CEI O SUTĂ Anabasis (27)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Când ajunse la Atena, Al Şaselea aproape că nu-şi mai recunoscu părintele. Al Cincilea devenise „Persanul“, o replică posibilă a iluziilor atât de improbabile ale celui dus de mult, cel ce-şi părăsise, la rându-i, familia şi averea. Poate că aşa arătau visele tatălui, poate că, într-adevăr, atunci când îndrăzneşti, visele se transformă în realitate. Philadelphul, care îl considerase pe Persan oaia rătăcitoare a familiei, începu acum să-şi privească cu alţi ochi părintele. Trebuie să crezi în oameni, îşi spunea, în fiecare lăudăros există un visător, în fiecare visător se află un posibil erou, în fiecare erou se regăseşte copilul care a visat. Philadelphul îşi reîntâlni tatăl şi vru să se agaţe de el ca de unica părticică din familie ce i-a mai rămas. Însă nu-i fu dat nici asta: Persanul începuse să trăiască asemenea idealului purtat atâta vreme închis în el, devenise şi mai tăcut, sobru, sarcastic, rece. În tot acest personaj nu mai încăpea şi rolul de tată. (Poate că personajul nici nu era atât de complex, pe cât părea…) Şi mai exista un motiv pentru a nu-i suporta Philadelphul prezenţa multă vreme: bătrânul prea semăna la chip cu mezinul său, mort într-un accident neprevăzut al unui plan prea complicat conceput. Al Şaselea avea mereu senzaţia că îşi vede fratele ajuns la vârsta deplinei maturităţi. Nu la fire, ci la înfăţişare.

Persanul îşi construise foarte bine personajul. Philadelphului i s-a povestit că atunci când i s-a adus vestea despre nenorocirea întâmplată fiului mai mic, a strâns doar din dinţi fără a face nici o remarcă, fără a cere nici o lămurire suplimentară asupra împrejurărilor în care s-a produs tragedia. Să fi devenit atât de nesimţitor sau să-şi fi dat seama că nu mai are nici un rost să întrebe? Oricum, pentru Al Şaselea, comportarea aceasta semăna mai mult a dezumanizare. Apoi renunţă la asemenea gânduri, spunându-şi că el este ultimul muritor care are dreptul să-şi judece tatăl, el care a stat la originea întregii catastrofe. Dar a avut de ales? Şi a vrut el să se întâmple ce s-a întâmplat? N-a fost mai degrabă voinţa zeilor ca averea familiei să rămână intactă, pentru ca urmaşii să se poată bucura de stimă şi posibilităţi? Căci ce înseamnă un om care se vede azvârlit în viaţă fără bani şi fără experienţă? Şi chiar dacă zeii au voit deznodământul regizat atât de nemilos, după cum se ştie, vina cade întotdeauna asupra oamenilor. Nu era prima şi nici ultima dispută tragic încheiată între descendenţi din cauza împărţirii moştenirii părinteşti. Nu era nici prima şi nici ultima oară când unul sau altul dintre fraţi nu se dovedeau în stare să accepte diviziunea făcută şi, ridicându-se împotriva ei, se ridica împotriva sorţii. Iar zeii îl pedepseau. Pe Al Şaselea nu l-a acuzat nimeni de nimic, nici zeii nu aveau ce să-i reproşeze, el doar fusese cel ce a stat, prin hotărârea luată, la originea situaţiei date. Abia acum se răzvrătea el: dacă nu jucase decât rolul de unealtă a nemuritorilor, atunci de ce trebuie să fie şi el pedepsit? Şi nu există osândă mai cumplită de ispăşit decât osânda considerată nemeritată. Totuși, firea Philadelphului nu-i îngăduia să se revolte prea multă vreme împotriva zeilor, aşa că sfârşi prin a se răscula împotriva lui însuşi — de aceea plecase de acasă.

Al Şaselea nu s-a mutat la tatăl său. Nu suporta să-l vadă într-una mai mult de câteva ore. Şi nu voia să lase sentimentele nepotrivite să se înfiripeze între ei. Şi în nici un caz din parte-i.

