În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.
Acesta era, deci, Aristonikos și atunci când a sosit Sardus în Pergam, el n-a găsit decât o țară răzvrătită, a cărei răzmeriță n-a prea fost luată în serios (încă) de Roma și unde viața de zi de zi a rămas aproximativ aceeași ca pe vremea attalizilor. Puținii analiști care ne-au lăsat referiri despre răscoala „Țării Soarelui” ne spun că șeful mișcării ar fi fost influențat de descrierea lui Iambulos în făurirea Statului Heliopolis. Același Aristonikos, obsedat până nu demult doar de obținerea tronului și de păstrarea suveranității țării, devine brusc un reformator utopic (și religios?). Nimic despre Sardus, nimic despre sosirea acestuia într-un oraș unde nu viermuiau atât soldații, cât învățații, unde nu era un arc de triumf monumentul cel mai demn de văzut, ci biblioteca și învățații ei. Nimic despre prezența acolo al lui Iustitius. Și, nepomenindu-l pe Al Șaisprezecelea, desigur că nu amintesc analiștii că Sardus n-a venit singur, ci însoțit de o mulțime de ucenici, oameni de toate categoriile sociale și culturale, învățați, foști politicieni, foști armatori, foști negustori, foști țărani și foști sclavi. Și că tot alaiul acesta îl urma fără crâcnire, convins de adevărul visului Celui de Al Șaisprezecelea, iluminat de vorbele lui și fericită acea mulțime că și-au abandonat unii averile, alții idealurile și nu puțini foștii stăpâni. O puzderie de oameni urmând un proroc nu era de mult un spectacol neobișnuit în acele vremuri, dar Al Șaisprezecelea și-a condus toți adepții direct la palatul regal și a cerut să vorbească neîntârziat cu Aristonikos, pe care-l asigură că-l acceptă… printre ucenici. Și, la fel cum n-ar fi fost niciodată în stare să explice Sardus cum a reușit să scape fără nici o zgârietură de pe Capitoliu în ziua când au fost măcelăriți Tiberius Gracchus și tovarășii lui, la fel n-ar fi putut spune cum de Aristonikos, un bărbat între două vârste neînfricat și dârz, trecut prin multe și gata să se opună Romei, n-a fost în stare să-l înfrunte, ci l-a urmat din prima clipă.
E lesne de priceput că toată această afacere, atât de penibilă pentru senat, ar fi fost și mai delicată dacă s-ar fi stabilit pentru totdeauna că omul care era de fapt sufletul răzmeriței unui stat – ce abia ce i s-a oferit că acum i se împotrivea – nu era altul decât un roman și încă fiul unuia dintre cei mai reprezentativi bărbați ai timpului. Faptele nu ni s-au transmis decât în epitome unde pagini întregi lipsesc din cărți păstrate. Sardus a intrat în Pergamon ca în cetatea pe care a visat-o, iar hotărârile-i erau deja luate. Avea totul în minte și văzuse până și amănuntele de atâtea ori cu ochii visului încât acum nu se punea pentru el decât problema aplicării treptate în viață a celor spuse mereu oamenilor ce-l urmau. Aristonikos a rămas și pe mai departe conducătorul cetății răsculate, el era regele, dar puterea o exercita un singur om: Al Șaisprezecelea.
Prima măsură luată de acesta fu aceea de a schimba numele țării: Pergamul, cel ce încercase inițal doar să-și păstreze independența, renunță astfel de la început la denumirea cu care era cunoscut în istorie – Pergamon. Heliopolis, „Cetatea Soarelui” își zicea noul stat, zămislit printr-o reformă socială totală. Tot ce povestise Sardus celor care-l ascultaseră plictisiți sau amuzați la Roma, încântați și plini de speranțe la Athena, părea că începe să prindă viață în fața ochilor uimiți ai băștinașilor, ai cetățenilor din țările vecine și chiar și spre încântarea și convingerea a tot mai numeroșilor adepți pe care a știut să și-i facă. La Heliopolis, decretă Sardus, nu mai există sclavi. Toți oamenii au aceleași posibilități de a se realiza, astfel încât nimeni nu poate intra în dependență față de altcineva doar din cauza descendenței sau fiindcă n-a știut s-au n-a putut să-și descopere și dezvolte talentul.
Dar totodată, imediat au și apărut din toate părțile nemulțumiți, imediat au apărut și primii dușmani ai lui Aristonikos. Iar contestatarii din interior au găsit repede sprijin și în țările vecine – reformele prea dure puteau fi contagioase. Așa că Aristonikos stârpea fără milă pe cei ce se opuneau schimbărilor, în timp ce Sardus, înconjurat acum mereu de o mulțime de oameni, bărbați, femei și copii, continua să pălăvrăgească, să râdă în hohote întrerupte și să-i încânte pe toți cu visele sale. O gloată tot mai numeroasă se îmbulzea fără încetare în jurul lui și Aristonikos trebuia să-i asigure o pază permanentă pentru a-l lăsa să mai răsufle. Însă romanul, senin, vorbea în continuare, râdea și răspundea oricui ajungea să-i pună o întrebare.
