OM ŞI LEGE (5)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

— Eu…

— Știți, v-am povestit despre metoda aceea foarte bună de izolare termică a unei locuințe cu ajutorul cărților. Domnul Polovacini, care m-a învățat treaba asta, nu cumpăra niciodată cărți de poezii. Zicea că alea au paginile prea goale și că nefiind așternute pe ele rânduri-rânduri de litere, bate vântul prin ele.

— Eu…

— Vă rog să mă scuzați, dar și domnul locotenent Solomon era specialist în materie. Dânsul a făcut chiar și o serie întreagă de schițe și de calcule prin care a încercat să afle cum ar trebui să fie așezate volumele cel mai eficient într-o încăpere pentru a o izola termic. Cred că pentru calculele astea l-au și acuzat de înaltă trădare, pentru că eu unul nu cred că le-a înțeles cineva, mai ales că el le codifica.

— De ce?

— Eram, oricum, în vreme de război, iar foile codificate păreau la fel ca toate celelalte hârțoage pe care le avea cancelaria. Nu săreau nicicum în ochi…

Pe Pietraru nu-l mai interesa decât un singur lucru acela de a-i vedea pe toți afară pentru a putea să se ocupe de cămăruța lui secretă.

— Dumneata ești singur și eu sunt singur, îl auzi pe doctorul P. Ce-ai zice să-l angajăm împreună pe omul ăsta să ne mai ajute prin casă?

— Vreți să vă angajați servitor acuma, tovarășe doctor, țâțâi Rusan cu dezaprobare.

— Ce?! Acum nu mai sunt femei de serviciu? Eu cunosc cel puțin…

— Foarte rău! Noi trebuie să ne opunem cu toată hotărârea…

— Și, în afară de asta, nu-i vorba despre ceea ce vorbești dumneata, eu propun ca acest om…

— De fapt, cu ce vă ocupați dumneavoastră, îl întrebă Rusan pe Rotofei.

— Acum mă ocup cu un comision pe care trebuie să-l predau cuiva aici, la Lugoj. Și, în afară de asta, am fost angajat și la spital. N-ați știut? Dar, e drept, am trăit și vremuri mult mai grele. Nu se compară. Odată,, pe când eram la Buchenwald, a venit un sergent și ne-a întrebat care dintre noi este bucătar. Noi eram toți încolonați frumos și în pielea goală, scoțându-ne piepturile înainte. Cred că eu eram cel mai voluminos dintre toți pentru că sergentul a venit direct la mine să mă întrebe dacă n-am fost cumva înainte bucătar. La bucătărie cel puțin se mănâncă, mi-am zis, așa că am raportat supus că am fost bucătar la restaurantul Lido din Bratislava. Mi-a spus să mă îmbrac și după ce m-am îmbrăcat, am raportat supus că sunt regelmässig și ne-am dus spre comandament. Pe drum, sergentul m-a întrebat ce știu să gătesc și eu, gândindu-mă la vremurile pe care le trăiam, i-am raportat că știu să fac tot felul de preparate din marmeladă și din morcovi. Și din pâine. A râs și a spus să mă duc la dracu’ și că sunt un porc de câine și eu i-am raportat că lucrurile sunt exact așa cum binevoiește să afirme. Numai că la comandament a venit un “erou“ cu mai multe trese decât el și a spus că la o sărbătoare atât de mare nu se poate să gătească pentru eminenții oaspeți un porc de câine care nici măcar nu este membru al partidului național-socialist. Dar tot eu i-am scos din încurcătură spunându-le că cel mai bine ar fi ca un camarad de nădejde să poarte înaltul titlu de bucătar, iar eu să gătesc. Așa că în privința titlurilor… Asta îmi mai aduce aminte și de un anume domn Ivanov pe care l-am cunoscut la Riga. Într-o zi…

— Îmi pare rău, eu mai am mult de lucru astăzi… Așa că, nu vă supărați.

— Da, domnul Pietraru are de lucru și trebuie să mă mai interesez și eu în mod confidențial, mă înțelegeți, nu? pentru un, prieten, adică nu chiar pentru un prieten, pentru o cunoștință, în legătură eu moștenirea despre care am mai amintit, moștenire…

Și totuși, rămas singur în încăpere, după ce i-a condus afară pe toți (inclusiv pe Rusan, care, profund jignit, până mâine își va uita cu totul dezamăgirea), revenind în cameră, Pietraru se tolăni înapoi în fotoliul în care șezuse și până atunci și, tot fără a se descheia măcar la palton, continuă să se uite țintă la peretele care se încăpățâna acum să rămână intact, în locul știut al ușiței secrete. Pietraru privea cu ochii încordați încolo de parcă ar fi așteptat o minune, de parcă ușa ar fi trebuit să se deschidă singură sau mișcată de o mână dinăuntru, lucru care de câteva ori se și întâmplă în ochii imaginației nerăbdătoare a avocatului. Dar totul se pornea numai și nu se termina în realitate, peretele rămânea compact și privirea lui Pietraru obosi și ea și el închise ochii și știu că are nevoie de un puternic efort de voință, de un teribil efort al întregii sale ființe pentru a se putea smuci din starea în care se afla, pentru a se scula în picioare, pentru a deschide ușa aceea și pentru a stinge lumina pe care, pentru prima oară, după atâta vreme, o uitase aprinsă.

