CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (52)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Spre marea mirare a tuturor, Al Şaptezecilea n-a venit nici cu otravă pentru a ucide şobolanii, nici cu fum de pucioasă, nici cu o haită de câini şi pisici, aşa cum au crezut unii. (Câinii şi pisicile din cetate s-au dovedit neputincioase în faţa armatei de rozătoare de o talie uneori mai mare decât a lor şi într-un număr copleşitor de exemplare.) Alţii s-au aşteptat ca băiatul să profite de faptul că şobolanii se ucideau şi între ei, oferind spectacole greţoase când se mâncau unii pe alţii şi că va provoca el asemenea masacre fratricide. În loc de toate astea, Al Şaptezecilea a sosit la Hameln doar cu… un flaut, s-a poziţionat în piaţa centrală şi a început să cânte. Şobolanii din preajmă l-au înconjurat pe dată, însă, în curând, au apărut şi mii şi mii de alte bestii de prin toate ungherele cetăţii. Băiatul n-a ucis nici un exemplar – în nici una dintre versiunile legendei nu se pomeneşte despre aşa ceva -, ci a plecat, cântând din flaut: ieşind din cetate, şobolanii l-au urmat în infinit, într-un alai parcă interminabil, dar extrem de disciplinat.

După mai puţin de o oră, n-a mai rămas nici un şobolan în oraş.

Partea a doua a poveştii care a înfruntat veacurile, intrând până în subconştientul colectiv, nu este decât o adăugire moralizatoare, extrem de puţin credibilă pentru personajul nostru. În partea a doua a poveştii, ni se spune că, văzându-se scăpaţi de nenorocire, orăşenii nu s-ar mai fi ţinut de cuvânt, refuzând să-i plătească serviciul cântăreţului din flaut. Drept răzbunare, acesta şi-ar fi dus din nou instrumentul la gură şi, la fel cum a reuşit să atragă în jurul cântecului său şobolanii, aşa s-au îngrămădit lângă el şi copiii oraşului. Şi, tot la fel, într-un lung alai, l-ar fi urmat şi ei pe poarta cetăţii pe Al Şaptezecilea, în acelaşi infinit, dispărând pentru vecie¹. Se pare că partea aceasta a legendei s-ar fi născut în mănăstire, călugării nefiind mulţumiţi de despăgubirile primite pentru cât a lipsit băiatul, perioadă necesară mai mult deplasării decât misiunii însăşi. Care el însuşi n-a cerut vreo retribuţie pentru munca sa. Mai mult, fiind văzut şi mai târziu prin diferitele mănăstiri, el ar fi putut fi uşor găsit şi luat la rost de părinţii disperaţi. Mai ales că, iniţial, se ştia că Al Şaptezecilea ar fi insistat el însuşi să fie lăsat să scoată şobolanii din Hameln, de teama unui masacru generalizat al unor fiinţe create şi ele de Dumnezeu.

Fiul lui Magister Amori nu şi-a căutat faima; isprava de la Hameln a intrat definitiv în tezaurul folcloric, fără a reţine identitatea celui ce a salvat cetatea de şobolani şi i-a pedepsit atât de crud pe orăşenii lipsiţi de cuvânt. Întâmplarea a fost considerată un fapt împlinit. Imaginea Celui de Al Şaptezecilea s-a despărţit de cea a salvatorului cetăţii, iar el a putut să-şi vadă nestingherit de viaţa sa.

