CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (65)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Scribul a mai amintit că una dintre obsesiile Fugarului au fost banii, pe care-i considera necinstiţi în orice variantă ar fi fost câştigaţi. Era mai mult decât un dispreţ acesta, era o furie ce se ivea instantaneu, deşi el însuşi nu era câtuşi de puţin deranjat de serviciile pe care i le ofereau şi pe care le pretindea din partea banilor. Nici Carol Laberdine nu-l ignoră pe cardinalul de Goso. El ne povesteşte şi un prilej în care acesta l-ar fi putut întâlni pe „Viteazul iepure”, un prilej în care cei doi îşi direcţionează acţiunile din ura împotriva banilor¹. Iată, îi întâlnim aici împreună pe cardinalul de Goso cu Al şaptezeci şi unulea într-o comanderie templieră. Tânărul cavaler ridică de acolo o sumă apreciabilă, pe care o cheltuieşte într-o singură noapte, iar Goso, îmbrăcând chipul diavolului, îl ajută să risipească printre oameni uneltele pierzaniei. Tema este specifică epocii şi o vom mai întâlni şi în alte surse. Mai ales în producţiile menestrelilor. De pildă: tânărul cavaler, asistat de diavol, călăresc un drum lung alături², ca doi vechi tovarăşi. („Cavalerul dă ghes animalului/ Diavolul se mai apropie puţin/ Şi-i şopteşte la ureche./ Cavalerul râde şi de nimic nu-i pasă”.) La un moment-dat, dau de nişte călători opriţi să se odihnească şi să mănânce. Cei doi descalecă şi ei, de parcă s-ar pregăti de asemenea pentru o haltă. Cavalerul întinde o pânză peste iarbă, iar diavolul scoate, pe rând, merindele din sac: pâine, ceapă, carne afumată şi brânză. Apoi o ploscă din piele plină cu un vin „roşu ca sângele închegat”. Apoi, nuci şi fructe uscate. O face cu migală, încât ceilalţi privesc tot mai curioşi la festinul ce se prefigurează pentru noii veniţi. La început se uită mai cu fereală, în curând se întorc cu întreg corpul şi se uită ca la un spectacol de bâlci. Din sacul diavolului continuă să se ivească alte şi alte bunătăţi. Unele condimente apar în sticluţe mici, aşa cum obişnuiesc să le aducă negustorii evrei şi arabi din Orient. Sticluţele sunt în culori diferite, cu dopuri mari, uneori mai mari decât recipientele pe care le astupă. Alte condimente pot fi doar bănuite în diferitele lor săculeţe şi ele viu colorate. Diavolul cercetează totul, pe măsură ce mai scoate un produs din sacul său parcă fără fund: miroase, priveşte la lumină, cântăreşte în palmă. La un moment-dat, ca din greşeală, dintr-un săculeţ nu se iveşte nici mâncare, nici condiment, nici colăcei. De parcă ar fi el însuşi uimit, Goso vede cum din săculeţ se revarsă bani: monede din aurul cel mai strălucitor. Şi ceilalţi văd: la început, o monedă saltă din săculeţ, descrie un cerc în aer, cade pe pânza întinsă de cavaler şi începe să facă zgomot, rostogolindu-se spre iarba din jur. Până se opreşte, toţi ochii o urmăresc flămânzi. Imediat, privirile se întorc şi se fixează pe săculeţul de unde a evadat acea primă monedă. Este un săculeţ ce nu părea cu nimic deosebit de cele din care diavolul a scos până atunci delicatesele ospăţului pe care-l prevesteau. Mai mult: diavolul a extras din sacul cel mare şi alte asemenea săculeţe, le-a aşezat lângă el, fără a fi avut încă răgazul de a le desface şi pe acelea. Şi în respectivele pungi puteau fi monede la fel de strălucitoare asemenea celei ce s-a arătat atât de imprudent. Ca şi cum s-ar fi dat de gol, diavolul priveşte speriat în jur. Din pricina neliniştii sale, şi mişcările-i devin nesigure. În loc să ascundă săculeţul din care a căzut moneda, face o mişcare greşită şi alţi şi alţi bani se rostogolesc pe pânză, luând-o fiecare în direcţii diferite, care încotro. De parcă toţi gologanii aceia abia ar fi aşteptat să scape şi să se ascundă.