Ceea ce îl hotărî fu mai degrabă primejdia unei noi cicăleli. Pașii “clientului“ se opriră în sfârșit sub geamul lui, dar probabil că cineva apăru tocmai atunci, prin preajmă, pe stradă, pentru că pașii se porniră iarăși în așteptarea unui moment mai prielnic.

Așa se dezmetici și Pietraru și sări în picioare. Afară începu să se lumineze. Primul lucru fu să stingă lumina, în felul acesta va mai câștiga timp, pentru că cel de afară, crezând că vrea să plece, îl va aștepta după colț, la ieșirea din casă. (Pietraru locuia într-un imobil ce da în două străzi, fereastra care îi rămăsese privind într-una dintre ele, iar poarta deschizându-se în alta.) Apoi se asigură că a încuiat intrarea în baie și, în sfârșit, pătrunse în debara. Veioza era stinsă.

Primul sentiment fu acela de mulțumire n-a făcut gafa de a lăsa becul aprins, riscând astfel ca lumina să-l trădeze prin cine știe ce crăpătură a peretelui. Pe urmă, însă, lăsându-se pe pat, începu să se întrebe în mod firesc cum de i s-a părut atunci când Rotofeiul bâțâia de ușă, că ar vedea în spatele ei lumină Și mai ales cum de a știut Rotofeiul să apuce de tabloul fixat cu scopul de a masca intrarea, cum de a știut să-l împingă în jos pentru ca ușa să se deschidă și cum de a știut s-o închidă la loc și toate astea fără ca măcar să se uite la ceea ce făcea, trăncănind mereu și pârând că execută niște gesturi automatizate? Și cine dracu o mai fi și acest “Švejk“? Așa să-i crească doctorului P. barba pe ceafă… Cum?! Pe individul ăsta s-a găsit să i-l recomande? Să-i mai și scotocească prin casă? Evident că numai doctorul P. poate avea o idee ca asta…

Și TOTUŞI de unde a știut tipul și TOTUŞI cum de a văzut el lumina aprinsă? Dincolo se auziră distincte câteva bătăi în geam, neîndoielnic “clientul“ găsise un moment prielnic, dar în aceeași clipă se aprinse și veioza în debara, fără ca Pietraru să fi apucat să se miște măcar.

Avocatul se simți cuprins de lehamite, ca întotdeauna când se întreba dacă un lucru a avut într-adevăr loc sau nu. Îl bântuiau amnezii ciudate, cu atât mai supărătoare cu cât se asemănau mai izbitor cu lacunele senile, pe care refuza cu încăpățânare să le accepte ca atare. Uita ce a făcut, uita ce a vrut să spună, îi era tot mai greu să se documenteze pentru un proces, ca pentru orice altceva. “Creierul tău trebuie să fie plin de găuri, leit unei stofe fine mâncate de molii“, îi repeta mereu doctorul P. Lehamite simțea Pietraru ori de câte ori nu-și amintea un lucru sau, mai rău, nu știa dacă a făcut ceva sau nu, mai ales că despre celelalte petice ale existenței sale, “cele nemâncate de molii“, păstra o privire nu numai fidelă, dar și deosebit de pătrunzătoare. (Cu excepția momentelor de confuzie, desigur, între “s-a întâmplat sau nu s-a întâmplat?“) “Lampa asta trebuie reparată!“ își spuse, rezolvând cel puțin o ecuație, aceea a luminii aprinse în debara. Mai rămânea misterul cum de știa Rotofeiul de ușa lui secretă. Stinse veioza, care, după un timp, se aprinse iar. Bătăile “clientului“ în fereastră deveniseră câteva clipe mai insistente, încetând apoi brusc. Asta nu însemna că pisălogul ar fi renunțat, ci că se animase circulația pe stradă și cicălitorul nu mai găsea momentele potrivite pentru a da atacul. Pietraru stătea în semiobscuritate și aștepta, nici el nu știa ce, obosit de truda eforturilor de a-și aminti ceea ce creierul său nu mai putea păstra privea țintă o linogravură fixată între cărți, un desen de epocă în care se putea desluși un interior monumental, o biserică gotică, desigur, unde printre cetățenii secolului al XIII-lea, în hala imensă lipsită de scaune, printre negustori și consilieri municipali ce-și țineau dezbaterile, printre căței și saci, un personaj i se păru pentru prima oară că face notă discordantă.

