CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (77)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Pe pachebotul de lux, Constantin a traversat dus-întors oceanul de opt ori. În fiecare seară îşi număra banii – pe care îi purta mereu asupra sa. Şi până când a decis că a strâns destul pentru a putea să-şi deschidă o mică ospătărie în America, adormea cu gândul la ceea ce spera ca în curând să fie realitate. O realitate mirifică a unui teren solid, unde să se oprească din prea lunga-i hoinăreală. Începutul e greu, însă cu muncă şi puţin noroc, în Lumea Nouă se poate reuşi mult mai repede ca oriunde. Asta i-au spus mai mulţi călători. Şi nu numai cei de la clasele a II-a şi a III-a. Iar, dacă au spus-o atâţia, atunci chiar aşa trebuia să fie! A întâlnit chiar şi destui bogaţi doritori să-şi conserve averile sau să şi le sporească peste ocean. Fiecare cu motivele sale, fiecare cu speranţele sale. Aşa că, deşi nimeni nu-şi dezvăluie prea uşor secretele, Al Nouăzeci şi nouălea a aflat suficient despre situaţiile concrete din America, pe coasta căreia a acostat de atâtea ori, fără a coborî vreodată pe ţărm. A aflat suficient, mai ales de la femei, care unele, în pat devin, la un moment-dat, foarte deschise la vorbă.

Al Nouăzeci şi nouălea a aflat destule despre situaţiile concrete din America şi s-a considerat pregătit pentru marele salt. Dar doar cu o zi înainte de a ajunge iarăşi la New York, a asistat la o discuţie între câţiva bărbaţi ce-şi făceau planuri cum să treacă de grăniceri şi de vameşi. Abia atunci a aflat şi Constantin că pătrunderea pe teritoriul propriu-zis al Statelor Unite se lasă cu controale temeinice şi că ar fi foarte posibil ca acea carte de identitate eliberată de penitenciarul din Uniunea Sovietică, pe care a folosit-o toată vremea prin Europa, că legitimaţia sa de serviciu de pe transatlantic şi nici chiar numărul tatuat pe braţ să nu fie îndeajuns pentru a-l scuti de investigaţii mai amănunţite. În perioada nu foarte lungă scursă de la prima sa călătorie, lucrurile s-au schimbat radical: naziştii şi familiile lor, odată ajunşi pe bord, nu se mai considerau exoneraţi de acuzaţii, nu se mai purtau aroganţi, dimpotrivă, încercau să treacă pe cât se putea mai neobservaţi. Se spunea că unii criminali de război – aşa erau ei mai nou numiţi – au fost arestaţi imediat ce au coborât de pe pachebot, că unii dintre ei s-au machiat, şi-au ras mustăţile sau şi-au lăsat bărbi pentru a semăna cu fotografiile de pe paşapoartele false, că alţii şi-au inscripţionat numere de foşti prizonieri în lagărele de exterminare. Dacă, până nu de mult, tatuajul l-a mai putut legitima în anumite situaţii pe Al Nouăzeci şi nouălea, acum, mai ales că nici n-a fost circumcis, putea fi şi el suspectat de încercarea de a-şi ascunde trecutul. Cel puţin aşa a gândit Constantin în noaptea de dinaintea zilei când şi-a planificat să rămână la New York. Putea fi şi el suspectat de încercarea de a-şi ascunde trecutul? Păi, nu chiar asta încerca el, trecutul său fiind profund nemulţumitor din ambele părţi de unde îl apreciai? Nu chiar de trecut încerca el să fugă, când îşi planifica mica ospătărie din America, mica afacere pentru care a strâns cent cu cent timp de opt călătorii dus-întors Europa-America? În seara aceea a auzit tot felul de neplăceri majore prin care au trecut cunoştinţe ale celor care, ca şi el, nu ştiau cum să se strecoare printre vameşi şi grăniceri. Că a aflat atât de târziu asemenea lucruri, chiar înainte de a lua decizia ce se dovedea atât de riscantă, nu putea fi decât un semn divin, un semn să nu întreprindă un gest atât de necugetat. În noaptea aceea, micul restaurant din America a dispărut. Cum, probabil, au dispărut atâtea afaceri mari şi mărunte duse peste ocean de imaginaţia unor oameni şi abandonate înainte de a se fi pornit în realitate.