Mai târziu şi-a dat seama că n-a greşit procedând astfel: în Atena, ca niciunde în lume, înţelepciunea era un lux la îndemâna tuturor. Nu trebuia decât să-ţi deschizi ochii şi să-ţi desfunzi urechile şi puteai auzi într-o singură noapte mai multă cugetare decât în ani de zile într-alt loc. Pentru Philadelph, simţul familiei constituia o datorie sfântă, iar dragostea faţă de înţelepciune un viciu. Şi, alături de tatăl său, vedea oameni celebri, totuşi nu cei pe care ar fi vrut el să-i întâlnească. Mai bine spus, nici măcar nu era vorba despre oameni diferiţi de idealul lui, ci despre situaţii diferite: cu bărbaţii aceia puteai discuta despre orice, însă Persanul căuta în special disputele legate de prezent şi de un viitor apropiat, de parcă bătrânul n-ar fi fost decât un tânăr ambiţios, preocupat de intrigi pentru a putea pune cât mai curând mâna pe un ciot de putere. Visele celui de Al Cincilea au fost întotdeauna foarte concrete, ele îşi cunoscuseră forma încă de pe vremea îndepărtatei plecări din casa părintească din Babylon, ele încercau să-şi facă acum loc în trupul ce le-a fost de atâta vreme zămislit os cu os, cută cu cută. În vremea aceasta, Philadelphul tânjea după altceva: Al Şaselea era mult mai obişnuit cu gândirea îmbătătoare a pythagoricienilor şi cu raţionamentele seci, dar stupefiante ale eleaţilor. Sigur, şi aceia, şi unii şi alţii, au făcut politică, au învins şi au fost învinşi, plătind amarnic pentru puterea avută sau dorită. Dar una este să-ţi placă mâncarea şi alta să vorbeşti toată ziua doar despre ea şi numai despre ea. Pe când în Heracleea disputele elevate făceau parte din tabieturile celui de Al Şaselea. Ele ţineau de confort, la fel ca încăperea umbroasă pentru odihnă sau ca plimbările de seară de-a lungul râului Aciris. Disputele din Italia erau nevinovate: scopul lor se închidea în ele însele.

Uimitor i se părea, însă, că aceiaşi oameni care de cele mai multe ori, la simpozioanele unde participa Persanul, nu vorbeau decât despre cine merită să conducă o expediţie şi cine ar trebui să fie ales strateg, terminând apoi petrecerea întrecându-se în cotab sau în alte jocuri de societate, aceiaşi oameni se arătau a fi în stare, altă dată, să desluşească tâlcurile cele mai adânci, să aducă dovezile cele mai ingenioase şi să se contrazică folosind argumentele provenind dintr-o dezarmantă cunoaştere a tot ceea ce s-a spus, gândit şi demonstrat până la ei. Erau nopţi acelea când Al Şaselea nu mai îndrăznea nici măcar să respire şi nu era supărat decât pe el însuşi că nu poate fi atent până la capăt, lăsându-se furat de întrebări ce n-ar fi avut decât să şi le pună altă dată: când au putut oamenii aceia învăţa atâtea lucruri, când au reuşit să cugete atât de profund asupra altora şi asupra lor înşişi, astfel încât, între două cupe de vin, să fie capabili să emită judecăţi pe care altul ar fi trebuit să le întoarcă zile în şir pe toate feţele, până să le priceapă rostul.

Dar când, nu multă vreme după venirea la Atena a Philadelphului, îşi făcu şi Alcibiade intrarea triumfală, întrunirile la care lua parte şi Persanul deveniră tot mai puţin interesante pentru Al Şaselea. „Cel mai frumos dintre eleni“ era şarmant, era inteligent şi spiritual, se pricepea ca nimeni altul să prepare cele mai potrivite proporţii de vin în crater, putea seduce şi un bolovan, dar era interesat în primul şi în primul rând de ziua de azi — pentru el şi, eventual, şi pentru cetate. Alcibiade era cuceritor şi era nobil. Însă Philadelphul avea nevoie de altceva. Asemenea prietenului său, Aristipp, el simţea că imixiunea în treburile conducerii cetăţii contravine fericirii, virtuţii, în ultimă instanţă.

