Ce am spus (87)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

 

(87.) Viaţă/moarte vs. pământ/aer

1. Omul a fost zămislit din ţărână, ni se spune, izgonit din rai, trăieşte pe pământ, de unde îşi ia hrana şi materialele pentru a-şi uşura viaţa. Preocupat de securitatea sa şi de sex, omul se deosebeşte de animal prin dialogul său cu eternitatea, de unde îşi trage singura speranţă escatologică. Or, eternitatea, din punct de vedere fizic, nu şi-o imaginează pe pământ, nădejdea sa este de a fi iertat şi reprimit în rai, acolo unde „nu va mai fi moarte, nici tristeţe, nici durere, nici plâns”.
2. Pare de la sine înţeles că, datorită cutumelor, nici Demiurgul şi nici transmutarea sufletelor nu-şi au locul pe pământul unde trăim noi, ci altundeva. Unde? Păi, undeva sus, de unde se poate vedea tot ce se petrece pe Terra, de unde muritorii pot fi supravegheaţi şi unde există vămile trecerii sufletelor spre o nouă încarnare. Undeva sus, adică în cer. Iar cerul este aerul pur.

Şi, astfel, orizonturile se lărgesc, universul însuşi se dilată, iar bolta de deasupra noastră devine infinită. „Ceea ce este sus este şi jos” şi pătrundem, prin iniţiere, spre armonia universală. „Tărâmul celălalt” se cere să fie „altfel”: mai bun, să devină receptacolul speranţelor. Adică unde nu vor mai exista intrigile ce dau chip dureros de concret scenariilor curente de pe Terra. Cu alte cuvinte, un mod diferit de existenţă. Atât de diferit încât, cu toate asigurările primite din învăţăturile sacre, ne sperie profund, asemenea a tot ce se află dincolo de puterea noastră de investigaţie. Or, faţă de ceea ce nu izbuteşti a controla nu poţi imagina o strategie de apărare. Încetul cu încetul, ajungem să credem că destinaţia aceasta, a cerului, a lumii celeilalte, pare să nu poată fi cunoscută decât prin moarte, prin părăsirea corpului fizic. O moarte devenită obsesie. Pentru că, spune Fernando Savater, „Muritor nu este cel ce moare, ci acela care vede moartea venind… în mod permanent. Am putea chiar defini moartea umană ca fiind momentul în care, în sfârşit, nu ne mai vedem murind. Consideraţiile de ordin moral, fie cele pozitive, care ne îndeamnă la solidaritate, fie cele negative, care ne interzic să le facem rău celorlalţi, provin din aceeaşi sursă: fraternitatea prudentă şi plină de compasiune dintre muritori (pe care unii mai exigenţi, o extrapolează la celelalte fiinţe vii, dar lipsite de conştiinţa faptului că sunt muritoare, acelea care nu cunosc caracterul implacabil al destinului lor, dar suferă de aceleaşi dureri, asemenea anumitor animale)[1].” Şi iar ajungem, astfel, la una dintre cele mai evidente deosebiri dintre individul om şi individul animal: primul are în comun cu cel de al doilea nevoia de securitate şi sexul, însă posedă în plus dialogul cu eternitatea, conştiinţa cerului şi a pământului. Şi rătăcim în căutarea unor răspunsuri.

3. Fericiţi cei ce nu merg pe dibuite: „Să ştie toţi cei ce intră: li se pregăteşte un tur al raiului şi iadului. De fapt, aici încep o mulţime de scurte [? – nota mea, Gh. Sch.[2][i]], nemaipomenite tururi ale cerurilor, iadurilor, paradisurilor, purgatoriilor, limburilor, labirinturilor, staţiilor de tranzit, tărâmurilor interioare şi lumilor dinafară. Ioan Petru Culianu nu merge pe dibuite; el se deplasează cu iuţeala cuiva familiarizat cu încăperile şi decorurile prin care îşi croieşte calea”[3].