Al Şaptezecilea s-a născut în casa de piatră de lângă Worms, în aceeaşi casă unde au copilărit bunica şi părintele său. Întrucât mama şi fraţii i-au murit cât a fost încă mic, iar tatăl era mai mereu plecat, a fost crescut de Miriam şi/sau de Lilith, în vreme ce şi de siguranţa lui se ocupa tot „armata tăcută”. Existau, deci, toate premisele ca şi viaţa sa să pornească şi să se desfăşoare asemănătoare celei a lui Magister Amori. Doar că, la fel ca şi florile care nu se aseamănă între ele pentru cel ce a ajuns să le cunoască îndeaproape, la fel ca şi animalele surprinzătoare prin extraordinara diversitate de alcătuiri şi manifestări, la fel ca şi pietrele strălucind fiecare în culori atât de originale, şi oamenii se deosebesc între dânşii pentru cine se apropie cu adevărat de ei. De vezi pentru întâia oară nişte fiinţe străine, memoria se aşterne pe treabă şi se grăbeşte să-ţi spună tot ce i se pare că se aseamănă cu persoanele cunoscute mai înainte şi la categoriseşti pe dată, după cum îţi dictează amintirile. Şi toate acele fiinţe par, la început, a fi la fel. De pildă, când vede un grup de orientali, unui european toţi indivizii aceia i se par identici. Abia când îi cunoaşte mai bine, poate vedea cât de infinită este imaginaţia lui Dumnezeu, care, în nenumăratele plăsmuiri concrete sau doar abstracte, se repetă la spaţii atât de mari de timp încât noi, bieţii muritori, nu ajungem a le mai putem sesiza. Pe măsură ce creştea, Al Şaptezecilea, iniţial predestinat de a fi o copie fidelă a părintelui său, s-a despărţit tot mai mult de imaginea şi de comportamentul aceluia. Deşi i-a fost fiu bun. Dacă lui Magister Amori nu i-a păsat de ceea ce va fi după ce i se vor termina zilele vieţii acesteia, el fiind convins că va găsi în sex clipa singură, oprind timpul şi trimiţând moartea spre un tărâm aflat în afara acelui timp, dacă scribul, asemenea lui Faust, ştie că pe măsură ce înaintează în munca sa, nisipul din clepsidră i se scurge nemilos, Al Şaptezecilea trăia vremea în scurgere naturală, fiecare moment apropriindu-l mai mult de eternitate. Nu căinţa era cea care îl absolvea, ci iubirea faţă de Creaţia Domnului, cu care, pe măsură ce se apropia de ea, se contopea mai ireversibil.

Se dovedea un drum lung acesta – şi atât de scurt! – un timp pe care-l simţea firesc.

Revenind la copilăria Celui de Al Şaptezecilea, poate că i s-a părut bunului cititor ciudată – şi pe bună dreptate! – întâmplarea cu ursoaica şi cu puii ei flămânzi. Cum de a fost lăsat copilul să rămână singur în preajma fiarei care a produs atâtea nenorociri în Stätl, atunci când „Armata tăcută” intervenea prompt ori de câte ori se insinua şi cea mai mică primejdie la adresa celui pe care-l proteja de la distanţă zi şi noapte? Bietul scrib nu are decât o singură explicaţie: se spune încă din cele mai vechi texte privind educaţia că – deşi destinul omului este supravegheat de forţele supranaturale – pentru ca un prunc să-şi poată dobândi autonomia mai este nevoie şi de un risc acceptat de 5%. Lilith era dispusă să-l „călească” pe băiat expunându-l chiar şi la primejdii şi mai mari. Miriam a trebuit şi ea să accepte că nimeni nu se poate eschiva de momentul tăierii cordonului ombilical, fără a risca un handicap serios pentru întreaga viaţă². În afară de aceasta, „Armata tăcută” veghea doar la ameninţările venite din partea oamenilor, toată lumea fiind învăţată că tot restul – roci, plante, animale, gâze, aer, apă şi foc nu constituie decât decorul creat de Dumnezeu pentru tărâmul unde l-a deportat pe Adam, după ce acesta nu s-a putut abţine şi a muşcat din mărul interzis. „Armata tăcută” trebuia să-l apere pe om de oamenii cu intenţii duşmănoase, însă în decorul lui Dumnezeu nu se cuvine să se amestece nimeni. Explicaţia va coincide cu ceea ce va pretinde, mai târziu, chiar Al Şaptezecilea. El însuşi va reveni deseori la întâmplarea cu ursoaica, drept pildă pentru faptul că decorul oferit de Dumnezeu poate fi cunoscut doar prin studiere atentă, în urma căreia ni se va releva armonia lumii. „Nu constituie decât nerozie să tulburi această armonie, însă reprezintă un privilegiu şi un dar să te apropii de ceea ce noi numim <natură>, s-o aperi şi să te umpli de ea.” Acesta a fost crezul Celui de Al Şaptezecilea şi acestui crez şi-a dedicat el întreaga viaţă.

