PIETRELE (41)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

De când fratele și cumnatul ei au încercat să-l câștige pe Jager pentru divorțul ei (care însă nu exista), Veta și-a în­trerupt tratativele cu un avocat din Timișoara, pe care i l-a adus tot Rusan (pe motiv că un apărător dintr-un alt oraș ar reprezenta o binevenită măsură de prevedere). Numai că acest domn s-a lăsat copleșit de tot felul de daruri din cămara familiei Lazăr, daruri pe care Veta insista să le primească, după care tot ea era incapabilă să le justifice lipsa în fața soțului ei. Totuși, Lazăr nu bănui nimic pentru simplul motiv că Veta obișnuia să răsplătească mult prea generos pe toți cei care lucrau ocazional în casa lor și, deși avusese parte de destulă bătaie pentru asta, nu se putea ab­ține să nu risipească bucatele minuțios măsurate la care mai avea acces.

—        Dar… e discret?

—        E un om de onoare. De ce întrebați?

Vetei îi era și așa teamă că a vorbit prea mult. Cumnată-sa îi făcea semne disperate să tacă și, pentru a nu trebui să răspundă, Veta îi mai turnă lui Penescu încă un pahar de vin.

—        Vă mulțumesc frumos, dar și primul l-am băut cu totul împotriva principiilor mele!

—        Nu vă place vinul, dom’ profesor?

—        Ba da! E excelent. Dar din păcate trebuie să mă întorc la școală! Și uite că domnul Lazăr nu mai vine! Mai am doar câteva minute și trebuie în orice circumstanțe să fiu înapoi!

Sora lui Lazăr răsuflă ușurată. Și așa nu știa cum se va termina povestea cu sticla aceasta desfăcută. Și măcar dacă n-ar fi pus-o Veta să aducă din soiul cel mai bun. Își făcu socoteala în gând că, dacă va turna înapoi paharul nebăut, poate că ar putea înlocui restul cu apă și cu încă puțin vin din alte sticle.

—        Văd ca vă înțelegeți bine cu bărbatu meu!

—        Eu… da, adică, deși nu pot să afirm că ne cunoaștem prea temeinic… Penescu era încurcat. Nu revenise în locuința lui Lazăr pentru a ține discursuri despre obiceiurile populare din zona Lugojului. Nu putea scăpa de imaginea celor petrecute în noaptea precedenta, și teama în fața unor consecințe sumbre îl urmărise până la liceu. Nici acolo nu-și găsise liniștea și simți că doar Lazăr ar putea — eventual — sa-l calmeze cât de cât.

Faptul că doamna Lazăr începuse să se intereseze despre calitățile oratorice și morale ale lui Jager făcu să-i sporească și mai mult teama. Nu îndrăzni să vorbească totuși nimic în legătură cu cele întâmplate în noaptea precedentă. Se uită disperat la ceas și începu să regrete că a refuzat vinul, pe care sora lui Lazăr se grăbise să-l ia imediat de acolo.

—        Vine! strigă sora lui Lazăr și Veta se grăbi să se în­toarcă în camera ei, dar nu suficient de repede pentru a nu fi surprinsă de soțul ei.

—        De ce nu ești în pat? îi strigă el, cântărindu-i pe toți din ușă.

—        A trebuit și eu, ca tot omul, să mă mai scol! Veta dispăru în dormitor.

Lazăr adusese cu el un pachet pe care se grăbi să-l ascundă într-un scrin. Cumpărase mai multe pălării fine de pai pe care intenționa să le dăruiască diferiților săi protectori mai mult sau mai puțin ocazionali. Cumpărase toate exemplarele din modelul respectiv, mizând pe faptul că domnii care le vor purta și care se vor întâlni între ei prin oraș, vor putea bănui în felul acesta cât de mulți sunt aceia care îi fac ser­vicii lui Lazăr.

Penescu începu să-i explice cât de repede a fugit pe stradă și câte minute mai are până ce va trebui să fie din nou la catedră.

Lazăr nu-l prea asculta:

—        Ce dracu a căutat Veta aici? De ce nu s-a culcat, așa cum i-am spus? Dacă nu-i bolnavă, să se apuce de lucru, nu să trândăvească! I-am zis că trebuie, să doarmă? De ce nu doarme? Lazăr începu să se înfurie de-a binelea. Cum vede o față străină în casă, cum trebuie să apară și ea, să mă bârfească pe mine! Ce v-a spus? îl întrebă aproape bru­tal pe profesor. I-am zis că trebuie să doarmă! De ce nu doarme?

