele sale atât de importante!) Acesta a şi fost motivul pentru care la biserica palatului Contelui s-au perindat atâţia meşteri şi de ce lucrările au avansat atât de încet.

– Şi ce?! La Domul de la Milano se lucrează de sute de ani şi tot nu-i gata, îl consola Luigi pe Ambrogio, care ofta că n-o să mai apuce biserica sa fără schele. Şi văd că nimeni nu poate să-mi spună de ce este Domul de la Milano mai frumos decât biserica noastră. Numai fiindcă este mai mare? Multe lucruri mari sunt socotite de toată lumea că sunt mai urâte decât alte lucruri mult mai mici.

Nu, spre deosebire de tatăl său, care nu încerca să-i acapareze pe cei din jur, mulţumindu-se să asculte ceea ce i se spunea ori să se joace singur, Luigi simţea nevoia să fie mereu în centrul atenţiei şi să-i facă pe cei din jur să se supună ideilor sale. Degeaba avea şi el bărbia puternic despicată şi privirea neobişnuit de serioasă şi de scrutătoare, Filipo Emanuele era făcut din alt material, trebui să-şi recunoască Ambrogio. Bătrânului, lucrurile acestea i-au devenit tot mai evidente, pe măsură ce băiatul creştea.

Multe lucruri rămân ascunse, altele se lămuresc atunci când te aştepţi mai puţin. Se lămuresc aşa cum au fost sau aşa cum vrem să credem că au fost. Maria Anna-Magdalena nu era dispusă să spună cu cine a făcut copilul. Nici părinţilor ei, nici lui Ambrogio. Poate doar lui Luigi. Când era întrebată răspundea că… l-a făcut singură. Şi spunea vorbele acelea cu zâmbetul pe buze.

Rudele nu-şi aminteau s-o fi văzut trecând printr-o perioadă de tristeţe, care ar fi putut fi cauzată de faptul că s-a despărţit de tatăl băiatului. Dar nu-şi aminteau nici măcar să fi observat vreodată că Maria Anna-Magdalena să fi avut o legătură cu cineva. De mică, fata a fost întotdeauna veselă, întreţinând de fiecare dată conversaţiile – cu excepţia „colocviilor” lui Luigi, dar şi în acelea se amesteca -, subliniind mereu frumosul şi plăcutul din jur. Mama ei, o femeie blândă, care nu-şi părăsea niciodată locul, a încercat – ca orice mamă – s-o descoase. Văzând că nu reuşeşte să afle mai nimic, a ajuns la concluzia că lucrul cel mai rezonabil era să accepte situaţia aşa cum era: astfel nici nu făcea valuri, iar atmosfera din casă rămânea liniştită în condiţiile în care tot nu se mai putea schimba nimic. Tatăl ei, Al Nouăzecilea, era tot mai inert: se îngrăşase peste orice măsură, abia se mai putea mişca, a încetat şi să mai cânte la orgă. O disperare vădită îl cuprindea tot mai mult. Dar nici n-ar fi putut insista asupra subiectului tatălui nepotului său. Nimeni nu putea să insiste: Maria Anna-Magdalena te privea cu ochii ei, care te dezarmau, ochii din portretele realizate de Pedro Castiglione. Ochii apţi de a-i speria şi pe masculii din jur.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.