Apoi, de mic, băiatul a sesizat că diavolul l-a tulburat mereu pe individul om cu probleme ridicate de orgoliul fiecăruia. În fond, acel orgoliu, credea el, nu e decât dorinţa nestăpânită de a-ţi satisface imediat instinctele. Or, instinctele sunt expresia regresiei spre animalitate. Animalele nu cred în Dumnezeu. De ce să se întoarcă individul om la starea de animalitate şi de ce să nu încerce să ridice animalul la înfrângerea instinctelor, se întreba băiatul. Ar tulbura un asemenea rezultat armonia creată şi dăruită de Dumnezeu? Nu, întrucât cei mai cucernici călugări tocmai cu instinctele se războiesc, fugind pentru aceasta chiar şi în pustie, lucru despre care ni se spune că i-ar place Domnului, Cel care îi supune pe oameni la asemenea încercări spre a-i purifica.

Dacă Magister Amori, în ucenicia sa din marea grădină înconjurată cu zidul de piatră al clădirii de lângă Worms, şi-a pus de acolo întrebările al căror răspuns l-a căutat cu atâta pasiune, tot în acelaşi loc s-au născut şi provocările fiului său. Dar câtă deosebire între privirea rece şi adânc iscoditoare a tatălui şi ochii mereu uimiţi şi încântaţi ai fiului! Şi câtă deosebire între nerăbdarea tumultoasă a primului şi liniştea fără de margini a celui de al doilea! Privind de la distanţa celor peste şapte secole ce-l desparte pe scrib de eroii relatării, eşti tentat să crezi că Magister Amori n-a putut fi cavaler militar, că doar fiul său îndeplinea condiţiile arhetipului acceptat. Apoi, cunoscându-l mai bine şi pe Cuviosul grădinar, nici acesta nu îndeplineşte cerinţele minime ale Ordinului, în conformitate cu ceea ce ne-a rămas în subconştientul colectiv. Doar că omul din veacul al XXI-lea nu se mai poate transpune în trăirile marcate de realităţile uitate ale vremii strămoşului. Numai durerea şi dorul nedefinit mai sunt aceleaşi.

Iniţial, după izvoarele vremii care l-au dus deja pe Al Şaizeci şi şaptelea lângă Worms, şi Al Şaptezecilea ar fi avut ca bonă un Golem. Aşa a vrut tradiţia locului. Care şi ea mai amesteca, din când în când, timpurile. Dar dovezi nu mai avem de nici un fel, în acest sens. Mai ales că fiul lui Magister Amori s-a distins prin aceea că nimic extraordinar nu ne amintim despre el. Pasiunea sa pentru vietăţile imensei curţi i-a dat speranţe lui Lilith că băiatul, pornind ca şi tatăl său, îi va urma şi destinul. Exact ceea ce a alimentat şi temerile lui Miriam. Ne aflăm iarăşi în plin anacronism: din biografia Celei de A Şaizeci şi opta rezultă limpede că ar fi murit în 1259, deci cu unsprezece ani înainte de a i se naşte nepotul. Însă, aşa cum totul pare s-o reprezinte în calitate de „Regină din Féminie” în „Episodul din Acra”, „petrecerea cea mai frumoasă din câte s-au văzut în ultima sută de ani”, cum pretinde Gérard de Montréal, eveniment atestat pentru A.D. 1286, poate că scribul a greşit in nou – mai mult ca sigur nu singura dată…- şi s-a luat după nişte surse corupte în ceea ce priveşte sfârşitul lui Miriam. De data aceasta, este vorba chiar de douăzeci şi şapte de ani de la informaţia fixată de scrib pentru sfârşitul Celei de A Şaizeci şi opta. Atunci, când nepotul i-ar fi împlinit, de acum, 16 ani… Ulterior comiterii acestei confuzii, scribul a putut auzi o legendă din gura unor oameni din sudul Italiei, legendă aproape identică unei alteia, povestită şi de nişte alsacieni din Storckensohn, din apropierea Drumului Vinului. Mai mult, ambele variante, atât de asemănătoare, fac trimitere la Madona Neagră de la Agrada Soria, unde însă localnicilor povestea pare să le fie complet străină. La fel ca şi celor din tărâmul atât de bântuit de legende al Fecioarei Negre din golaşii munţi imemoriali ai Cataluniei, munţi pe care s-a căţărat mănăstirea Montserat. (Totuşi, o referire a Fratelui Josephus face posibilă interpretarea că Al Şaptezecilea ar fi urcat stâncile spre mănăstirea catalună: un membru al confreriei Nuestra Señora de Montserat, sosit la mănăstirea La Source Noir, l-ar fi descris pe Cuviosul grădinar stând ore întregi îngenuncheat în biserică, în vreme ce asculta „corul de îngeri” – cântăreţii copii. Şi într-o depoziţie dată în procesul de mai târziu, Al Şaptezecilea va aminti despre „corul de îngeri”. (Or o formaţie bisericească de copii încă nu activa, în vremea aceea, decât la Montserat.)