Pentru Cel de Al Nouăzeci şi nouălea, au mai urmat trei curse Europa – America dus-întors. În viaţa sa, parcă nimic n-a fost urmarea unor hotărâri proprii, totul venind de cine ştie unde, însă nimerindu-l şi lovindu-l din plin. Nici sfârşitul traiului pe transatlantic nu l-a decis el… Înainte de următoarea cursă, Constantin a fost chemat la secund pentru a fi anunţat că nu mai poate lucra pe pachebotul firmei. „De ce?” „Mai bine să nu discutăm despre asta. Dar dacă tot vrei să ştii, nu mai putem să ne permitem să lucrăm cu foşti ofiţeri SS.” Al Nouăzeci şi nouălea şi-a suflecat mâneca şi şi-a arătat tatuajul. „Eu sunt evreu!” „Îmi pare rău…” „Mama şi sora mea au plătit cu viaţa pentru că au fost evreice, iar dumneavoastră îmi spuneţi că vă pare rău? Ce vă pare rău? Că sunt evreu?!” Ofiţerul nu mai era şeful săi şi Constantin ieşi trântind uşa. „Nici dacă m-aţi plăti cu diamante, n-aş mai rămâne la voi!” a mai spus. (Pe urmă, şi-a recunoscut că strugurii au devenit acrii.)

Cam în acelaşi timp a aflat că tatăl său s-a sinucis. Foarte bine, n-a făcut decât singurul lucru raţional şi drept. („Tata a continuat să-i slujească…”) Al Nouăzeci şi nouălea s-a simţit, în sfârşit liber. Dar liber pentru ce? Din banii câştigaţi pe vapor putea trăi o vreme, nu mai trebuia să facă foame şi frig. Şi haine avea acum. Şi ce mai haine! O putea lua de la capăt, cât de cât avea cu ce. Simţindu-se evreu, a intrat în mai multe sinagogi. Unde nu numai că n-a priceput nimic din slujbă, unde nu a cunoscut pe nimeni, unde nu s-a regăsit în nici un fel. Constantin se simţea evreu, dar nu se regăsea defel printre evrei.

Al Nouăzeci şi nouălea, cu un minim de capital la dispoziţie, nu ştia încotro s-o apuce. Împlinise douăzeci şi cinci ani. Apoi împlinise douăzeci şi şase ani. În curând va avea treizeci. Banii începeau să fie tot mai puţini. Secundul de pe vaporul de lux i-a sugerat că l-ar mai fi putut ţine „ascuns pe răspunderea sa” drept fochist pentru o cursă. Până să-şi găsească un rost. „Aminteşte-ţi să, atunci când te-ai angajat, postul acela ţi s-a părut grozav!”. Cu hainele de acum, Constantin nu mai concepea să coboare printre cazane. Dar slujbe mai de doamne-ajută nu i s-au ivit. O singură dată a fost acceptat funcţionar la o bancă, dar cineva din conducere a aflat de trecutul său din fabrica de lângă Linz şi a Constantin a pierdut şi slujba aceea. „În Consiliul de Administraţie sunt şi evrei. Aproape numai evrei. Trebuie să-i înţelegi şi pe ei, după prin câte au trecut.” Patruzeci şi şapte! Al Nouăzeci şi nouălea a cerut o audienţă ca să le spună că şi el era evreu. N-a fost primit decât de directorul adjunct al filialei, care l-a sfătuit să plece fără scandal. „Ascultă-mă, domnule! E singurul lucru înţelept pe care-l poţi face. Vei dispărea şi nimeni n-o să te mai deranjeze!”