Cum poţi fi familiarizat cu acele „încăperi şi decoruri aflate pe tărâmul celălalt”, adică undeva în aer, în cer? Doar singură moartea îi va dezlega fiecăruia dintre noi în parte misterul? Sau există şi alte posibilităţi de „înălţare spre cer”? Ele au fost imaginate în mai toate culturile cunoscute, bărcile, arcele, carele trase de animale înaripate, precum şi multe alte vehicule rituale au avut menirea de a-i duce pe cei decedaţi spre nişte destinaţii diferite. Credinţa fermă că viaţa nu se termină odată cu ultimul expir pare certă şi, de aceea, celui ce porneşte pe drumul izbăvirii de chingile trupului i se pune la dispoziţie, în funcţie de rangul său social, tot ce ar putea să-i fie de trebuinţă în lunga călătorie. În mormintele unde este aşezat corpul, sunt introduse vase cu merinde, arme, obiecte de podoabă, cai şi chiar sclavi, de era obişnuit defunctul cu un anumit trai în vremelnica-i viaţă de pe pământ. Dacă acolo sunt puse toate acestea, înseamnă că de acolo va pleca sufletul spre judecată şi reincarnare. Ne sunt descrise itinerarii diferite, ne sunt descrise ceruri diferite. „Procesele de interiorizare a modurilor de gândire mitice prin apelul la noi forme de spiritualitate formează parte integrantă a multor evoluţii religioase. Este şi cazul numeroaselor descrieri de ascensiuni la cer şi de viziuni ale domeniilor celeste. Adoptarea şi adaptarea unor forme de gândire greacă sunt evidente la elitele celor trei religii monoteiste[4][ii]”. Şi, mai adaugă Moshe Idel,: „…şi mai dramatice sunt încercările de a interpreta descrierile biblice ale înălţării şi ale coborârii din cer ca referiri la scări interioare de conştiinţă sau ca expresii metaforice”. Atât în gândirea rabinică, precum şi în cele creştine şi islamice, aceste preocupări au dus la o extrem de bogată descriere narativă, alături de o butaforie pe măsură. De unde, pe bună dreptate, se pune atât problema drumului, cât şi a ţintei.

4. Da, „Procesele de interiorizare a modurilor de gândire mitice prin apelul la noi forme de spiritualitate formează parte integrantă a multor evoluţii religioase”. Asta pentru că individul om liber şi sănătos are nevoie, în dialogul său cu eternitatea, de o coerenţă în răspunsurile-i căutate permanent. El stă culcat şi scrutează cerul de deasupra sa şi începe să filosofeze, simţindu-se un fir de nisip neînsemnat al unei plaje infinite. Întrebarea care îl roade în mod logic este: „Ce rost au toate, dacă şi aşa totul se termină odată cu funeraliile?” Dar se termină cu adevărat totul odată cu funeraliile de pe pământ? Religiile îi dau un răspuns (mai ales cu tente morale), introducându-l într-o naraţiune acceptată de comunitatea din care face parte. Uneori până acolo, încât îndoiala este considerată blasfemie. Bine, am fost zămisliţi din nisip, am fost plasaţi în rai, unde ne-am purtat nesatisfăcător şi, drept urmare, am fost exilaţi pe Terra. Deci, Terra nu este decât un loc pentru deportaţi. Când ne vine sorocul, după ce am ispăşit greşeala, suntem rechemaţi din locul exilului şi verificaţi cum ne-am comportat în acea ipostază. Adică părăsim Terra şi ne întoarcem pentru Judecată.
5. Uitându-se că aerul pur este cer, se uită şi că pământul nu este decât nucleul închis al universului, un fel de celulă limitată de imaginea zidurilor cerurilor reflectate concentric pe el, nelăsându-i niciun loc de scăpare.

Şi iarăşi, nepetrecându-se pe Terra Judecata, ea nu poate avea loc decât tot undeva în cer. Ori în ceruri. În câte ceruri? Pentru greci, cerul era pe Olimp. În vorbirea curentă, spunem că ne simţim în „al nouălea cer”, atunci când avem mari satisfacţii. (I. Berg aminteşte că Vasile Alecsandri urcă până la… al nouăsprezecelea cer. Tot el ne reaminteşte de „cerurile de cristal” ale lui Aristotel în număr de opt. Regele Alfons al X-lea al Castiliei „demonstra că sunt o sută douăzeci şi şapte de ceruri”, cum, tot în veacul al XIII-lea, Tomasso d’Aquino susţinea că sunt şapte ceruri. Dante a descris nouă[5]. Pentru că a considerat că nu există dovezi indubitabile suficiente, Origene a recomandat tuturor gânditorilor să nu precizeze un număr fix al cerurilor. Avertisment neluat în seamă. Ba mai mult, cerurile au primit şi nume. (Ca, de pildă, la Beda Venerabilul.)

