CONVOIUL (2)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024

 

Nu trebuie să-mi fac griji pentru nimic! Nu trebuie să-mi impun nimic! Nu trebuie să gândesc la nimic! Doar că omul, cât e om și cât e treaz, nu poate să nu gândească, oricât ar încerca. Trebuie doar să ai grijă să nu pui și să nu-ți pui prea multe întrebări. Să nu pui întrebări s-a rezolvat de la sine, atunci când a venit ordinul ca nimeni să nu vorbească. Asta după ce, o vreme, am fost chiar îndemnați să discutăm unul cu altul. Atunci s-a considerat că vorbind, dăm frâu liber emoțiilor, angoaselor, dar și intenților cele mai ascunse. Plus că prin ajutorul cuvintelor se poate naște și o comunitate de gândire. Într-adevăr, cei ce nu au izbutit să pătrundă în acea comunitate s-au eliminat singuri. Adică fără să fie nevoie să fie îndepărtați de paznici. Este vorba de cei ce nu au mai făcut față rigorilor marșului și au cedat. Nu e cunoscut ce s-a întâmplat cu ei, tot ce se știe e că nu mai sunt în Convoi. Da, neputând gândi ca majoritatea celorlalți, punând mereu întrebări și nefiind niciodată mulțumiți de răspunsurile primite, întrebări mai ales de genul „De ce tocmai eu?”, „Încotro mergem?” până la fatidicul „Ce rost are?”, s-au autoeliminat. Tot întrebând, tot etalându-și îndoielile, au ajuns atât de descumpăniți și descurajați încât până și mersul le-a devenit împleticit, tot mai împleticit. Lucru rău nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce mărșăluiau în apropierea lor. Așa că, fie renunțau de bunăvoie să continue, fie erau extrași de militarii de pe margine. „Acei indivizi nu vor afla încotro ne îndreptăm, ceea ce reprezintă în sine o pedeapsă suficient de dură!” a spus cineva, iar ceilalți, cei mulți, l-am aprobat.

În consecință vorbitul în coloană s-a dovedit pentru perioada de început o decizie pozitivă, vorbitul dezvăluindu-le nu numai paznicilor, ci chiar și celor din Convoi ce se ascunde în fiecare individ. Știind lângă cine pășești, îți crește încrederea și în demersul tău. După acel episod a venit ordinul care a interzis vorbitul, considerându-se, pe de o parte, că vorbitul necesită un efort suplimentar pentru absolvirea cu succes a rigorilor marșului și, pe de altă parte, discuțiile ar putea crea o stare de solidaritate periculoasă. (S-a constatat că o unitate prea mare în sentimente și idealuri poate duce până la disponibilitatea unuia de a se sacrifica pentru altul ori pentru alții. Or, de sacrificii inutile chiar că nu e nevoie când trebuie să faci față unui efort de anduranță. „Marșul acesta este și un test necesar de supraviețuire, dar și un antrenament pentru înfrângerea propriilor limite. Dar, țineți minte, este un test pentru dezvăluirea capacităților individuale. Voi trebuie să vă integrați perfect în colectiv fără a uita nicio clipă că viața este a fiecăruia și nu poate fi nici donată și nici împrumutată!” Asta a spus-o celor din primele rânduri un maior venit în inspecție. Iar mesajul a fost transmis de la cei din primele rânduri la cei aflați mai în urmă. La rândul lor, aceștia l-au transmis șirurilor aflate mai în spate în coloană. Din gură în gură, mesajul a plecat spre coada Convoiului. (Se spune că e atât de lung Convoiul încât mesajul domnului maior își mai continuă și acum parcursul.)

De ce este nevoie de asemenea mesaje? În mod evident, ele nu fac decât să ne convingă de faptul că noi suntem niște privilegiați și că ar fi o prostie uriașă – uriașă! – să renunțăm de bunăvoie de acest statut. Păi, cine este atât de tâmpit să schimbe viața îmbelșugată și fără griji cu lupta cu problemele zilnice de afară?

Pe măsură ce mesajul domnului maior a ajuns mai departe, sensul i s-a tot redus. Până la miezul său: de acum încolo este interzis să mai vorbim între noi. Păi, că despre asta este vorba! Pentru că ordinul acesta a fost dat cu explicații, toți cei încolonați în șiruri de trei câte trei l-au primit indiferenți, adică exact la fel cum au fost primite și executate întocmai și ordinele venite fără a fi explicate.

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul. Convoiul avansează în liniște. Se aud doar pașii care încetul cu încetul s-au luat unii după alții, până la adevărații pași de defilare. Nimeni nu a ordonat acest mers, nu s-au făcut exerciții de pas de front și de pășit „liber”. Încetul cu încetul, Convoiul întreg a ajuns să meargă în același ritm. (La inspecțiile periodice ale unor ofițeri de rang înalt, care de obicei vin în grup de câte patru – cinci, un comandant s-a arătat extrem de mulțumit de modul cum se deplasează coloana. Locotenentul călare din fruntea convoiului a fost decorat și doar doi indivizi din rândul el treilea au fost extrași și îndepărtați. Locul lor a fost imediat ocupat de doi din spatele lor. Oamenii, ofițerul călare, paznicii și noi, cei din rândurile bine organizate, sunt/suntem obișnuiți cu astfel de inspecții. Unele sunt anunțate din timp, altele sosesc inopinat, dar efectul este întotdeauna același. Locotenentul călare este felicitat, întregul Convoi este răsplătit cu aplauze și uneori chiar cu câte un păhărel de tărie și doar doi indivizi dintr-un rând din față sunt extrași („pentru a se da tuturor un exemplu atât de necesar!”). Asta te face să dorești să fii undeva cât mai în spate, pentru că se știe că inspectorii n-au niciodată timp să aștepte întreaga defilare și iau măsuri doar față de șirurile pe care apucă să le vadă.

„Asta te face să dorești să fi undeva cât mai în spate” și dacă ești cât de cât isteț, chiar poți să-ți îndeplinești (și) această dorință. Și o poți face și fără să încalci vreun ordin, nici măcar pe cel care interzice vorbitul. După atât mărșăluit umăr la umăr, poți comunica doar prin priviri. Privitul nu este interzis și nici nu e nevoie să fie interzis: oamenii păstrează ritmul privind la nivelul drumului și cel mult la spatele celui din față. Iar în pauzele pentru odihna reglementară, toți preferă să ațipească și doar când aud zăngănitul veselei metalice care anunță venirea mâncării, ochii se deschid imediat și se focalizează pe gamelă. Atunci nu te mai întrebi de ce te-au strigat de mult „Costi” și nu-ți aduci aminte nici de „Konrad” și de „Conrad” și ce legătură a fost între „Costi”, „Konrad” și „Conrad”. Atunci te preocupă doar gamela, iar când nu mai ai nimic în ea, îți vine să închizi iar ochii, măcar pentru câteva minute, dar știi că din clipă în clipă va trebui să te scoli și să mergi mai departe. Privitul nu este interzis și nici n-ar avea sens să-l interzică.

Privitul nefiind interzis, iar gamela conținând ceva de mâncare, poți să spui din priviri ce vrei pentru o bucată de pâine sau chiar o prăjitură cu frișcă, cât ești dispus să dai pentru un loc mai în spate.

Atât de simplu e totul!

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!