Prietenia cu Tiberius Gracchus n-a fost uitată și reformele următoare, îndreptate împotriva proprietarilor funciari, a cămătarilor și a negustorilor, aduceau foarte bine cu legile propuse și votate la Roma la inițiativa lui Sempronius. Poate de aceea a și fost socotită drept sigură prezența lui Iustitius în timpul acelor evenimente în Cetatea Soarelui: toate reformele lui Sardus/Aristonikos erau perfect formulate din punct de vedere juridic și atât de asemănătoare cu reglementările lui Gracchus, încât adevăratul lor autor era ușor de ghicit. Dar abilul Iustitius n-a lăsat nici o altă urmă a trecerii sale prin Heliopolis și totul nu cade decât sub incidența ipotezei.
Cu atât mai populară devenea, pe zi ce trecea, figura fiului său. Dacă le cerea tuturor oamenilor să nu precupețească nici un efort pentru a-și descoperi din timp talentele și dacă vedea în sarcina adulților în primul rând depistarea acelui dar la copii, Sardus și-a găsit fără discuție chemarea: el le vorbea dezinvolt oamenilor, îi convingea fără nici un efort de măreția reveriilor sale și-i făcea să-l urmeze și să fie gata – la nevoie – să-și dea și viața fără șovăire pentru visul pe care a știut să-l traducă în vorbe și pe care, parcă, începea să-l vadă în realitate. Aristonikos rămăsese conducătorul, regele, cel ce comanda armata și ținea în mână întregul aparat administrativ. Dar atât armata, cât și funcționarii erau gata să-l părăsească în orice clipă, dacă Sardus le-ar fi cerut-o. Numai că acesta nu le-o cerea. Spre deosebire de proroci și predicatori ambulanți, șamani și străluminați, Sardus nu pretindea nimic imperativ, nu pretindea nimic nici altfel, n-avea nimic înfricoșător în el, nu amenința cu nici o pedeapsă supraomenească și nu părea să dispună de nici o putere primită în arendă de la nemuritori. El nu făcea decât să povestească despre exemplul unei țări minunate, despre traiul de acolo și despre legile ce o guvernează și dădea nenumărate amănunte în răspunsurile sale mulțimii de întrebări ce i se puneau. El nu formula proiecte de legi, nu apela la lupte subtile politice, nu instiga bărbații sa-i înlăture din drum pe cei ce se opuneau reformelor realizate în spiritul poveștilor lui. El făurea vise. Al Șaisprezecelea devenise un cu totul alt om decât cel ce fusese odată prietenul lui Tiberius Gracchus, deși, dacă e să apreciem mai bine, nici pe vremea aceluia, Sardus nu făcuse altceva decât să vorbească și să incite cu râsul său deschis și cu firea-i prietenoasă. Dar atunci altele erau regulile jocului și nimeni nu l-a luat prea în serios. Acum a reușit să-și câștige auditoriul doar pentru reveriile lui și efectul vorbelor i-a devenit cu totul diferit.
O conjurație a foștilor proprietari de pământuri, deposedați în urma venirii la Pergam a lui Sardus, a imaginat un plan de înlăturare a romanului. În timp ce Al Șaisprezecelea vorbea unei mulțimi considerabile adunate ca de obicei în fața templului Athenei, locul unde obișnuia mai nou să-și țină, prelegerile1, un grup numeros s-a năpustit din mai multe direcții deodată asupra lui. Acțiunea fusese temeinic plănuită și surpriza atât de mare, încât mulțimea de adepți n-a apucat să schițeze nici nu gest. Atacatorii doborâră pe toți cei aflați în imediata apropiere a vorbitorului și oamenii nu se dezmeticiră decât atunci când îl văzură și pe acesta prăvălindu-se la pământ. În clipa aceea, ca trezită din coșmar, gloata s-a pus brusc în mișcare, reușind să-i ajungă din urmă pe conjurații grăbiți să dispară în spatele templului și, într-o furie de nestăvilit, toți agresorii au fost măcelăriți și aruncați de pe munte. Dar – stupoare! – revenind la locul incidentului, fericiții adepți îl putură vedea pe Sardus în picioare, fără a fi fost măcar rănit, vorbind mai departe și explicându-le că fiecare dintre cei omorâți în jurul lui trebuia cinstit ca martir al cetății, aceștia fiind primii „Copii al Soarelui” morți pentru visul lor.
