PIETRELE (59)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

—        Nu. Domnul Lazăr l-a prins de haină… Doamne, ce zdrențe purta! Și nu mirosea deloc bine… Nici nu mai vreau să-mi aduc aminte.

De data asta, în mod surprinzător, maiorul fu cel care insista ca ea sa-și continue povestea:

—        Acum nu mai puteți să ne lăsați așa… chiar în punc­tul cel mai interesant…

—        Cam asta a fost tot. Nu-i așa, dom’ profesor?

—        Cum adică tot? se miră Duma.

—        Da. Domnul Lazăr l-a luat la o parte și i-a spus nu știu ce, iar bătrânul s-a potolit. Au plecat câțiva pași mai încolo și după aceea Lazăr s-a întors singur și ne-am conti­nuat drumul. Restul a fost puțin mai târziu. Ne-am mai dus câțiva pași și noi, adică domnul Lazăr, dom’ profesor și cu mine, și pe urmă am auzit că iar se ia cineva după noi. A trebuit să ne întoarcem pentru că ăla… Copârșeu, sau cum îi ziceau, se ținea după noi și țipa ceva. Când ne-am întors a venit din nou direct spre mine; Lazăr a început să strige la el, dar striga și celălalt, adică nu striga, urla. Degeaba îi spunea Lazăr…

—        Ce?

—        Nu mai știu… Ceva despre fiul său…

—        Despre fiul cui?

—        Al lui Copârșeu.

—        Păi Lazăr era fiul lui Copârșeu.

—        Nu știu. Îi spunea ceva despre fiul său și strigau amândoi, bătrânul ăla tot timpul voia ceva cu pălăria mea… Am încercat să-i potolesc și am vrut să plec. Chiar și dom’ pro­fesor a încercat să-i liniștească. Nu l-am auzit până atunci niciodată țipând.

—        Nu l-ați văzut la catedră…

—        Nu, dar azi-noapte avea dreptate să încerce să-i po­tolească, pentru că nu știu cum de nu s-a sculat tot car­tierul. După aceea a venit și doamna Lazăr…

—        Nu, ea a venit la sfârșit, o corectă pentru prima oară Penescu.

—        .Nu știu. Poate. Asta-i tot.

—        Bine, dar cum a murit Copârșeu?

—        A căzut și s-a lovit la ceafă. S-a lovit de un bolovan.

—        Dar cum de a căzut?

—        Nu știu. Eu eram cu spatele și-l țineam pe Lazăr pentru că a spus că dacă bătrânul nu pleacă imediat, îl… i-a spus să plece.

—        Și de aceea l-ați ținut pe Lazăr pentru ca i-a spus tatălui sau să plece? întrebă și Mărginean.

—        Nu i-a spus… țipa. Și mi-era frică să nu-l lovească…

—        A căzut și s-a lovit de o piatră? făcu ironic Duma.

—        Era una dintre pietrele notate de pe vremuri, explică Penescu. Mai de mult copiii obișnuiau să se joace cu niște pietre însemnate cu var pe care trebuiau să le fure… Ăsta era jocul.

—        Și cum a căzut bătrânul acela așa, deodată?

—        Asta e tot, domnule Luca, spuse Lazăr care se apro­piase pe nesimțite de masa lor.

—        A! Luați loc, domnule Lazăr. Luca îi indică un scaun, undeva în partea cealaltă a mesei, scaunul pe care-l târâse acolo Vancu Gaură, fără a se așeza însă pe el.

Lazăr nu răspunse. Privi câteva clipe la societatea care ședea în jurul mesei, dar ochii îi zăboviră puțin mai mult asupra brațului pe care-l ținea Luca sprijinit pe spătarul scau­nului lui Amarilli.

—        Prea mult timp nu am, spuse în timp ce se așeză.

—        Nu veniți, domnule doctor? Duma se sculă ostenta­tiv, în timp ce pe Lazăr aproape că-l pufni râsul. Dar Fitacek nu prea dădea semne că ar fi priceput că i s-a adresat cineva. Duma trebui să ocolească masa și să-l scuture. Până la sfârșit, plecă totuși împreună cu medicul.

—        Nu prea vă iubește cumnatul dumneavoastră, ob­servă Luca.

