CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (40)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Stimulat de extraordinara carieră a povestirii sale „istorice”, Arnold Mann a demarat fascinanta aventură a ciclului său „Urmaşii”. În realitate, a pornit cea mai ciudată competiţie dintre un scriitor (aflat la apogeul celebrităţii sale) şi doi istorici ambiţioşi, Hartstein şi Kolotowsky. Aceştia au săpat, cu o energie rar întâlnită, cele mai diferite localităţi, unde exista şi cea mai vagă bănuială că ar fi putut fi scoase la iveală atestări ferme ale celor povestite de prozator.

La început, totul arăta de parcă Arnold Mann le-ar fi dat o temă şi ei, asemenea unor elevi conştiincioşi, s-ar fi grăbit să caute dovezile tuturor teoremelor narative ale scriitorului. Şi, într-adevăr, după biografia lui Ragnar din mormântul de la Aleh, au ieşit la suprafaţă noi fragmente despre alte câteva personaje principale sau secundare din ciclul „Urmaşii”. Alimentat de o publicitate pe măsură, duelul Hartstein&Kolotowsky versus Arnold Mann a atras interesul celor mai largi pături de spectatori, până ce, la început, Grosz şi, pe urmă, tot mai mulţi alţii au început să găsească fisuri în corectitudinea descifrărilor celor doi arheologi. Odată cu dezavuarea profesionalismului istoricilor incriminaţi (incriminare forţată şi de considerente absolut străine de paleografie), publicul şi-a pierdut interesul şi faţă de ciclul „Urmaşii”. După cum relatează acelaşi Franz Jung, Arnold Mann a fost atât de afectat de eşecul şi de „escrocheria ieftină” a celor doi istorici compromişi, încât a hotărât să întrerupă continuarea elaborării „Urmaşilor”.

Citesc într-unul dintre numeroasele ziare apărute acum în ţară, un articol preluat dintr-om publicaţie englezească, articol ce, fără a informa cititorul neavizat de întreaga afacere Hartstein&Kolotowsky, reabilitează postmortem pe cei doi savanţi, în urma descoperirii întâmplătoare reuşită de o echipă de arheologi occidentali în Maroc. Un pasaj recent descifrat este o traducere aproape textuală a povestirii „La picioarele reginei” din ciclul „Urmaşii”de Arnold Mann. A cunoscut marele scriitor un manuscris pierdut, pe care să-l fi plagiat cu neruşinare? Ipoteza este greu de admis până şi de cei mai porniţi detractori ai autorului „Prostănacului”. În primul rând, fiindcă recent descoperitul text provine dintr-un inventar ce n-a putut fi decriptat timp de treizeci de ani. Să fi avut Arnold Mann acces la înscrisuri într-o limbă pierdută şi într-un alfabet unic? Însă, admiţând şi aceasta, să fi beneficiat de o copie a unor înscrisuri dezgropate mult mai târziu? Şi, dacă da, să fi transcris autorul nostru întâmplări de pe pietre funerare şi table vechi, confecţionându-şi în felul acesta opera? Un serial de articole dintr-un supliment de duminică ale lui New Star tinde să demonstreze tocmai acest lucru. Întrucât semnatarul foiletoanelor are nevoie de mărturia postumă a lui Hartstein şi Kolotowsky, el îi reabilitează pe istoricii nu demult damnaţi, drept principalii garanţi ai teoriei sale. Până la urmă, despre Mc. Neill a început să se vorbească tot mai mult, acuzatorul lui Arnold Mann câştigând un credit nemeritat. În ipotezele sale năstruşnice, publicistul pretinde că scriitorul german ar fi posedat, prin cine ştie ce întâmplare, o colecţie întreagă de texte ale vechii limbi pierdute şi, dacă moartea nu l-ar fi împiedicat, ar fi dat tiparului încă numeroase „opere”, mai degrabă tălmăciri într-un grai şi într-un decor contemporan al unor fapte petrecute cu mii de ani în urmă, pe vremea odiosului faraon Bahadur I şi a sinistrei sale soţii, Tunţi II. Faptul că încep să mai iasă la iveală – şi încă într-un ritm destul de frecvent azi – şi alte şi alte eventuale surse de inspiraţie pentru Arnold Mann, însă care n-au fost folosite de acesta, îl face pe Mc. Neill să adauge că scriitorul german, atât de prolific, nu întâmplător n-a fost suficient de harnic spre a mai copia şi alte texte, întrucât ştia că ar fi riscat să nu mai fie crezut că a putut da naştere singur respectivelor situaţii. O postumă neterminată, publicată anul trecut, l-a făcut pe Mc. Neill să aducă imediat la lumină şi textul „original”, tipărit, între timp, în „Arhivele Societăţii de Arheologie”. Singura problemă ce se mai pune, pretinde publicistul de limbă engleză, este aflarea locului unde s-ar afla inestimabila sursă de inspiraţie a lui Arnold Mann, plagiatul peste veacuri fiind pentru Mc. Neill indubitabil.

