PIETRELE (34)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

Spre marea mirare a lui Rusan, Lazăr făcu din cei doi pui ai firmei lor părți componente ale depozitului de lemne, astfel că de veniră amândoi proprietari și ai acestor secții în funcție de participarea lor la întreaga întreprindere. La în­ceput, Rusan fu uimit, apoi luă totul ca ceva absolut normal, încercă să dea chiar și sfaturi, să aibă pretenții, dar singurul lu­cru care îi fu admis era acela de a deschide două rubrici noi în monstruosul său registru și de a crea himere alături de adevă­ratul stăpân al firmei. (într-o zi, Jager, în calitate de avocat al lui Lazăr și al firmei sale, se interesă de ce mai este tolerat Rusan în toată combinația. Lazăr îi explică foarte confuz că un proprietar este mai la cheremul clientului decât doi pro­prietari, că există lucruri pe care legea și onoarea te obligă să le faci și alte baliverne asemănătoare. Avocatul îl întrebă de ce nu pune numele firmei „Lazăr and Co“, eliminând un al doilea nume cu totul inutil. Dar — i s-a răspuns — „Co” nu le-ar putea niciodată apare clienților ca o piedică în ca­lea bunăvoinței lui Lazăr față de ei, așa cum Rusan, cu mutra sa de pisălog, reușea inconștient atât de perfect. Jager renunță să mai întrebe dacă era rentabil ca Rusan să pri­mească o șesime din câștiguri doar pentru acest serviciu. Era prea evident că șesimea aceasta nu putea fi niciodată con­trolată de către ambii asociați, iar cel care ar fi trebuit s-o încaseze era prea încântat cu osciorul pe care-l obținea și prea înspăimântat să nu-l piardă, ca să mai ceară unui om competent să verifice registrele. Cu toată parada sa de în­fumurare războinică și imbecilă, Rusan avea încă destul instinct de conservare pentru a nu forța coarda mai mult decât era necesar. De altfel, în tendința sa de megalomanie, alături de el îl mărea în dimensiuni și pe cel mai grozav dușman al său, viteazul din el trebuia să aibă un căpcăun pe măsură de învins. Iar așteptarea bătăliei era atât de plăcuta în timp ce rezultatele ei puteau să fie atât de nefericite…

Lazăr, unicul stăpân al micului său imperiu, mai activ ca majoritatea negustorilor de talia sa, mai ambițios decât fie­care dintre ei și mai nemulțumit ca oricine de meseria pe care o făcea, lucru pe care însă nu l-ar fi putut bănui nimeni, Lazăr, care peste câteva săptămâni se va afla în fața unui val de comenzi pe care doar energia și puterea sa de organi­zare avea să-l poată satisface la timp, îmbogățindu-l peste toate limitele chiar înaintea crizei anilor următori, ani din care avea să iasă acoperit de răni și de glorie, plin de noi idei, rămânând efectiv cel mai important om din branșă în partea lui de țară, se găsea înaintea unei perioade în care nu-și va mai pune întrebări, în care va fi obligat să se zbată ca să su­praviețuiască; dar în zilele acelea mai avea timp să „filo­sofeze”, să fie plictisit, să-i fie teamă, stătea în fața gea­mului din micul său birou așteptând să se întâmple în sfârșit ceva, asemenea adolescentului cuprins de febra creșterii.

Pe urmă lucrurile continuară așa cum le anticipase el, du­pă nouă apăru și Rusan în birou și, ca de obicei, fără să se salute între ei, cei doi asociați își văzură de treburi și de obișnuințe, ignorându-se cât se poate de ostentativ reciproc și arătându-și Rusan nemulțumirea din când în când prin excla­mații behăite și pufniri din buze.

Apoi, tot după cum a prevăzut Lazăr, Rusan ieși să dea o raită prin depozit și acolo află VESTEA de la lucrători și căruțași; făcu veșnica lui mutră uimită, vru să revină în încăpere, renunță, se plimbă o vreme singur prin curte chinuindu-se să ia o hotărâre, se mai duse să mai obțină niște precizări de la cei care i-au povestit, ieși apoi pe poarta depo­zitului (asta nu fusese prevăzut de către cumnatu-său și de aceea Lazăr începu să se îngrijoreze), dar reveni în curând, se duse glonț la pupitrul său, scoase de undeva un plic cu che­nar negru și o foaie de hârtie tot cu chenar negru, mâzgăli ceva pe ele și, „demn ca o fleașcă”, fără să scoată un cuvânt, îi puse cele scrise lui Lazăr în față. Apoi se depărtă câțiva pași să vadă efectul.

