PIETRELE (50)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

—           Ai vrea tu!

Lazăr făcu un gest să-l lovească peste față, apoi se opri.

—           Ești cel mai mare prost pe care l-am văzut vreodată. Poate doar Duma se mai aseamănă cu tine, dar și el e ceva. mai deștept, de vreme ce a înțeles că n-are ce căuta aici. Și ăstuia îi merge gura unde nu trebuie, și poți să-i spui din partea mea că dacă nu se astâmpără îi mut și lui fălcile din loc. Și să mai știi că dacă te mai prind stând de vorbă cu el, te dau pe ușă afară!

—           Nu poți să faci și cu mine ce ai făcut cu biata soră-mea!

—           Nu pot?

—           Nu. Și știi de ce?

—           De ce?

—           Pentru că te am la mâna cu Copârșeu!

—           Uite ce este: în primul rând din clipa asta ai să-i spui „domnul Filipache”, dacă tot știi că a fost tatăl meu, Dum­nezeu să-l ierte! În al doilea rând, ai să mă lași să termin și lecția a doua, ca să începi să pricepi, în sfârșit, că tu n-ai să mă poți avea la mâna nici dacă te-ai mai naște de trei ori.

—           Ba. te am la mână!

Lazăr începu să-i explice din nou, bătând tactul cu liniarul pe picioarele lui Rusan:

—           Să știi un lucru, după ce m-am născut eu, tatăl meu nu mai avea decât două bunuri — moșia de la Poieni și resturile colecției sale de timbre, adică exact atât din ea cât n-a ajuns să transforme în bani și să piardă la Nisa. Cu timbrele acelea a reușit să-și mai păstreze câteva luni camera de la han și o mâncare cât de cât pe măsura celei cu care se obișnuise. Dar era clar că totul se ducea de râpă și că nu se mai putea în­toarce în lumea din care a venit la Lugoj. Moșia de la Poieni a pus-o într-o zi pe numele meu și pe urmă, când n-a mai avut din ce trăi, i-a părut rău și n-a mai știut ce să facă pentru ca să mi-o ia înapoi. După aceea, dacă ar mai fi fost omul de lume care se numise cândva Tache Filipache, ar fi trebuit să-și tragă un glonț în cap. El însă devenise Copârșeu, și se mințea că se va întoarce printre foștii lui prieteni și, folosindu-se de relațiile lor, își va reface situația. Nu mai era cine să se întoarcă…

—           Pune liniarul pe masă, scânci Rusan.

—           Nu, pentru că altfel nu ești atent! Deci, ca să-l omor pe Copârșeu pentru bani sau moștenire nu mă poate învinui nimeni. Iar de omorât nici nu l-am omorât eu.

—           Asta va stabili tribunalul!

—           Care tribunal? Dacă se va ajunge la tribunal și dacă i se va năzări unui nătărău să facă cercetări mai departe, se va dovedi că nu l-am lovit eu pe bătrân, ci altcineva.

—           Cine?

—           Uite, de pildă… de pildă soră-ta.

Rusan schiță un zâmbet care voia să arate atât că el nu poate fi tras pe sfoară atât de ușor, cât și că minciuna celuilalt era mult prea gogonată.

—           Veta?

—           Da, însă n-am să-ți povestesc cum s-a întâmplat.

—           Pentru că nu-i adevărat.

—           Întreab-o pe ea!

Zâmbetul de superioritate se șterse de pe figura lui Rusan.

—           O împiedici de ani de zile să mai vorbească cu mine…

—           Dacă vrei, facem o excepție, una singură! Și numai în prezența mea.

—           O silești să preia crima asupra ei!

—           Ți-am spus că nu e neapărat necesar să folosești cuvântul „crimă“. Dacă-ți ții tu gura, Veta scapă. Pe martori îi fac eu să tacă.

—           Ce martori?

—           Cei care au fost de față.

Lazăr se sculă, se îndreptă spre fereastră și privi în curte. Rusan, frecându-și genunchii, își aduna încetul cu încetul gândurile și-și spunea îngrozit că pentru prima oară îl are pe Lazăr într-adevăr cu ceva la mâna și nici acum, când l-ar putea distruge, nu poate s-o facă pentru că este în joc și soarta soră-sii. Pe urmă, acel moment de luciditate trecu și Rusan începu să se auto convingă din nou ca în fond îl poate constrânge pe Lazăr suficient și cu ajutorul marelui său registru și până la sfârșit tot o să-i dea la cap.