E foarte greu de spus ce anume dorea Philadelphul. Odată, în prezenţa tatălui şi a lui Alcibiade, Al Şaselea îi atrase atenţia lui Socrate. În discuţia ce a urmat şi în care fusese vorba despre dragostea de familie, şi în special de aceea faţă de fraţi, Socrate îl făcu pe Philadelph când să nege rostul simţămintelor fraterne, când să le ridice la cea mai înaltă preţuire. Şi toate acestea într-o succesiune ameţitoare de argumente, în care logica se lăsa cu totul în voia bătrânului afurisit. Cei ce au asistat nu au izbucnit în hohote de râs. Spre deosebire de alte victime ale tiraniei gândirii lui Socrate, Al Şaselea s-a arătat tot timpul docil şi sincer doritor de a învăţa. Neumflându-se în pene, n-a devenit ridicol. Însă, la urmă, nici concluzia pe care ar fi trebuit s-o tragă de pe urma dialogului nu i se păru clară. Pentru că Socrate însuşi n-a apucat să-i inspire o consecinţă logică, nereuşind ei să termine disputa din cauza unui mărunt incident survenit, incident ce l-a făcut pe bătrân să plece în grabă împreună cu toţi cei de faţă, Al Şaselea nici măcar nu mai ştia dacă este îngăduit, din punct de vedere moral, să-ţi preţuieşti mai mult fratele numai pentru că-ţi este frate sau, dimpotrivă, doar pe alţi bărbaţi, cu care nu eşti în relaţii de rudenie.

Lumea pretindea, în general, pornind de la vorbele lui Socrate, că acesta scoate adevărul din om la fel cum a extras mama lui fătul din pântecul femeilor gravide. Dar Philadelphul credea altfel, el era convins că Socrate a moştenit mult mai degrabă calităţile meseriei tatălui său — aceea de sculptor. Şi asta nu fiindcă la intrarea spre Acropole puteau fi admirate cele trei graţii ivite din mâna lui Socrate, ci pentru că Al Şaselea se simţea el însuşi a fi fost un simplu bloc de marmură, din care meşterul a putut să cioplească, după bunu-i plac, tot ce a vrut. Desigur, bătrânului afurisit nu i-ar fi convenit această definiţie, el pretindea că scoate din om doar ceea ce găseşte acolo ascuns şi ceea ce n-a avut puterea să se nască singur. De aceea, al Şaselea îşi păstră impresia pentru el. La fel cum credea şi că prezenţa lui Alcibiade şi Socrate nu-i ajunge pentru că din triada Adevăr-Bine-Frumos, cerută de tânărul Platon şi care i se părea o exprimare ideală, pe lângă cel mai frumos şi cel mai înţelept lipsea cel mai bun. Scurtă vreme a încercat să-l asimileze pe Persan cu cel mai bun, dar, oricâtă bunăvoinţă ar fi avut în intenţie, alăturarea era forţată. Mai târziu îşi făcu remuşcări: oare nu frumosul este cel ce atrage şi binele, la fel cum şi binele atrage frumosul până la identificare? Dar o îndoială tot a rămas.

Pe urmă, după plecarea lui Alcibiade (şi a Persanului), Philadelphul îşi reproşă că nu profitase măcar de rarele momente când ar fi putut sta în acelaşi timp în preajma celui mai frumos şi a celui mai înţelept om al lumii. Fusese un privilegiu pe care l-a primit şi pe care nu a ştiut să-l preţuiască.

Alcibiade plecase, însă rămăsese Socrate. Pe acesta ar fi putut să-l vadă oricât de des. Dar evenimentele prin care trecea Atena erau grave şi puneau în pericol însăşi supravieţuirea cetăţii. Lăsându-se furat de curent, Al Şaselea se interesa şi el de întâmplările cumplite ce se succedau asemenea picăturilor mari de apă căzute pe timp de furtună. Totuşi, ce l-a împiedicat să vorbească şi despre evenimentele zilei cu Socrate? În loc de aceasta, Philadelphul prefera să stea de vorbă cu discipolii: cu Aishine din Sphettos, cu Euclid din Megara, cu Phaidon din Elis sau cu Antistene. Sau cu Aristipp din Kyrene. Şi încă şi cu alţii. Şi chiar dacă toţi încercau să vorbească la fel ca maestrul lor, ceea ce îi dădea celui de Al Şaselea impresia că îl ascultă chiar pe Socrate, discuţia părea mai omenească şi contactul mai uşor de acceptat. De Socrate, Philadelphului îi era frică. Îi căuta apropierea şi se simţea fericit când îl vedea, însă după doar câteva clipe o oboseală cumplită îl făcea să dorească să plece. Socrate se dovedea prea puternic pentru el: se comporta ca un vin care nu se putea bea decât cu multă apă, iar bătrânul nu se lăsa diluat. Se ajungea într-o situaţie tot mai rea: unii, asemenea celui de-al Al Şaselea, doreau sincer să-l întâlnească, să-l asculte şi să se adape de la înţelepciunea lui, dar se arătau de fiecare dată prea slabi pentru a-i putea suporta prezenţa; alţii se lăsau vrăjiţi de demonstraţiile sale, dar se îndoiau de Socrate în lipsă. Chiar şi ucenicii făceau parte din cele două categorii: fiecare îl simţea pe Socrate ca pe un anestezic, din care te trezeai tot mai buimăcit.