Al Nouăzeci şi nouălea a dispărut şi nu l-a mai deranjat nimeni. Dar şi banii săi erau tot mai puţini. Deja prea puţini pentru a putea deschide o afacere pe cont propriu. Patruzeci şi şapte! Iar el nici măcar n-a găsit un loc fix, un teren ferm unde să se aşeze. Însă firea sa exuberantă făcea ca prin cap să-i treacă tot felul de idei care de care mai fantasmagorice. Într-un ziar a citit că unele guverne au decis să vândă pe bani puţini o parte din insulele lor nelocuite, ostroave mărunte pierdute între ape. Lui Constantin i-a plăcut ideea şi şi-a făcut numeroase planuri. Pe care le-a întors pe toate părţile. Până la urmă, s-a decis şi asupra unei insuliţe de nici trei kilometri patraţi. Dar înainte de a pleca acolo, a dorit să-şi vadă copilul. Aşa că s-a întors în mica localitate din pusta maghiară.

Unde a ajuns într-o seară. O seară asemănătoare cu cea în care a venit cu patru ani în urmă. Şi s-a oprit tot în cârciuma de atunci. Neschimbată şi acum. Frecventată tot de Karci, Őcsi şi Gyuri. Singura deosebire era că aceia nu mai erau Karcsy Ur¹ ori Gyuri Ur, ci toţi au devenit elftas². Şi mai era o deosebire, peste tot puteai întâlni soldaţi cu epoleţi pe care scria CA (Sovietski Armi), însă Karci, Őcsi şi Gyuri păreau aceiaşi. Şi Jeno,cârciumarul, a devenit elftas, deşi şi el părea acelaşi ca înainte. În schimb, Constantin era altul: elegant, de data asta cu un costum croit pe el, cu un loden impecabil, cu părul alb şi barba căruntă. Nu l-a mai recunoscut nimeni. El, străinul, a rămas noaptea aceea la singurul hotel din orăşel, iar dimineaţa a pornit spre casa familiei Wolf, familia de evrei care nu s-a mai întors niciodată. Deasupra porţii era fixată o tablă de lemn pe care era desenată stema Ungariei noi, sub care era înscris numele unei întreprinderi. Sau a unei instituţii? Constantin n-a înţeles despre ce era vorba, el era atent la uşa de alături. A avut noroc: ca la comandă, uşa aceea s-a deschis şi mama copilului său împreună cu băieţaşul au ieşit în stradă. L-au privit indiferent şi au plecat în direcţia cealaltă. Când s-a luat după ei, femeia s-a întors şi l-a recunoscut. Pe faţa ei a apărut expresia celei mai cumplite spaime, parcă ar fi văzut urmărind-o un mort. A întors copilul cu faţa spre ea, de parcă pentru a-l feri de viziunea cumplită.

– Hagy minke-t bekibe!³ i-a spus. El a vrut să se apropie, dar ea s-a tras în spate.

Pe urmă, din uşa lăsată deschisă a ieşit un bărbat. Omul a încuiat uşa şi cei trei şi-au văzut împreună de drum. Copilul la mijloc, de mână de o parte şi de cealaltă cu adulţii. Pe urmă, Al Nouăzeci şi nouălea nu-şi mai amintea decât umerii neobişnuit de laţi ai bărbatului cu care a plecat fiul său. Fiul săi, al Celui de Al Nouăzeci şi nouălea!

Lui Constantin i-au rămas în urechi vorbele femeii. Care n-a ridicat vocea (pentru a nu fi auzită de bărbatul cu care, pe urmă, a plecat). Lui Constantin i-au rămas în urechi vorbele nu neapărat ameninţătoare, ci mai degrabă înspăimântate. Da, acum era de datoria sa să n-o mai caute niciodată, s-o lase să-şi găsească măcar ea liniştea. N-o va mai căuta, însă măcar de ar fi putut să vadă mai bine băiatul: mama l-a tras spre ea şi l-a băgat cu faţa în paltonul ei. Constantin n-a apucat să zărească nici măcar dacă fiul său avea părul negru sau blond. Pe mama copilului său, pe iubita sa grijulie, n-a pus-o niciodată alături de multele-i experienţele anterioare.

Mai departe? Rămas pe loc, Al Nouăzeci şi nouălea n-a ştiut încotro s-o apuce, Ahasverus rătăcind prin lumea cea mare. Uneori mult prea mare…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.