Lazăr văzu ceva pe fereastră și ieși în grabă în curte, iar Rusan rămase să-și înjure sora ca a fost atât de nechibzuita și a putut să facă un lucru atât de grav, dându-se definitiv pe mâna soțului ei, pe mâna zbirului, a dracului, cum sa-i mai spui altfel? Și abia pe măsură ce se gândea mai mult, își dădea seama că în realitate nu știe chiar nimic despre vina Vetei și nici nu cunoaște circumstanțele în care a fost omorât Copârșeu de către Lazăr, lucru care-i intrase atât de profund în cap, încât, chiar dacă l-ar fi întâlnit pe Copârșeu pe strada, tot n-ar fi acceptat ideea că se înșală în privința vinovăției cumnatului său. Hotărî să meargă la Lazăr acasă și s-o duca pe soră-sa în camera doamnei Gorunescu, unde, în liniște, ea îi va povesti tot ce s-a întâmplat.

Dar când se sculă ,constată că nu poate să-și dezdoaie genunchii, se așeză la loc, își ridică un crac al pantalonilor, nu obținu rezultatul dorit, își dădu jos pantalonii: picioarele îi erau pline de pete albastre-vișinii. Se îmbrăcă și făcu cu mare greutate câțiva pași prin încăpere. Era uimit că picioa­rele nu-l dureau totuși atât de tare pe cât erau de umflate și pe cât de greu umbla. Dar ce le va spune oamenilor că i s-a întâmplat? Ce prestigiu ar mai avea dacă s-ar afla că asocia­tul său l-a maltratat, fără ca să rămână la rândul său cu vreo urmă?

XI

Lazăr se grăbise în curte pentru a întâlni un personaj care-și făcuse apariția în depozit și care se plimba cercetând totul cu maxima atenție. Îl cunoștea de puțin timp și ori de câte ori se afla în preajma lui se simțea stingher și nu știa ce ton să adopte. Luca D. Hortensiu nu-l intimida asemenea lui Jager, pe care-l știa de ani de zile și care-și permitea familiarisme nesuferite cu toată lumea, cu un aer bonom de atot­știutor, suportat de concetățeni ca un fel de rudă bătrână și bogată. Desigur, nu-i făceau o deosebită plăcere nici întâlnirile cu avocatul, dar Luca D. Hortensiu pur și simplu îl copleșea. Acest tânăr bărbat se ridicase singur și nebăgat de seamă de nimeni, iar la vârsta de 30 de ani[1] se erija într-un fel de mic stăpân al orașului. Se născuse dintr-o familie de meșteșugari fără avere deosebită, era cel mai mic dintre cei trei frați și n-avea nici studii atât de deosebite încât să-i explice succesul. Era simplu bacalaureat, lucrase undeva la Timișoara, apoi la București, revenise la Lugoj extraordinar de elegant și ducea tratative cu municipalitatea și cu oamenii cri mai bogați în legătură cu afaceri uriașe. Se știa că repre­zintă o mare societate americană, unul dintre acei coloși care se ocupau de mai multe domenii ale economiei și, tratând el în numele unui patron atât de legendar, lumea îl asimila acestuia.

—           Cu ce vă pot fi de folos, domnule Luca? se interesa Lazăr, trecând peste faptul că salutul său fusese ignorat.

Luca îl privi, o secundă, apoi continuă să inspecteze de­pozitul.

—           Am auzit că faceți și parchete…, murmură el într-o doară.

Numai legenda care-l întovărășea peste tot pe Luca îl împiedica pe Lazăr să-i dea cu ceva în cap. Lazăr făcea parte din acel soi de negustori care abordează întotdeauna o mina foarte sigură atunci când sunt în contact cu un client, dând mereu impresia că pot onora orice comandă în mod corect, dar că favoarea vine din partea lor, și nu a celui care le-o solicită. Mușcându-și buzele, îl întovărăși așadar pe Luca și așteptă ca acesta să se decidă. Dar după ce văzu totul, sau cel puțin după ce încercă să dea impresia ca a văzut totul, mormăi un „Mai trec eu pe aici“ și se pregăti să plece. „Tâmpitul, își zise Lazăr, o figură ca asta ține cu un fraier ca Rusan, dar nu cu mine Da, Rusan s-ar grăbi să-și bată capul trei zile și trei nopți să afle ce a vrut distinsul domn Luca și chinul ăsta nu duce niciodată la ceva bun.“

[1] Era și mai tânăr: n-avea decât 26 de ani.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.