Lipsite de mai târziile rânduri de scaune, imensele biserici ale inventatorilor goticului sau mai bine spus ale construcțiilor gotice timpurii trebuiau să fie gata să poată primi oricând întreaga populație a localității pentru cult sau pentru refugiu, ultimul refugiu posibil, pentru ca negustorii să-și poată încheia aici cele mai importante tranzacții, iar consilierii să poată lua cele mai importante decizii, pentru ca nenorociții fără casă să găsească unde să poată dormi și pentru ca oamenii să mai aibă unde să meargă în afara cârciumilor mizerabile. Litografia de pe peretele lui Pietraru reprezenta sute de personaje într-o asemenea biserică imensă, amintind (privirea noastră fiind obișnuită cu interioarele micșorate de scaune și bănci) mai degrabă de atmosfera dintr-o mare gară modernă, dacă n-ar fi fost geamurile înalte, umbrite de complicate broderii în piatră, dacă n-ar fi fost dantelăria de motive și figuri care orna zidurile și, în primul rând, dacă nu te-ar fi izbit o anume marcă medievală a desenului personajelor, mai mult această marcă, decât îmbrăcămintea și restul recuzitei de epocă.

Pietraru își miji ochii să vadă mai bine, dar nu era nevoie deși cu lampa stinsă și deși cartonul nu avea mai mult de patruzeci de centimetri pe douăzeci și cinci, sutele de detalii și personaje puteau fi deosebite uimitor de clar, atât de clar incit Pietraru vedea parcă pentru prima oară imaginea cu care se obișnuise de atâta vreme. La un moment dat, când se aprinse lampa din nou singură, Pietraru deșurubă becul pentru că, la lumină, litografia părea să pălească și, în orice caz, nu mai rămânea decât un desen pus pe raft, printre cărți.

Probabil că se concentrase totuși peste măsură pentru că vederea începu să-i joace feste, iar imaginația, oare?, se porni să completeze ea ceea ce ochii nu mai puteau desluși. Sau?

Își apropie, ca de atâtea ori în asemenea ocazii, mâna de desen și mâna intră în carton, căutându-și și găsindu-și locul printre personaje, trăgând apoi tot corpul după ea și scoțându-l pe Pietraru din timp, făcându-l să hoinărească printre umbrele uitate ale unor epoci ce se învălmășeau.

De obicei, se opunea întotdeauna în ultima clipă acestor plonjări în trecut. Îi era atât de greu să iasă înapoi, iar acum, nu știa de ce, avea impresia că și un alt personaj nou rătăcește printre aceste umbre cu care, de bine de rău, se obișnuise. Intră pe nesimțite, ca de atâtea ori, printre călugări și târgoveți, printre femei și bărbați rugându-se pentru mădularele lor bolnave, printre negustori și derbedei. Era o figură cunoscută acolo și unii îl salutau, iar alții, mult mai puțini, catadicseau să-i răspundă la salut. Și în tot acest timp, cât trecea printre aceste himere pentru care plăsmuirea era el, auzea de undeva, de foarte departe, niște lovituri intermitente în geam pentru că cel de afară dorea de atâta vreme să-i spună ceva. Timpul trecea și rugămintea sau avertismentul pe care dorea să i-l transmită nu reușeau să-i parvină.

Și acolo, printre câțiva oameni umili, îl găsi pe Rotofei povestind cu voioșie despre un călugăr pe care l-a întâlnit el în peregrinările sale, călugăr care…

Văzându-l pe Pietraru, Rotofeiul îl salută cu firească familiaritate și sări imediat la un alt subiect, la ceva în legătură cu un ofițer, al cărui servitor fusese el cândva.

Pietraru trecea printre coloanele groase, fiind mereu în alertă asemenea animalului care iese din poiană pentru a-și procura hrana deoarece n-are încotro, chiar dacă știe că lupul necruțător ar putea să-l atace în orice clipă. Și nici măcar nu iese micul animal în poiană pentru că altfel n-ar putea să-și procure hrana, ci pentru că simte că în această ieșire stă condiția lui, viața lui, la care nu vrea să renunțe. Poate că iese în poiană tocmai pentru că simte primejdia. O adulmecă de generații, o poartă în sânge. Pietraru se strecura printre coloane și saluta grăbit acolo unde i se părea că un ochi poposește pentru o clipă asupra lui. Se bucura când i se răspundea și se bucura la fel de mult când nu era observat. Dar, ciudat, era la rândul său salutat cu umilință și teamă de mulți și prea puțini îl ignorau. Nu-i dădeau atenție cei inconștienți, iar cei inconștienți sunt întotdeauna cei care fac lucrurile cele mai groaznice, cele mai irevocabile.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.