6. După ce a acceptat formula „Precum în cer, aşa şi pe pământ” şi faptul că „Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea lui”, individul muritor a tras şi concluzia după care nici în cer lucrurile nu se pot petrece altfel decât suntem obişnuiţi cu întâmplările de pe Terra. Concluzie logică, însă în niciun caz suficientă: dovadă că, după toate astea, individului muritor nu i-au dispărut nici pe departe spaimele în faţa morţii, în faţa presupuşilor strigoi de lângă noi, în faţa marelui necunoscut. Cum va mai fi în cer? Nimeni nu ştie cu certitudine în afară de Dumnezeu. Dar, cu siguranţă, se va trăi într-un mod cu totul diferit, speră din nou omul, amintindu-şi că Biblia i-a spus că acolo „nu va mai fi moarte, nici tristeţe, nici durere, nici plâns”. Pe de altă parte, expresia „A fi departe ca şi cerul de pământ” parcă ar contrazice acel „Precum în cer, aşa şi pe pământ”. Nu-i de ajuns că ateii, scepticii, se îndoiesc până şi de faptul că, după moarte, ar mai urma ceva? Ar mai urma ceva? Noul Testament vorbeşte despre trei învieri săvârşite de Isus: cea a lui Lazar, cea a fiicei lui Iair şi cea a fiului văduvei din Nain. Dar nici unul dintre cei trei nu povesteşte despre cele prin care a trecut în călătoria parcursă, nici unul nu descrie cerul de unde a fost întors. Întrebarea persistă şi, rostite ori nu, spaimele rămân.
7. Iar răspunsul nu vine. Nu vine de la un martor ocular, ci doar din partea unor personaje născute din pana unor autori care, oricât de prestigioşi, nu ne oferă mai mult decât clipe de satisfacţie artistică. Nimeni nu crede că eroul lui Dante a fost atât de real încât mărturia sa să fie decisivă. În mituri, ca şi în literatura cultă, descrierea tărâmului morţii este extrem de diferită: „în Hadesul homeric nu existau nici grădină, nici flori, Hadesul, (cel puţin aşa cum apare în Cântul XI al Odiseei) era lipsit de chinurile care vor anunţa mai târziu, în Eneida, Infernul creştinilor. Distanţa este mai mare între lumile subterane ale lui Homer şi Virgiliu, decât aceea dintre Infernul lui Virgiliu şi cele mai vechi reprezentări ale lumii de dincolo creştine. Dante şi Evul Mediu nu le-au confundat”[6]. Imaginile atât de diferite despre cer sunt nenumărate şi doar spaţiul limitat ne opreşte să continuăm chiar şi o succintă enumerare.

Şi cum răspunsul menit să şteargă dubiile întârzie, cerul în diferitele sale ipostaze, a fost scrutat până şi în analizele viselor, oferind „traduceri” născătoare de superstiţii. Şi, din nou, şi acestea au un ecou personal mai mare decât avatarurile eroilor populari ori a celor din cărţi.