—        Ce dracu ai aici? îl întrebă Lazar, fără să-și ridice ochii de pe chitanțierul cu care era ocupat.

Rusan nu răspunse, ci încercă să-și păstreze atitudinea, dar o lăsă mai moale după ce văzu că Lazar nu catadicsea să-i arunce măcar o privire mesajului său. Totuși nu vorbi nici un cuvânt.

Până la urmă Lazăr luă plicul în mâna, mai mult ca din întâmplare, îi citi conținutul, îl privi o clipă pe Rusan, dar chiar într-un moment în care acesta nu era pregătit să-i pri­mească privirea, apoi se întoarse la lucrul său.

Rusan îi scrise următoarele:

„Condoleanțe. Un tată rămâne întotdeauna un tată și ne­cesarmente oricine suferă la pierderea sa. Chiar dacă nu toți mor în același fel…” Bilețelul nu era semnat, în schimb Ru­san își caligrafiase iscălitura pe plic.

Gândindu-se la cele pe care i le-a scris cumnatul său, în timp ce se ocupa în continuare cu niște facturi, Lazăr putu să-și imagineze în amănunte migala cu care compusese Ru­san bilețelul și mulțumirea totală pe care o trăia în clipele acelea.

Abia atunci își dădu seama Lazăr că în dimineața aceea încă nu-și făcuse rondul prin depozit, că nu ar fi trebuit să-l omită, ci să stea și el de vorbă cu oamenii, să afle cât s-a umflat povestea din noaptea care a trecut și cât se știa din ea.

Dar tocmai când vru să iasă, bătu cineva la ușă.

iii

Lazăr devenise și furnizorul de lemne al armatei. Încă din spatele geamului putu observa cum o grupă de soldați, sub supravegherea unui subofițer, încărcau mai multe furgoane. Dar atunci când maiorul Mărginean intră în biroul său, Lazăr rămase totuși surprins. Cu un ton mieros, cu un glas care-i devenise deja mult prea obișnuit pentru asemenea ocazii ca să mai fie obligat să și-l pregătească, îl rugă pe Ru­san să meargă să vadă ce se mai întâmplă prin depozit, iar acesta ieși îmbufnat ca un copil trimis de maică-sa la culcare.

—        Am venit să văd ce-i cu lemnele astea, spuse Mărginean, lăsându-se în fotoliul de piele pe care i-l indicase gazda.

—        Mă bucur ca ați venit, zise Lazăr cu cea mai per­fectă mutră de negustor preocupat de dorințele clienților săi. Se învârti în jurul lui Mărginean, făcu să apară de undeva vestitele sale păhărele cu vișinată și ocărî cu demnitate păcă­toasele vremuri prin care treceau.

Maiorului îi era penibilă situația și întrerupse tirada lui Lazăr:

—        Îmi pare rău, domnule Lazăr, pentru vorbele pe care vi le-am spus în dimineața aceasta. Știu că nu era momentul să vorbesc în șarade.

—        Habar n-am la ce vă referiți… oricum, nu m-ați lezat cu nimica.

—        În primul rând, continuă ofițerul, ar fi trebuit să în­cep prin a vă prezenta condoleanțe.

Lazăr își confecționă pe loc o mină cât se poate de sur­prinsă, se grăbi să mai umple o dată păhărelele de vișinată, iar pe al său îl dădu imediat peste cap.

—        De unde ați aflat? Vocea îi era gâtuită.

—        Ei, vești de acest soi… Dar Lazăr continua să-l pri­vească așteptând. Acum o știe tot orașul: Lazăr continuă să se uite la el fix. Maiorul își lăsă ochii în jos și îi povesti: Se pare că tânărul Vancu, Vancu-Gaură, o ia pe urmele ce­lorlalți din familia sa. Desigur, spusele unui somnambul nu pot fi luate în considerare…

—        Cred că cei care l-au văzut pot afirma cu ușurință… Nu se mai putea face nimic pentru el… Nici cu bani, nici altfel. Sunt sigur că nu mai știa că eu eram fiul acela pen­tru care tremura toată ziua. Când treceam pe stradă prin fața lui nu-mi dădea nici o atenție. Ceea ce s-a petrecut în noaptea asta se pregătea de mult. De mai multe zile era foarte agitat.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.