Ce am spus (89)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

 

(89.) Un etern popor caragialian

Cu riscul de a-mi mai atrage (şi) alte reproşuri, în ochii mei avem doar doi clasici ai literaturii: Eminescu şi Caragiale. (Iată, calculatorul nu este de acord cu Caragiale, n-a auzit de el, îl subliniază cu roşu drept greşeală de dactilografiere!) Celelalte personalităţi, cele afişate pe pereţii şcolilor, sunt, în opinia mea, oameni de cultură, boieri luminaţi, diplomaţi cu merite în formarea statului naţional, borne în dezvoltarea spiritualităţii, dar nu clasici ai literaturii române. Eminescu şi Caragiale pot fi citiţi astăzi la fel ca şi ieri şi, probabil, la fel ca şi mâine. Limba lor este limba noastră, topica lor este topica noastră, problemele lor au rămas problemele noastre.

Anchete ca aceasta suportă riscul festivismului şi nici centenarul Caragiale n-a fost scutit de texte de circumstanţă. Pe de altă parte, în contextul circului nostru politic, este imposibil să nu fii frapat de similitudinile între ceea ce se petrece în România de astăzi cu scenele din O scrisoare pierdută, iar faimosul Mitică a devenit patronul spiritual al unei întregi categorii de orăşeni munteni. Până la urmă, nu putem să nu recunoaştem continuitatea în caracterele prezentate de Caragiale, o continuitate ca o ştampilă menită să confere autenticitatea şi pentru acum a produsului aflat în perioada de valabilitate. (Şi, după cum arată lucrurile, o valabilitate cu şanse de a se perpetua încă multă, foarte multă vreme.)

La o primă vedere, s-ar putea considera că toate astea ar duce la ideea că Ion Luca Caragiale n-ar fi decât cel mai mare autor de satire, chiar de băşcălie, un producător de bancuri, ironii şi caricaturi. Chiar de ar fi aşa, e o mare performanţă să arunci pe piaţă imagini ce nu se vestejesc defel de-a lungul timpului: moda vestimentară se schimbă, contextul socio-politic se schimbă şi el, progresul tehnic bate spre literatura S.F., dar Caţavencu şi Trahanache, Tache şi Mache se manifestă şi în prezent la fel de vioi lângă noi, printre noi, în noi.

Sigur, mai este şi altă lume – şi câtă încă…- în scrierile lui Caragiale, însă hazul de necaz îl face cel mai evident pe clasicul literaturii române, contemporanul nostru. Astăzi se poartă discuţii înverşunate dacă românii sunt urmaşii Romei, cât a contribuit sângele popoarelor migratoare la gena noastră actuală, ba sunt şi voci ce pretind că am fi proto-latini. Faţă de toate astea, eu cred că suntem atinşi de toate influenţele venite de la neamurile cu care ni s-au încrucişat destinele, dar că, în primul rând, suntem un etern popor caragialian.

P.S.

Că am dreptate o spune şi calculatorul: subliniază în continuare cuvântul „Caragiale”, dar nu are nimic împotriva derivatului „caragialian”!

(Ancheta „Caragiale, contemporanul nostru” în revista Vatra nr. 12 din 2012.)