Dar Veta se refugiase deja în visele ei și, indiferentă la furiile bărbatului, se consola și ea ca fiecare om, oricât de nenorocit, că are măcar un locșor sau un gând care să-i apar­țină și pe care nimeni dintre toți ceilalți oameni nu-l are și nu-l bănuiește.

Iar sora lui Lazăr își făcea îngrozita tot felul de socoteli care s-o ajute să iasă basma curată cu sticla aceea de vin începută, mai ales că Veta mai făcuse și prostia să arunce conținutul paharului refuzat de Penescu. Și Lazăr, care părea în cea mai proastă dispoziție cu putință.

Penescu se tot uita la ceas și devenea cu fiecare clipă ce trecea mai neliniștit.

—        Trebuie să vă vorbesc, reîncepu el cu același ton agitat. Nu înțelegeți? Trebuie să vă vorbesc neîntârziat!

Lazăr îl privi uimit și se părea că abia în momentul acela observase că și profesorul era de față.

—        Cum?

—        Trebuie să vă spun… adică să ne sfătuim. E foarte important.

—        Important?

—        Consecințele… Mă înțelegeți?

Brusc, Lazăr se dezmetici:

—        De ce-ați venit? îl întrebă printre dinți și-l împinse într-o altă odaie.

Penescu era aproape satisfăcut. Simplul fapt că apuca să vorbească totuși cu Lazăr îl mai liniștea.

—        Fiți fără grijă, am pretextat că mi-am pierdut aseară un nasture de manșetă aici și că am venit sa-l caut. Sora dumneavoastră, săraca, a început să scotocească peste tot…

—        Bun, dar acum sper că-mi veți spune ce doriți! Sau vreți să încep să mă târăsc și eu pe sub mese pentru a vă căuta nasturele…

—        Domnule Lazăr, începu Penescu pe un ton conspirativ, trebuie să ne gândim bine, trebuie să fim foarte atenți, astea-s lucruri cu care nu se poate glumi…

—        De fapt, ce doriți? Lazăr aproape că țipa. Politețea exagerată pe care i-o observase Mărginean se evaporase.

—        Domnule Lazăr, trebuie să ne punem de acord cu ce o să spunem când vom fi întrebați… Eu am socotit de datoria mea să vin în primul rând la dumneavoastră să discutăm aceste lucruri. Aseară am fost prea zăpăcit, evenimentele s-au desfășurat prea repede… Ut sementem feceris, ita metes.

—        Poate beți un păhărel de alcool și vă întoarceți la elevii dumneavoastră, dom’ profesor…

Dar Penescu refuză băutura.

—        Nu pot să beau. Trebuie să întru în clasă. Și ce-o să spun dacă o să fiu întrebat, pentru că nici nu știu cum de n-am fost încă solicitați într-un mod foarte serios…

—        Ce? A fost un conte… persoana aceea? Cine se inte­resează astăzi de dispariția unui cerșetor? Și de ce îmi cereți mie sfaturi? Ascultați-vă conștiința! Probabil că știți un proverb potrivit și pentru o astfel de împrejurare…

Penescu pleoscăia mereu din buze și intestinele îi chiorăiau de zor, în timp ce blestema în gând pentru a suta oară ideea care i-a venit cu o seară înainte de a se întovărăși cu un om ca Lazăr și ca amanta acestuia — frumoasă femeie (totuși!) —, când ar fi trebuit să-și imagineze de la început că așa ceva nu poate aduce după sine decât pocinoguri. Din ușă mai vru să știe ce să spună dacă va fi întrebat în legă­tură cu amănuntul că Lazăr a lipsit câteva minute, în timp ce mergeau toți trei spre locuința lui.

—        Spune dumneata ce vrei! Dacă îți imaginezi… dacă vă imaginați că ne-am despărțit înainte de a ajunge acasă..,.) deși eu nu țin minte să se fi întâmplat așa ceva. Trebuie să încercați să vă aduceți aminte numai lucruri reale. Dacă puteți…

—        Cum adică?

—        Păi, ați fost cam… cam amețit aseară…

În ochii profesorului sclipi o luminiță:

—        Păi sigur! Veni și îi strânse mâna lui Lazăr. Păi sigur că am fost cam amețit. Cum de nu m-am gândit… Îl privi admirativ pe Lazăr: Și dumneavoastră ați fost cam… cam amețit?

Era atât de fericit încât și Lazăr trebui să zâmbească.

—        Dumneavoastră cum vă mai aduceți aminte? Eram și eu amețit sau nu?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.