Oamenii lângă care s-au oprit cavalerul templier şi diavolul erau ţărani dintr-un sat nu departe de locul întâmplării şi se întorceau de la castelul seniorului lor, unde au fost chemaţi să ajute la ridicarea unui nou corp de clădire. Se cunoşteau cu toţii de mult între ei şi s-au înţeles imediat doar din priviri. Aşa că s-au sculat în acelaşi timp în picioare şi i-au înconjurat pe cei doi nou veniţi. Totuşi, n-au îndrăznit sau nu s-au înţeles între ei de la început să atace. Deocamdată, pur şi simplu priveau. Ceea ce i-a prilejuit diavolului să-şi continue spectacolul: mai întâi s-a prefăcut că încearcă să înghesuie înapoi banii căzuţi prin preajmă. Atâţia câţi a reuşit să adune repede. După aceea s-a apucat să mute de colo-colo, săculeţele şi recipientele din care a scos merindele. Numai că şi din acelea au început să se reverse bani. Cu cât se agita diavolul mai mult, cu atât apăreau de peste tot alte şi alte monede.

Oamenii mai stăteau şi priveau. A trebuit să iasă la iveală un muşuroi întreg de gologani puternic strălucitori şi zăngănind mai tare decât copitele cailor pentru ca ţăranii să atace. În sfârşit!

– Luaţi ce vreţi! Luaţi tot! Numai să nu mă omorâţi, îi imploră el pe agresori.

Dar era prea periculos să laşi viu un om jefuit, un om care dispunea de atâta avere. Aşa că l-au ucis pe diavol şi l-au aruncat în nişte tufe pline de mărăcini aflate la nici douăzeci de paşi de drum. Pe cavaler nu l-au putut omorî, fiindcă acela fugise din timp. L-au căutat şi pe el, însă nu l-au găsit. Semn rău!

Pe urmă, după ce au desfăcut toate pungile şi toate săculeţele şi au mai descoperit şi alte monede printre merinde, după ce s-au certat vârtos cum să împartă prada, ţăranii au convenit să nu arate nimănui toţi banii, să-i cheltuiască încet şi să spună că au fost răsplătiţi cu multă generozitate de către seniorul foarte mulţumit de munca pe care au prestat-o.

Apoi au luat-o spre casă. Mai aveau de mers doar vreo trei zile, însă încă în prima seară şi-au amintit că, în marea grabă de a se face nevăzuţi de la locul faptei, au lăsat acolo atât merindele lor, cât şi pe cele ale victimei lor. Le era tot mai foame şi tot mai frică: în fond, cavalerul templier le-a scăpat şi putea depune oricând mărturie împotriva lor. Iar mărturia unui cavaler era, de cele mai multe ori, mai mult decât suficientă. În acea noapte n-a dormit nici unul dintre ţăranii deveniţi bandiţi.

A doua zi, pe măsură ce le creştea teama, le creştea şi foamea. În mod ciudat, deşi erau încredinţaţi că n-au greşit drumul, nu mai recunoşteau locurile, însă nici n-au mai dat măcar de un singur om care să-i îndrume, cu atât mai puţin de un han unde să-şi poată cumpăra ceva de mâncare. Drumul se întindea nesfârşit în faţa lor şi nu se zărea nici măcar un pom din roadele căruia să-şi mai astâmpere foamea. Şi nici o apă din cursul căreia să-şi astâmpere setea.

Cele trei zile s-au făcut o săptămână. Dintre cei opt ţărani n-au mai rămas decât şase. Unul n-a mai putut continua drumul şi ceilalţi l-au terminat, i-au luat partea lui de bani şi l-au îngropat în terenul tot mai nisipos. Al doilea a înnebunit şi a încercat de mai multe ori să se despartă de ei şi să se întoarcă la locul atacului, unde trebuia încă să se afle într-un tufiş acoperit de mărăcini, la doar vreo cinzeci de paşi de drum, toată mâncarea atât de ispititoare şi vinul cel roşu, de culoarea sângelui închegat. Aşa că au trebuit să-l termine şi pe acel nenorocit, să-i ia banii şi să-l îngroape în nisip, la fel ca pe cel ce n-a putut să mai continue drumul.

Cei şase ţărani rămaşi n-au izbutit să-şi ascundă unul altuia mirarea: e drept că au dat de o comoară conţinând mulţi bani, dar nu de atâţia încât să-i stânjenească la mers. Şi doar ce s-au mai încărcat şi cu partea celor doi, au simţi că abia mai pot înainta de povară.

– Suntem tot mai istoviţi, îşi explicau ei.

– Suntem tot mai înfometaţi, au mai completat.