Doar că – iată! – a apărut şi un detractor al detractorului. Un oarecare autor de limbă franceză venit tocmai din India, Sandjih Nahrini, a descoperit în Tibet şi textul polemic al lui Mc. Neill, publicat în serialul din New Star. „Totul face parte din acelaşi scenariu” pretinde Nahrini, iar Arnold Mann n-a fost decât un von Däniken al „literaturii mari”. „Nu scriitorul este cel ce s-a inspirat din trecut, ci amintirile omenirii s-au inspirat din geniul acestui mare prozator” afirmă, în continuare, cărturarul hindus.

Teza acestui om lucid este tulburătoare nu numai la modul general. „Tot ce facem s-a mai scris şi se va scrie despre noi, într-un trecut mai mult sau mai puţin previzibil. Nimic nu rămâne un secret. NU TREBUIE DECÂT SĂ CITIŢI ISTORIA SPRE A VĂ DESCOPERI COMPLET DECONSPIRAŢI!”

„CÂND SE VA GĂSI ŞI OBELISCUL PREVESTIND AMĂNUNTELE MORŢII MELE, S-AR PUTEA CA EU SĂ FIU DECEDAT DE MULT! PUŢINELE MESAJE DESPRE NOI AFLATE ÎN TIMPUL VIEŢII SUNT SINGURELE PREVESTIRI REALE, DOAR CĂ NOI NU NE PRICEPEM SĂ LE DESCIFRĂM!”

Sandjab Nahrini este un arheolog conştiincios. El a plecat de mai multe luni în Tibet, unde a scos la iveală senzaţionale texte înrudite cu cele egiptene din vremea dinastiei odiosului Bahadur. Doar că, între timp, din colecţia de la Aleh s-a descifrat şi povestea morţii – pe vremea faraonului – a lui Nahrini. O poveste tulburătoare şi plină de semnificaţii! Arheologul nu s-a mai întors de pe şantierul lui retras, iar pesimismul general în legătură cu soarta sa pare justificat.

În numărul de vineri al lui New Star, Gough, un comisar de poliţie, se oferă să rezolve cazul dispariţiei savantului hindus, pornind de la recenta descoperire de la Aleh. Textul respectiv este o „adevărată nuvelă poliţistă”, se afirmă, iar publicul aşteaptă cu sufletul la gură dovedirea noii similitudini. Primele reportaje din Tibet sunt anunţate în exclusivitate pentru săptămâna viitoare.

Al Şaizeci şi nouălea

Magister Amori

– un alt destin adamic –

(1248 – 1288)

Un nou Golem şi coincidenţa lui 69

Cu fiecare nou destin, scribul mai îmbătrâneşte şi el cu o viaţă. Până îşi intră în noua soartă, trece prin toate chinurile facerii, izbutind cu greu să se orienteze, asemenea unui copil ce tocmai se naşte. (Sau a unui om ce tocmai se trezeşte.) Urmează o mulţime de întrebări cărora încă nu le găseşte nici un răspuns. Redescoperirea lui Magister Amori, aşa cum s-a priceput scribul să-l descrie, tot de la un vârtej dezordonat de întrebări a pornit.

Poate că bunul cititor îşi mai aminteşte, din biografia Celei de A Şaizeci şi opta, de manuscrisul Monte d’Oro, redactat cu circa un an după evenimentele descrise şi de manuscrisul din care au fost smulse mai multe foi ale copiei din secolul al XVI-lea, cea la care a avut acces scribul. Una dintre lacune începe după povestea revenirii din Ţara Sfântă a unui cavaler templier, care, rănit şi istovit, trăieşte un moment de slăbiciune şi îşi doreşte o răsplată lumească pentru atâtea suferinţe îndurate. Drept urmare, cere să fie primit în interiorul casei de piatră din apropierea vechiului Stätl de lângă Worms. Acolo, înăuntru, este prins în pânza de păianjen a lui Lilith, de unde nu va mai reuşi să iasă niciodată. Cavalerul călugăr piere oricum, deoarece a intenţionat să-şi trădeze jurământul de castitate. Legenda apare în câteva versiuni ale unor diferitele surse din secolul al XIII-lea şi nu se va stinge decât multe veacuri mai târziu. În unele variante, Miriam este cea care îi suceşte minţile cavalerului templier, făcându-l să uite de tot şi izgonindu-l în neant. De unde şi morala că „evreii nu s-au dat înapoi de la nici un mijloc în lupta lor blestemată împotriva Dreptei Credinţe”. Apoi, însă, deja de timpuriu, Miriam este absolvită şi locul îi este luat de cumplita Lilith, păianjenul negru cu chip de femeie. Cum acest mit a fost atât de cunoscut şi a circulat atâta vreme, ce raţiune a mânat mâna care a smuls foile din copia manuscrisului Monte d’Oro? O primă întrebare ce l-a preocupat intens pe scrib. Nu cumva în filele lipsă se afla ceva în plus, ceva atât de diferit încât nu trebuia să fie cunoscut de minţile nepregătite? Şi, dacă da, ce ar fi putut fi atât de periculos încât să fie necesar a fi distrus?