Nu, el nu era rănit, n-a pățit nimic, pur și simplu nimeni nu a întins arma spre el. Nu, el n-a căzut, nici n-a alunecat, s-a aplecat doar pentru a încerca să-i ajute pe cei ce zăceau în sânge în jurul său. Spre deosebire de măcelul de pe Capitoliul din Roma, când n-a fost întrebat de nimeni nimic, acum fiecare voia să știe cum de a scăpat, iar el era la fel de neputincios de a răspunde. Dar Sardus nu putea niciodată să tacă, așa că începu să-i întrebe el pe cei ce au văzut de aproape cele întâmplate, pe dintre cei scăpați aflați în primele rânduri în momentul atacului, pe cei ce au afirmat că l-au zărit prăbușindu-se.
– Acum, când mă gândesc mai bine, a spus unul, parcă nici nu te-am zărit căzând. Privisem ca vrăjit tot timpul doar spre tine, o singură clipă mi-am întors privirea pentru a afla de unde au apărut atacatorii. Ridicându-mi ochii iarăși spre templu, nu te-am mai găsit în locul de mai înainte. Am fost convins că te-au omorât și atunci, în sfârșit, am putut să mă mișc, ca trezit din coșmar, și am sărit în urmărirea ticăloșilor.
– Eu nu mi-am despărțit privirea de la tine, a spus altul. Acum îmi dau seama că, într-adevăr, eram uimit cum de netrebnicii aceia loveau cu sete cu pumnalele lor lungi, ascunse până atunci sub veșminte, cum își caută fiecare cu precizie victima, de parcă ar fi fost vorbiți dinainte, cum nici nu încearcă măcar vreunul să se atingă de tine. Era de parcă omul numit să te omoare n-ar fi venit sau s-ar fi răzgândit în ultimul moment.
Orice explicație se căuta, toate erau în favoarea Vorbitorului2, toate îl arătau drept imposibil de ucis, iar legenda născută din întâmplarea din fața templului Athenei căpătă noi și noi dimensiuni cu fiecare repetare a ei. Încetul cu încetul, fapta fu răstălmăcită pe de-a-ntregul, atacatorii deveniseră oșteni romani, iar Vorbitorul s-ar fi postat în fața lor, le-ar fi întins pieptul. înspăimântându-i și i-ar fi izgonit doar cu fulgerele-i din priviri. Prestigiul lui Sardus crescuse enorm și mii de oameni soseau din toate părțile măcar pentru a-l vedea. Erau primiți cu toții, nimeni nu era iscodit dacă înainte fusese rege ori sclav, nimeni nu trebuia să se justifice în vreun fel. Mai târziu, când rând pe rând, țările vecine s-au ridicat împotriva „Cetății Soarelui”, Aristonikos începu să se teamă că, printre sutele de zilnic nou veniți, se vor infiltra în Pergam și dușmani travestiți, gata să lovească pe dinăuntru concomitent cu atacurile de la frontiere. De aceea, îi ceru Vorbitorului să-i supună pe toți cei ce intrau în Heliopolis unei verificări care să le dovedească bunele intenții. Dar Sardus refuză: el nu poate să judece pe cineva încă neintegrat societății de aici. Oamenii au trăit până acum în orânduiri atât de imperfecte, spunea, au suferit numeroase influențe nocive, nu le poți cere să se prezinte nepătați de la început. N-au cum să fie curați, zicea. Abia calitatea lor de „Cetățeni ai Soarelui” va dovedi dacă sunt demni sau nu de a rămâne. În noul stat toate pedepsele, în afară de una, au fost desființate. Singura ce se mai aplica era aceea de a-l alunga pe cel ce dovedea fără tăgadă că nu este demn de a mai participa la opera ce se desăvârșea în fața ochilor săi. Toate astea nu-l mulțumiră câtuși de puțin pe Aristonikos, însă nu exista nici o posibilitate de a trece la verificări masive împotriva dorinței Vorbitorului.
Și nici în războaiele cu Regatul Bitiniei, nici în cele cu Pontul sau cu Cappadocia nu s-a semnalat vreo trădare din partea vreunui „Cetățean al Soarelui”. Dimpotrivă, toți oamenii apți de luptă, indiferent de vârstă sau sex, s-au bătut cu un curaj nemaiîntâlnit și cu un spirit de sacrificiu ce-i înspăimânta pe dușmani. Toate trei regatele vecine s-au văzut în curând cu totul neputincioase în fața fanatismului celor din Pergam, iar oamenii lui Aristonikos se lăudau, spunând că bătăliile câștigate s-au dovedit neînsemnate, netrebuind măcar să ia parte la ele și Vorbitorul, cel ce ar fi fost în stare prin simplă prezență să-i alunge până în fundul pământului pe inamici.
De fapt, un fel de discuții libere cu cei tot mai mulți ce se îmbulzeau să-i pună întrebări. Sardus nu avea niciodată un plan de expunere, ci vorbea doar despre o țară minunată, mereu mai asemănătoare „Cetății Soarelui”. Pentru majoritatea ascultătorilor, realitatea însăși părea coborâtă direct din vis.
2 Așa fusese numit Sardus la Pergamon.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.