Da, Socrate se manifesta cumplit, ca oricine care depăşea cu mult obişnuitul. Philadelphul se simţea mândru ori de câte ori se afla în prezenţa lui, totuşi se simţea şi complexat de propria-i micime. Fără a avea resentimentele celor ce s-au fript la dogoarea inteligenţei bătrânului, Al Şaselea îi pricepea prea bine şi pe aceia. Socrate îţi dădea sentimentul că disputa este doar apanajul unora, foarte puţini. În felul acesta te frustra pe tine de un lucru ce până atunci credeai că ţi-a aparţinut. Şi bătrânul era şi mult prea obositor prin intensitatea la care te solicita, şi prea enervant prin faptul că avea întotdeauna dreptate, şi prea cumplit prin demonul pe care pretindea că-l are încontinuu în preajmă. Un demon numai al lui.

Philadelphul cutreiera Atena şi nu-şi găsea rostul. Atunci îl căuta pe Socrate şi nu îndrăznea să se apropie de el. În ciuda faptului că îi declarase bătrânului că, neîmplinind patruzeci de ani, nu face, deocamdată, decât să acumuleze cunoştinţe, nu-l răbda inima să stea mereu numai să asculte. Iar bătrânului, plăcându-i modestia şi firea deschisă a Philadelphului, văzu în el un posibil discipol. Al Şaselea avea o exprimare îngrijită şi, atunci când deschidea gura, se făcea şi el ascultat. Doar vorbind îţi cultivi aptitudinile intelectuale, doar aşa ţi le verifici, doar aşa ţi le poţi dezvolta. Philadelphul nu putea lăsa să-i scape toate ocaziile. Se angaja şi el în discuţii cu te miri cine — deşi la Atena şi cel mai umil lucrător era de cele mai multe ori un polemist de temut — şi nu scăpa prilejurile care nu se mai întorceau, acela de a-i asculta pe cei cu adevărat mari. Probabil că orgoliul de a ieşi câştigător în dispute, desigur acel orgoliu îl mâna. Apoi, trezit la realitate, Philadelphul îşi făcea noi scrupule şi alerga să-i asculte pe marii înţelepţi. Şi-l asculta şi pe Socrate. Şi, pentru un timp, era fericit.

Ori de câte ori revenea de la un simposion, după ce admirase cele mai strălucite minţi ale timpului, după ce — câteodată — se angajase el însuşi în vorbele altora, mergând spre casă, simţea un gust sălciu în gură. Cu cât îşi astâmpăra mai mult curiozitatea, aceasta creştea şi, încetul cu încetul, ajungea la aceeaşi concluzie cu Socrate: ajungea la conştiinţa a cât de puţin ştia. Dar nu aceasta îl nemulţumea în primul rând: cu simţul speculaţiei te naşti, câteva metode ale vorbirii frumoase şi convingătoare poţi învăţa repede, cunoştinţe ai prilejul de a acumula cu timpul (dacă zeii îţi dăruiesc destule zile), însă — împotriva convingerilor sale din Heracleea — din ştiinţă nu poţi primi decât rare satisfacţii — rare din toate punctele de vedere —, dar nu şi fericirea. Spuse acest lucru şi unuia şi altuia din convivi săi, iar aceştia întorceau problema pe toate părţile, ajungând la concluzii de mare rafinament. Însă Philadelphul nu făcea decât să sugereze că fericirea locuieşte pe alte meleaguri decât cunoaşterea şi avea motive să creadă că omenirea s-ar fi putut îmbogăţi cu nenumăraţi filosofi şi fisiologi de prima mână, dacă mulţi dintre cei dotaţi nu ar fi găsit la timp alte satisfacţii, mai palpabile. Cunoaşterea este asemenea focului: strălucitoare şi mistuitoare. Puţini sunt cei ce rezistă la dogoarea ei şi cei ce totuşi se încumetă să-i stea în preajmă pierd pentru totdeauna fericirea călduţă a celor mulţi. Sigur, omul îşi etalează virtuţile şi rostul doar în starea de veghe, dar cât de dulce este somnul şi cât de dureroasă este scularea din aşternutul cald, chiar dacă disciplina de o viaţă ne face să trecem peste această zilnică deziluzie. Şi, să nu uităm, somnu-i cel care îngăduie atâtea vise — unele chiar tainice adevăruri. Pe cine să învinuieşti? Da, cunoaşterea se dezvoltă din învăţat şi din scrutarea viitorului, iar fericirea nu face decât să se izoleze de trecut şi de ceea ce ar putea urma. Pentru scurtă vreme, fericirea învinge timpul. Pe urmă, acesta revine cu atât mai amenințător.