Pe scurt, atât cei de lângă Taranto, cât şi alsacienii, spun că, după ce a trăit atâta vreme doar în casa ei, o femeie semănând izbitor cu imaginea pe care o are scribul despre Miriam, simţind că i se apropie sfârşitul, n-a vrut să părăsească lumea aceasta fără a pleca într-un pelerinaj lung şi obositor la o bisericuţă renumită, dar ascunsă printre nişte stânci sălbatice. În locul acela, se spunea, în fiecare ajun de lună plină apărea pe peretele de la răsărit chipul distinct al Sfintei Născătoare. De aceea, în fiecare lună, un număr mare de credincioşi veniţi din cele patru zări aştepta înfrigurat înserarea şi se prosterna în faţa siluetei inconfundabile, până se lăsa întunericul. Era o privelişte copleşitoare, spuneau cei ce au trăit acea experienţă cutremurătoare, pentru că imaginea persista şi nu dispărea decât atunci când doar luna mai rămânea să se oglindească pe un perete gol. În nopţile în care norii împiedicau razele lunii să străpungă întunericul, oamenii aveau impresia că văd silueta Sfintei până la apariţia zorilor. Ceea ce dovedea, spuneau credincioşii, că imaginea aceea nu li s-a relevat privirii atât de corupte, ci sufletului, dacă tocmai lumina era cea care o făcea să apară şi să dispară. Unii, ştiind aceasta, au încercat – după ce s-au umplut de harul văzut – să stea cu ochii închişi sau, şi mai bine, cu faţa la pământ şi, într-adevăr, au păstrat Chipul mai multă vreme decât cei ce s-au mulţumit doar să-l perceapă cu privirea.

Drumul a fost lung, spun ambele variante ale poveştii, femeia era însoţită de fiul ei, un adolescent învoit de la mănăstirea unde îngrijea de grădină şi de animale. Pe parcurs, au fost atacaţi de mai multe ori, însă înainte de a fi nevoie să-i scoată din impas ajutoarele care n-au întârziat niciodată, blânda Miriam se întâmpla să se transforme la chip şi fel de a fi şi, astfel, Lilith îi transforma pe ticăloşi în robii farmecelor ei. Nici de fiarele sălbatice nu trebuia să le fie frică pentru că adolescentul le cunoştea graiul şi toate, oricât erau ele de flămânde sau de doritoare de sânge, deveneau pe loc mieluşele, după ce îl ascultau. Aşa că şi despre tânăr s-a interesat lumea şi a aflat cine este şi cu ce se ocupă, iar fiindcă nu avea încă vârsta potrivită spre a i te putea adresa cu apelativul „părinte”, i s-a spus „Cuviosul grădinar”. Şi aşa i-a rămas numele.