8. În afara eroilor profani, nici naraţiunile din cărţile sacre n-au rămas în afara disputelor. Iată, de exemplu, una dintre multele înfăţişări ale unor autori ai bisericii, în legătură cu periplul lui Isus: „Conform primei cărţi din Pistis Sophie, Isus, după Înviere, mai stă încă unsprezece ani în preajma discipolilor săi. (mathêtai). La sfârşitul şederii Sale terestre, pe 15 ale lunii Tybi, într-o noapte cu lună plină, Isus este răpit la ceruri de o mare forţă (dynamis) luminoasă, izvorâtă din cel din urmă mister al pleromei,[7] Comoara de Lumină. El se întoarce pe Muntele Măslinilor abia a doua zi dimineaţa, la orele 9 şi le explică discipolilor numeroasele fapte săvârşite în spaţiul ceresc. Mai întâi, se află că acea dynamis care l-a transportat este veşmântul lui pleromatic de lumină, enduma lui, cuprinzând într-însa toate numerele secrete ale etajelor hiperceleste. Înveşmântat cu veşmântul pleromatic, Isus trece fără nici o piedică prin porţile firmamentului (stereoma), stârnind spaima arhonţilor, a puterilor şi a îngerilor orbiţi de lumina Lui.” etc.[8]

Ne oprim aici. Disputele au fost atât de aprige, încât, pentru a păstra doctrina oficială intactă, numeroase asemenea texte au fost socotite eretice şi distruse, asemenea Evangheliilor apocrife, iar, de cele mai multe ori, autorii lor n-au fost doar excomunicaţi, ci chiar au plătit cu viaţa.

9. După ce şi-a pus întrebările existenţiale, după ce a căutat răspunsuri în credinţe şi cutume, după ce a apelat la ramurile parapsihologiei, omul a încercat, şi cu ajutorul răspunsurilor ştiinţei, să desluşească în mod cât mai concret tainele cerului: cerul (cerurile) oferă, la propriu, coerenţă vieţii muritorilor: în funcţie de ce se poate citi pe cerul relevat nouă, se calculează spaţiul (punctele cardinale), timpul (succesiunea zilelor, a anotimpurilor, a anilor) şi zodiile (una dintre ştiinţele pierdute ale celor vechi).

Credinţele populare se subordonează religiilor, unde divergenţele se coagulează într-o singură doctrină a locului şi a timpului. Este necesară o convingere de nestrămutat pentru ca ele să apere individul de spaime şi de îndoieli. Ştiinţa, la rândul ei, examinează cerul cu mijloace materiale tot mai perfecţionate, venind să confirme calculele matematice. Născute din dezvoltarea teoretică şi practică ori din consecinţele unui „aha-efect”, cuceririle ştiinţei rămân mereu deschise, în vreme ce adevărurile religiei sunt menite a fi veşnice. Dar amândouă, atât ştiinţa, cât şi religia sunt fructul revelaţiei.

10. Pe tărâmul speranţei, pământul (Gea) doar ne hrăneşte, ne oferă materialele pentru o viaţă mai facilă, ne suportă şi se prevalează în scena pe care evoluăm în viaţa aceasta. Să-i fim recunoscători şi să-l protejăm, la rândul nostru. Dar, pe tărâmul speranţei, pământul nu este decât receptaculul corpului material şi locul unde am fost deportaţi după ce am fost exilaţi din aerul pur, din rai.

(„Elementele”, ancheta revistei Apostrof nr.7, 2012.)

 

[1] Fernando Savater, Viaţa eternă, Polirom, 2008, p. 125.

[2] Scurte? Unde nu mai e timp, noţiuni ca „scurt” sau „lung” îşi pierd orice relevanţă.

[3] Lawrence E. Sullivan, Director Center for the Study of World Religions Harward University în Prefaţa la ediţia americană, Aut of This World, Boston and London, Shambhala, 1991, pp. VII-XIV.

[4] Moshe Idel, Ascensiuni la cer în mistica evreiască, Stâlpi, linii, scări, Polirom, 2008, p.70.

[5] I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pp. 33-34.

[6] Philippe Ariès, Omul în faţa morţii, editura Meridiane, 1996, p. 40.

[7]  Şi multe persoane trecute prin moarte aparentă pretind că au fost ridicate de o lumină puternică deasupra corpului lor. Raymond A. Moody, în celebra sa carte Life After Life, analizând peste o sută de cazuri de subiecţi reveniţi din moarte aparentă, recunoaşte că nu are decât două argumente în legătură cu veridicitatea celor ce i-au fost relatate de aceştia: similitudinea frapantă a trăirilor declarate şi relatările înseşi.  

 

[8] Ioan Petru Culianu, Gnozele dualiste ale Occidentului, Nemira, 1995, p.133.