Dacă vor fi obligaţi să mai sacrifice pe cineva dintre ei, au hotărât să-l îngroape cu bani cu tot. Erau conştienţi că mai mult nu puteau căra. …dacă vor mai ajunge vreodată acasă…

…dacă vor mai ajunge vreodată acasă…

…dacă vor mai ajunge vreodată acasă…

Peste alte câteva zile şi nopţi nesfârşite, le apăru în faţă însuşi diavolul pe care l-au jefuit, l-au ucis şi l-au aruncat într-un tufiş acoperit de mărăcini, la nici cinzeci de paşi depărtare de drum. Diavolul purta asupra sa acelaşi sac din care a deşertat şi data trecută merindele. Împreună cu el se afla şi cavalerul templier, care se aplecă pentru a întinde pe nisip o pânză albă, imaculată. Diavolul luă de la capăt ceremonialul întrerupt atât de brutal cu doar câteva zile în urmă.

– Nu vă mai tentează banii? îi întrebă, strâmbându-se la cei şase ţărani.

Aceia erau prea istoviţi şi doborâţi de foame şi morţi de spaimă pentru a se mai putea opune.

– Da, ştiu că nu mai aveţi puterea de a mă mai ataca iarăşi. Însă aveţi bani destui ca să vă cumpăraţi de la mine mâncare şi vin.

Ţăranii nu mai erau siguri dacă perechea de acum era aceeaşi cu cea de data trecută. Însă nu le mai păsa de atâta lucru.

– Parcă atunci când v-am întâlnit ultima oară, eraţi mai mulţi, continuă diavolul.

Spre groaza celor şase ţărani, de undeva au apărut şi ceilalţi doi. Carnea a început să cadă de pe ei şi s-au aşezat deoparte: nici lângă diavol şi lângă templier, nici lângă foştii lor tovarăşi.

– Nu vă îmbrăţişaţi la revedere? mai rânji diavolul.

Ţăranii îngheţară de frică doar la gândul apropierii de ei a acelor cadavre vii.

După ce şi-a terminat lungul ceremonial de pregătire a festinului, diavolul, împreună cu templierul, a început să se ospăteze.

– Chiar vrei să ne vinzi mâncare şi băutură? îndrăzni un ţăran.

– Sigur că da! Dar doar vouă, ceilalţi nu mai au nevoie de mâncare.

(„Cei doi morţi stăteau şi priveau,/ Doar stăteau şi priveau./ Diavolul şi templierul se înfruptau,/ Iar ţăranii stăteau şi ei/ Asemenea celor doi morţi,/ Stăteau şi priveau./ Diavolul şi templierul beau vinul cel roşu,/ Roşu ca sângele închegat de pe rană./ Din orbitele lor goale, cei doi morţi/ Doar stăteau şi priveau.”)

Ţăranii au cerut de mâncare şi nu s-au târguit nici o clipă nici măcar la preţurile neruşinate cerute de diavol pentru marfa lui: câte o monedă mare de aur pentru fiecare îmbucătură de mâncare şi câte una şi jumătate pentru fiecare îmbucătură de vin. Numai că abia puneau ticăloşii ţărani dumicaţii atât de scumpi în gură, că ei se şi transformau înapoi în monede de aur. Flămânzi tare, nenorociţii tâlhari nici n-au apucat să observe că înghiţeau metal, iar când şi-au dat seama au început să se îndoaie de dureri.

(„Cei doi morţi stăteau şi priveau,/ Doar stăteau şi priveau./ Diavolul şi templierul se înfruptau,/ Iar ţăranii stăteau şi ei/ Asemenea celor doi morţi,/ Stăteau şi priveau./ Diavolul şi templierul beau vinul cel roşu,/ Roşu ca sângele închegat de pe rană./ Din orbitele lor goale, cei doi morţi/ Doar stăteau şi priveau.”)

– Ar fi prea simplu! îi ameninţă diavolul. N-o să muriţi aşa!

Se făcu întuneric şi dimineaţa ţăranii s-au pomenit singuri, dar cu merindele rămase la îndemână. Durerile de stomac le-au mai trecut, au mâncat şi ei, au băut din vin şi s-au întremat.

Şi-au continuat drumul şi au ajuns, după doar câteva ore, înapoi în satul lor. Unde i-a aşteptat potera, judele şi gâdele.

(„Şi cât i-au tot judecat,/ Şi cât i-au tot lucrat,/ Şi cât i-au tot spânzurat,/ Cei doi morţi stăteau şi priveau,/ Doar stăteau şi priveau./ Diavolul şi templierul se înfruptau,/ Iar ţăranii stăteau şi ei/ Asemenea celor doi morţi,/ Stăteau şi priveau./ Diavolul şi templierul beau vinul cel roşu,/ Roşu ca sângele închegat de pe rană./ Din orbitele lor goale, cei doi morţi/ Doar stăteau şi priveau. Şi iar i-au tot judecat/ Şi iar i-au tot lucrat, Şi cât i-au tot spânzurat,/ Cei doi morţi stăteau şi priveau,/ Doar stăteau şi priveau./ Diavolul şi templierul se înfruptau…”)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.