În scurta istorie a vieţii Celui de Al Şaizeci şi şaptelea, Omul fără Dileme, este scris că acesta – după ce drumurile i s-au despărţit de ale celui căruia i-a fost tovarăş atât de fidel, Simon de Monfort, şi după ce l-a ucis pe Ţipor – ar fi călărit pe acelaşi cal cu un companion puternic şi mut. Cu un Golem. Alegere ce nu putea să-i fie socotită decât faptă de cinste, întrucât, astfel, el nu şi-a trădat prin înlocuire vechiul apropiat, dar nici nu s-a depărtat de porunca conform căreia templierii călătoreau întotdeauna însoţiţi. Al Şaizeci şi şaptelea nu putea fi acuzat nici de legături carnale cu tovarăşul său, fiindcă, se ştia, un Golem nu avea apetit sexual, el nefiind socotit decât o creatură imperfectă. (Dacă ar fi fost mânat şi el de impulsuri erotice, ar fi putut deveni un pericol major, deoarece fizic era mai puternic decât omul.)

Golemul a revenit deseori cu Omul fără Dileme la Worms, acolo unde a trăit şi Rabi Eleazar, cel ce a dovedit atâtea experienţă în crearea unor fiinţe artificiale. Şi, atunci, a fost Golemul – care i-a servit drept tovarăş Celui de Al Şaizeci şi şaptelea – singura creatură zămislită de mâna omului în acel areal? Greu de crezut.

În continuare, în vârtejul întrebărilor ce-l ameţeau tot mai tare, scribul s-a mirat de ce pretindeau învăţătorii că „acela care nu are un fiu este ca un om mort, voind să spună că este ca un Golem fără formă”? Asta deoarece creaţia Domnului e capabilă să se înmulţească prin propria sămânţă, iar un Golem este lipsit de această capacitate? Sau, mai mult, chiar de această dorinţă?

Legenda despre Miriam nu ne povesteşte mare lucru despre urmaşii ei. Şi nu pomeneşte deloc despre tatăl Celui de Al Şaizeci şi nouălea. Prin Miriam, tot mai ruptă de originea ei, să se fi dorit o vagă asemănare cu mamele singure ale bărbaţilor care au schimbat lumea, femei absolvite de păcatul originar? Pe de altă parte, dacă Al Şaizeci şi nouălea nici n-a fost fiul lui Miriam, ci al lui Lilith, această obârşie era suficient de damnată spre a nu mai fi nevoie să fie introdus în ecuaţie şi un cavaler templier care a încălcat jurământul de castitate. Să fi fost Magister Amori descendentul lui Lilith? Să fi fost nefericitul cavaler exonerat, fiind asemuit cu un Golem ce nu cunoaşte plăcerea şi nu procreează niciodată? Complicată întrebare: ea ar sugera că acel călugăr militar ar fi fost preferat drept simplu obiect însufleţit, decât să fie considerat un sperjur.

Sunt, iată, doar o mică parte dintre întrebările ce l-au frământat pe bietul scrib, atunci când a pornit la redactarea celei de a şaizeci şi noua viaţă, mai ales că, recunoaşte el, s-a găsit total nepregătit în faţa manuscrisul Monte d’Oro, mai precis spus, în faţa marii lacune din acel manuscris. În faţa a ceea ce i-a dictat imaginaţia în legătură cu ce bănuia el că ar fi fost eliminat. Ca de obicei, demersurile scribului pornesc din dileme mult prea complicate pentru mintea sa atât de mărginită. Şi, tot ca de obicei, i-a fost necesar ajutorul divin pentru ca să poată avansa în ceea ce se amăgeşte să creadă că ar fi misiunea sa.

În urma vârtejului de întrebări căzând în cascadă asupra unui scrib tot mai buimăcit, acesta a ajuns şi la descoperirea următoarei vieţi. Şi n-au fost omise nici aceste zvâcniri ale facerii, fiindcă nu e puţin lucru să identifici o lacună, darămite să încerci s-o şi exploatezi, umplând-o atât cu deducţii, cât şi cu propria-ţi imaginaţie, când nu mai ai jaloane concrete pe care să te sprijini. Iar când întregul nostru trecut pare să se bazeze pe repetate compilări şi completări ale imensului puzzle cu astfel de metode, totul nu este decât reflectarea chipului fiecăruia dintre cei ce au răbdarea necesară de a se oglindi în el.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.