Citește POVESTEA tulburătoare a disidentului Iulius Filip

Iulius Filip, disidentul despre care s-a spus că i-a fost refuzată eliberarea condiționată din închisoarea comunistă de către actualul procuror general, apare și în raportul de condamanare a comunismului din anul 2006. Într-un interviu, fostul deținut politic a dat detalii despre ceea ce a însemnat iadul de după gratiile comuniștilor.

Iulius Filip s-a născut la 23 aprilie 1947 într-o familie de muncitori din comuna Teremia Marea, județul Timiș, fiind fiul lui Vasile, condamnat pentru titoism, și Verginia, arată Centrul de Consultanţă Istorică, cel care a publicat și Scrisoarea deschisă.

După ce a absolvit 8 clase primare, a urmat școala profesională, iar apoi timp de doi ani Școala militară de maiștri și subofițeri „Gh. Lazăr” din Sibiu, devenind membru al Partidului Comunist în 1969. La absolvirea școlii militare în 1971, a primit gradul de maistru militar clasa a IV-a, fiind angajat la R. 7 A Florești Cluj, unde avea să lucreze în 1981. Înainte de apariția conflictelor cu reprezentanții regimului, Iulius Filip era evaluat pozitiv din punct de vedere profesional și recompensat pentru rezultatele sale în muncă. După cum se precizează într-o fișă întocmită de CI-ul unității, era „cunoscut ca element nemulțumit pentru retribuția primită”. De asemenea, se evidențiază în document că obișnuia „să discute în contradictoriu la convocările de pregătire politico-ideologice”.

Problemele sale aveau să înceapă ca urmare a unei note informative a unei surse a Securității, care întâmplător fusese numită de instituția represivă „Iliescu Ion”, neexistând însă nicio legătură cu primul președinte al României postcomuniste. „Iliescu Ion” menționa în iulie 1980 că făcea „unele comentarii negative la adresa conducerii de partid și de stat”. Inițial, a fost „atenționat” de către organizația de partid de la locul de muncă.

Prima sa manifestare publică împotriva regimului comunist a lui Iulius Filip a avut loc la 26 ianuarie 1981, chiar de ziua lui Nicolae Ceaușescu, gestul său având evident o puternică tentă sfidătoare la adresa dictatorului. La acea dată, a pus „în circuitul poștal”, după cum se menționează într-un Plan de măsuri în vederea identificării autorului cazului „Poetul” o „scrisoare anonimă cu conținut necorespunzător. După circa o săptămână, la 6 februarie 1981, maistrul militar a fost identificat ca autorul scrisorii anonime. În aceeași zi, a fost întocmit și un plan de măsuri pentru începerea urmăririi informative. Acesta urma să stabilească „materiale[le] cu conținut dușmănos” deținute de acesta, de către cine era influențat, dacă avea vreun complice, persoanele care cunoșteau „concepțiile și ideile [sale] dușmănoase”, documentarea activității sale ostile, dar și să prevină răspândirii materialelor dușmănoase unor alte persoane.

Pe urmele lui Filip au fost trimise mai multe „surse” ale Securității, dintre care se remarcă prin numele de cod ce i-a fost dat de instituția represivă un anume „Dolănescu”, coleg de muncă cu Iulius Filip. Acesta era instruit să stabilească „poziția obiectivului față de măsurile care se iau pe linie de partid și de stat, cum își argumentează ideile sale și influența pe care o are asupra celor cu care discută asupra acestor probleme”. De asemenea, dacă asculta posturi de radio străine și aprecierile sale etc.

„Dolănescu” mai era învățat să „manifeste prietenie și înțelegere față de frământările de ordin personal ale obiectivului, apreciindu-i competența sa profesională, <<inteligența>> și ideile sale <<originale>, sfătuindu-l totodată să fie mai ponderat pe motivul că unii colegi nu-l înțeleg”.