Philadelphul îşi amintea tot mai mult de zilele şi nopţile petrecute la Heracleea, de cerul la fel de albastru ca şi cerul Atenei, de clipele de fericire pe care le simţea ori de câte ori stătea serile întins în pat, admira de pe terasă întinderea nesfârşită a mării şi întârzia la vorbe cu nişte prieteni — desigur mult mai puţin dotaţi ca acei cunoscuţi aici —, ştiind că fiul îi doarme liniştit într-una din încăperi şi că soţia îl aşteaptă senină şi răbdătoare în patul ei. Îşi mai amintea de zilele de sărbătoare, când se întruneau la el toate rudele, nu numai familia fratelui şi a cumnatului din Metapont, ci şi alte neamuri mai îndepărtate, cum mulţimea lor şi mulţimea copiilor îi dădeau întotdeauna o senzaţie de siguranţă, asemenea unui comandant aflat în mijlocul armatei sale, cum îşi găsea în clipele acelea nu numai liniştea, dar şi rostul şi nădejdea. Sentimentul de confort fizic şi psihic, trăite de atâtea ori la Heracleea, nu l-a mai regăsit niciodată. Şi nu fiindcă nu ar fi dispus de mijloacele materiale necesare pentru a-şi putea permite orice mică bucurie. Ci mult mai degrabă — şi lucrul acesta îl simţea tot mai clar — fiindcă nu era făcut pentru elocinţă, în ciuda vorbelor lui îngrijite, fiindcă nu era în stare să-şi imagineze viaţa călătorind dintr-un loc într-altul şi luminându-i pe alţi oameni fie pentru bani mulţi, asemenea sofiştilor, fie renunţând la orice pretenţii, precum Socrate. Pentru că simţea că nu aceasta este vocaţia lui. Şi nici starea de vagabond. Dacă vrei într-adevăr să păşeşti numai şi numai pe drumul înţelepciunii, învăţase Philadelphul la Atena, atunci trebuie să te limitezi să trăieşti doar ştiinţa. Ceea ce pentru cei mari înseamnă, de cele mai multe ori, despărţirea de cealaltă lume – de cea a satisfacţiilor mult mai omeneşti. Ceea ce poate să însemne chiar şi sacrificarea familiei. Are cineva acest drept? Poate doar cei mari de tot. Al Şaselea nu se amăgea că se numără printre aceia şi le mulţumea şi pentru aceasta zeilor. Grija faţă de ai lui fusese o fericire, ce i-a fost îngăduită în Heracleea. Şi spera să o poată obţine încă o dată.

Dacă Socrate îşi spunea filosof, adică iubitor de înţelepciune, atunci Philadelphul trebuia să se numească philophilosof. El îi iubea sincer pe înţelepţi, pe învăţaţi şi pe străluciţii vorbitori, dar nu era în nici un caz unul dintre ei. Şi, dacă au fost într-adevăr mulţi oameni ce au părăsit de bunăvoie drumul învăţaţilor sau dacă n-au fost decât puţini aceia, Philadelphul s-a numărat sigur printre ei. El a optat din tot sufletul pentru iubirea de frumos, de înţelepciune şi a fost un philo-sophoi, un filosof în cel mai strict sens al noţiunii. Pasul care l-a despărţit de înţelepţii propriu-zişi nu a putut, dar nici n-a dorit să-l facă.

Dar poate cineva afirma că în felul lui şi la nivelul lui n-a fost şi el un înţelept?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.