Pentru că distanţa de la Worms până la destinaţia călătoriei era mare, drumul a durat multe zile, şi multe săptămâni, şi multe luni. Iar, întrucât veştile merg mai repede decât paşii oamenilor, cei doi erau aşteptaţi pe unde urmau să treacă şi bine primiţi oriunde. Apoi au apărut tot mai mulţi doritori să-i însoţească, aşa că la bisericuţa din munţi au sosit în fruntea unui întreg alai. Când au ajuns, au socotit că mai au vreo zece zile să aştepte luna plină, aşa că s-au instalat într-o peşteră, cum erau multe în stâncile din jur. În apropiere se afla şi un sat cu oameni gospodari, care trăiau şi din adăpostirea pelerinilor ce veneau indiferent de anotimp şi de vreme. Nu cereau bani pentru găzduire, fiecare dădea cât putea sau cât dorea şi era cazat într-una dintre magaziile lungi, ridicate în acest scop alături de aproape fiecare gospodărie. Deşi au fost invitaţi chiar în casa de piatră a unui ţăran ce părea să fie un fel de fruntaş al localităţii, Mama Cuviosului grădinar şi toţi cei ce au venit cu ea au persistat să rămână în peşteră, chit că nopţile erau deosebit de reci şi chiar şi apa trebuia adusă dintr-o vale aflată la o oră de mers. Abia au acceptat ceva de mâncare şi recipientele pentru apă, Mama Cuviosului grădinar şi toţi cei ce au venit cu ea fiind încredinţaţi că doar în mijlocul naturii vor putea să se pregătească aşa cum se cuvine în vederea Întâlnirii pentru care au străbătut atâta drum. („Nu constituie decât nerozie să tulburi această armonie, însă reprezintă un privilegiu şi un dar să te apropii de ceea ce noi numim <natură>, s-o aperi şi să te umpli de măreţia ei.”)

O vreme au rămas singuri pe culmea unde se afla bisericuţa, pe urmă, pe măsură ce se apropia sorocul, satul n-a mai putut să ofere adăpost numărului tot mai mare de noi veniţi, aşa că şi alte peşteri din preajmă au început să se populeze. Agitaţia era tot mai mare şi pelerinii reuşeau cu greu să se transpună în liniştea dorită pentru momentul aşteptat. Într-o seară, s-a stârnit o ceartă ce s-a extins repede pe tot platoul. Părea că nu a fost primul incident de acest soi, fiindcă au apărut foarte repede şi câţiva zbiri din satul din vale, special pregătiţi să intervină ori de câte se iscau întâmplări nedorite printre numeroşii oaspeţi, nu toţi sosiţi cu gândurile cele mai curate. Grupul Mamei Cuviosului grădinar nu s-a amestecat în ceartă şi a rămas în interiorul peşterii unde şi-a găsit refugiul de la momentul venirii. Cum însă conflictul s-a terminat cu un mort şi cu mai mulţi răniţi, a doua zi şi-a făcut apariţia şi un jude, spre a face lumină şi a lua hotărârile ce se impuneau. Aşa că au fost chemaţi drept martori toţi pelerinii sosiţi pe deal. După cum s-a putut vedea foarte repede, n-a fost chip să fie depistat cel ce a săvârşit crima, grupurile de oameni fiind bine constituite şi învinuindu-se vehement reciproc. Cum singurii care nu aveau argumente de nici un fel au fost tocmai cei ce au adăstat în peştera Cuviosului grădinar, treptat, judele a început să se intereseze tot mai mult chiar de ei. Ba a prins putere şi zvonul că mama adolescentului nici n-ar fi creştină cu adevărat, astfel încât atât prezenţa ei, cât şi a fiului, făcea întreg grupul tot mai suspect. Pe urmă, şi unul dintre cei ce s-a alipit Celei de A Şaizeci şi opta în pelerinajul spre bisericuţa dintre stânci a mărturisit cum i-a atras Lilith pe nişte tâlhari de drumul mare şi cum i-a făcut neputincioşi. Iar altul şi-a adus aminte şi de felul în care Cuviosul grădinar era în stare să se înţeleagă până şi cu fiarele cele mai primejdioase, de la lupii flămânzi, până la păianjenii veninoşi. Încetul cu încetul, omuciderea produsă a trecut tot mai mult în planul al doilea, atenţia tuturor fiind îndreptată spre grupul Celui de Al Şaptezecilea. Din martori, Cuviosul grădinar şi mama sa au devenit principalii investigaţi. După cum s-a constatat în doar două zile, ei nu erau decât nişte mesageri extrem de periculoşi ai diavolului, infiltraţi printre credincioşi spre a pângări întregul loc de pelerinaj.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.