În scurt timp, Iulius Filip avea să fie exclus din partid, iar la 15 martie 1981 a fost trecut în rezervă. După două luni, a solicitat emigrarea în America, prezentându-se în acest sens la ambasada americană din București. Totodată, printr-o altă scrisoare adresată lui Lech Walesa, liderul Solidarității, s-a „solidarizat” cu dizidenții polonezi, cerând să fie acceptat ca membru al acestei organizații. În scrisoare critica în același timp politica internă a regimului patronat de Nicolae Ceaușescu. În mai puțin de un an de la trimiterea scrisorii deschise lui Nicolae Ceaușescu, Iulius Filip a fost arestat la 14 decembrie 1981, la scurt timp după cea a liderilor Solidarității, și condamnat apoi la 8 ani închisoare pentru „propagandă împotriva orânduirii socialiste”, pedeapsă redusă apoi la 5 ani și 4 luni de închisoare. La 16 martie 1982 a fost „depus” în penitenciarul București, timp în care avea să fie tratat și de către un neuropsihiatru, încercându-se portretizarea sa ca pe o persoană cu probleme mintale. Prezentarea dizidenților ca „nebuni” este o caracteristică a politicii represive din timpul lui Nicolae Ceaușescu, avându-și originea chiar în convingerea acestuia că în perioada lui doar un nebun se putea împotrivi construirii socialismului. Ulterior, avea să fie supravegheat și în timpul detenției. A fost eliberat din detenție la 13 aprilie 1987.

Din dosarul său de penitenciar reiese că „în timpul executării pedepsei” ar fi „avut o comportare necorespunzătoare”. Pedepsit de mai multe ori, a petrecut primele 12 luni de detenție în regim restrictiv. În cei 5 ani de detenție a stat nu mai puțin de 42 de zile în izolare ca urmare a celor 5 pedepse primite din partea administrațiilor penitenciarelor în care a fost închis. Într-o înregistrare realizată prin tehnică operativă din perioada detenției, Iulius Filip îi mărturisea unui coleg de celulă că timp de șase luni a fost ținut cu lanțuri la picioare și cătușe la mâini.

“Mi s-a făcut o injecție prin haine neuropaalitică în care sistemul nervos central nu mai comunica cu sistemul nervos periferic. M-au pus pe un pat de fier fără saltea, m-au legat cu lanțurile de la picioare de pat și cu mâinile m-au legat de capătul patului.

Am stat acolo nu știu cât timp, dar niște deținuți care realizau ce se întâmplă și-au rupt o cămașă și m-au mai îngrijit. Când am început să-mi revin și să realizez ce se întâmplă cu mine, arătam ca un om bolnav de boala lui Parkinson – nu mai controlam niciun membru periferic: ochii se învârteau în cap în toate direcțiile, o mână mergea în stânga, un picior în dreapta. Practic eram inexistent”, povestea Iulius Filip.

În emisiunea “Memorialul Durerii”, realizată de Lucia Hossu-Longin, Filip a vorbit despre drama de după gratiile comuniste și cum a ajuns dintr-un om normal să cântărească 39 de kg în ceea ce comuniștii reușiseră să transforme în cel mai negru iad- “Restrictiva”.

“Ea (n.r: soția) a înțeles ce s-a întâmplat, cu ajutorul unor prieteni s-a reușit să se contacteze personalul diplomatic, cu ajutorul Europa Liberă s-a comunicat ce se întâmpla la Jilava, după aceea saloanele în care se făceau experiențe pe oameni au fost desființate pentru că practic oamenii au fost mutați în celelalte închisori, ca să se piardă orice urmă.

Îmi răscolește niște sentimente dureroase. Restrictiva era un spațiu izolat față de orice. Era formată din 20 de celule (311-331) carantină de 2 săptămâni erai izolat de orice fenomen exterior, oameni, aer, în lanțuri și cătușe, fără pat, mâncare. în perete era un cadru metalic și o placă ce seara se dădea jos și dormeam pe ea, fără așternut, fără nimic. Era făcută ca, în orice parte te întorceai, cădeai. Nu aveai drepetul la pătură, dar având din anii ‘62 niște îmbrăcăminte nefolosită au adus pături vechi, din vremea condamnaților. Cu alea ne-am învelit la Aiud în 84. Erau rupte și pline de sânge, nespălate. Un an nu aveai niciun drept ca persoană. Fără corespondență, pachet, vorbitor, cumpărături, hrană, căldură, baie, fără pat, somn, nimi. Erai transformat într-un animal căruia trebuie să îi scurtezi zilele de viață, plus bătaie alarme false, batjocură. Acolo unde mor mai mulți deținuti m-am intalnit cu Iuga Dumitru, Vasile Pîrvu, Gheorghe Măgureanu Ilie Ion.
Aveam 39 de kg. Nu mai puteam vorbi. Soția m-a văzut. După Restrictiva, în vară, în ‘84, i-am spus soției că nu pot vorbi, să aducă copiii și a venit cu ei. Din ‘81 arestat, îmi văd copiii în toamna lui ‘84.
(…)
Le-am spus (n.r.: gardienilor) că nu va fi niciun vorbitor, să iasă milițianul din spatele soției și copiilor și cel din spatele meu, că altfel nu mai rămâne nimic întreg aici. Și i-am spus soției tot, ce au făcut la Jilava, ce au făcut la restrictivă. Din 5 minute, cred ca a durat 40 și ceva de minute, securistul care înregista a oprit aparatele, am rămas noi singuri. Toți erau albi, galbeni, m-au dus pe restrictivă din nou. Când am ieșit soția mi-a spus că îi zisese comandantul: doamnă, glonțul e al lui. Era Rus Vasile, făcut de dl Constantinescu colonel și scos în rezervă în ‘97 comandant al închisorii Gherla.