—        Nu poți să fii simpatic la toată lumea. Ochii lui Lazăr rămăseseră atârnați de brațul lui Luca.

XV

Amarilli se juca preocupată cu cele două pahare goale din fața ei. Se uscase, dar părul îi era în dezordine, iar pălărioara ei albastră alunecase gata-gata să-i cadă de pe cap.

—        Condoleanțele mele, începu Stein, care ședea lângă Lazăr. Oricum, cel ce a murit… vreau să spun ca rămâne o pierdere… Pentru că un om este un om… Să-i fie țărâna ușoara, cum spuneți voi!

Se sculară și Mărginean, Jager și chiar și Penescu și tre­cură prin fața lui Lazăr să-i strângă mina. Luca i-o întinse peste masă.

—        Când va avea loc înmormântarea? Țin foarte mult să particip și eu cu o coroană.

—        Cât timp trăia, săracul Copârșeu nu s-a bucurat de atâta cinste… Nu-i singurul caz când cineva devine impor­tant abia după moarte…, observă Stein.

—        Îmi pare destul de rău că l-am neglijat pe domnul Copârșeu atâta vreme, remarcă Luca.

—        A avut și el epoca lui de glorie, spuse Mărginean. Nu a primit înapoi nici a o mia parte din cât a dat.

—        Îmi pare foarte rău că nu l-am cinstit, dar de unde să știu cine este? Nici acum n-am habar cum arăta, chiar dacă, probabil, am trecut de sute de ori pe lângă el, și din vedere…

—        Probabil… Numai că îmi închipui că priveați mereu în altă parte. Nu e un spectacol prea agreabil să te plimbi pe Strada Invalizilor.

—        Nu trebuie să vă supărați, domnule Lazăr. În fond, îmi închipui că nu din pură plăcere locuia bătrânul dumnea­voastră acolo…

—        Ce vă privește? Lazăr trebuia să-și încordeze întreaga voință pentru a-și putea lua ochii de pe brațul lui Luca. La un moment dat, brațul acela cobori de pe speteaza scaunu­lui și, abia perceptibil, se sprijini pe umărul lui Amarilli. Fe­meia se juca în continuare cu paharele goale și părea că n-o interesează cele ce se petreceau în jur.

—        Nu mă privește. Spuneam și eu așa… Dar nu văd ce rost are să faceți pe ofensatul. Chiar dumneavoastră… Nu, domnilor?

—        Și adică de ce am eu mai puțin ca altul dreptul să fac pe ofensatul?

Hotărârea lui Lazăr era luată: încă în aceeași după-amiază avea să caute două vechi cunoștințe, vărul și cum­natul unui căruțaș de-al său, oameni de verificată încre­dere, care-i erau îndatorați până peste cap și pe care, pe deasupra, îi mai avea în mâna cu gestul de multe lucruri. Acești doi domni îi vor aține peste câteva zile calea lui Luca și-l vor bate în așa un hal, încât să-i mai treacă pen­tru cel puțin câțiva ani fumurile. Măcar o mână îi vor rupe. Pentru ca se pricepeau.

—        Pentru că viața și moartea domnului dumneavoastră tată ar trebui să fie un subiect pe care să-l atingeți cât mai puțin. N-am dreptate, domnilor?

—        Ascultă, tinere…

—        Mă cheamă Luca. Domnul Luca…

—        Nu, zău? Așa a scris pe scutecele tale când te-ai născut: „domnul Luca”?

—        Domnilor, ce rost are să vă certați? încercă să-i îm­pace Stein.

Dar orgoliul lui Luca era prea tare zgândărit, mai ales că se afla de față atâta lume și nu în ultimul rând Amarilli.

—        Știi ce, domnule Lazăr? Șmecheri ca dumneata am halit cu duzina până acum!

—        Stai liniștit, Luca! spuse și Jager. Încercați să vă purtați civilizat! Nu suntem într-o cârciumă ordinară!

Și Mărginean era dezamăgit. Resemnat, începea să pri­vească tot mai des spre ușă, așteptându-și partenerii pentru partida sa de cărți.

Dar, la rândul său, Lazăr era prea întărâtat pentru a mai putea fi potolit. Spre nenorocul lui, se nimeri să intre toc­mai atunci Raica în cafenea și să vină fără să bănuiască nimic la masa lor.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.