Augustin Lazăr, la acea vreme procuror criminalist la Procuratura Alba Iulia, a îndeplinit periodic și atribuții privind Comisia de propuneri pentru liberare din cadrul Penitenciarului Aiud, care examina situația tuturor condamnaților ce îndeplineau fracția de pedeapsă pentru liberare.

Lazăr ar fi refuzat eliberarea disidentului anticomunist, deși acesta îndeplinea fracția din pedeapsă.

Din închisoare, Iulius Filip i-a scris lui Augustin Lazăr, în anul 1986, pe vremea când procurorul era preşedintele comisiei de eliberări de la Aiud:

“Te întreb frate române chiar dacă faci parte din aparatul de represiune – Nu auzi durerea şi oftatul neamului românesc? Nu vezi cum această Ţară bogată şi frumoasă cu un popor harnic a ajuns săracă? La nivelul la care te găseşti care crezi că sînt cauzele? De ce crezi că mă găsesc în închisoare?
După părerea mea cele două închisori Aiud şi Gherla sînt ruşinea Ardealului, României, Europei că să nu spun lumii?
Te-ai întrebat vreodată cîţi fraţi români au trecut pe aici?
Te-ai întrebat vreodată de ce Istoria şi timpul prezent n-au transformat aceste închisori în muzeu? (sau altă destinaţie)”, se arată în scrisoarea publicată de Centrul de Consultanţă Istorică.

Augustin Lazăr a catalogat drept grosolănii declarațiile potrivit cărora procurorul deschidea sau închidea pe cineva într-un penitenciar. Lazăr nu a exclus totuși ca printre dosare să se fi aflat și cel al disidentului Filip, dar susține că totul era calculat matematic.

„Este o grosolănie să spui că procurorul închidea sau deschidea pe cineva în penitenciar, că modifica mandatul de executare a pedepsei la care umbla doar judecătorul. Printre cele 50-60 de dosare, era posibil să fie și o persoană ca domnul Filip și condițiile erau verificate în același mod la toate persoanele, indiferent de ce condamnare aveau. Procurorul nu avea contact cu condamnatul din penitenciar, iar comisia era la grefa penitenciarului. Îmi exprim regretul pentru drama acestui om despre care acum am auzit, pe care nu l-am cunoscut. Se vede că a suferit nevinovat. El avea o condamnare dată de un tribunal militar și se afla la Aiud în executarea unei pedepse”, a declarat Augustin Lazăr, într-un interviu TV zilele trecute.

Iulius Filip, victimă în raportul Tismăneanu de condamnare a comunismului

“Dintre mişcările înfiinţate în perioada post-Braşov trebuie amintit sindicatul „Libertatea”, înfiinţat în luna mai 1988 de către şapte foşti deţinuţi de la Aiud, printre care disidentul Radu Filipescu, Gheorghe Năstăsescu (cel care fusese arestat pentru că răspândise manifeste în Bucureşti) şi Iulius Filip (muncitorul care trimisese o scrisoare de solidarizare cu „Solidaritatea” poloneză)”, se arată în Raportul de condamnare a comunismului din România, realizat în anul 2006.

Președintele de atunci Traian Băsescu a condamnat regimul comunist din România, în decembrie 2006, în Parlament, ca fiind ilegitim si criminal.