CONVOIUL (9)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024

Deci, merg și gândesc. Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul. Chiar dacă nu pot să mă lămuresc în multe privințe, merg și gândesc. Viața mi se pare mai interesantă de când m-am obișnuit să privesc peste Roșcovan și Paznic, atunci când drumul îmi oferă câmp liber în dreapta și peste cel ce încă nu s-a lămurit dacă-l cheamă „Michi”, „Miky” sau „Miși”, în partea stângă, dacă în partea stângă pot vedea ceva interesant. Apropo de cel din stânga mea, omul nu poate ieși din dilema numelui său, se afundă tot mai mult în ea, e tot mai palid, chiar pământiu, nu pare a mai fi interesat de ceva și se apropie cu pași repezi de starea de robot umblător (sau de legumă umblătoare, cum mi se pare mai corectă eticheta). Nu pot spune că starea vecinului din stânga mea mă lasă indiferent. Nu că m-aș fi atașat câtuși de puțin de el, nu simt nicio simpatie față de această ființă cu care cred că n-am schimbat nici zece cuvinte când încă mai părea abordabil, dar dacă va fi extras din Convoi, ceea ce este aproape sigur, n-am de unde să știu pe cine voi avea vecin de marș în locul său. De bănuit pot deja bănui pe cine, dar n-am siguranța că lucrurile vor evolua așa. De regulă, când cineva părăsește șirul, cel din spatele său avansează cu un loc. (Și, desigur, tot rândul din stânga va face un pas înainte.) Numai că se întâmplă – e drept că mai rar – ca locul celui plecat să fie luat de cineva aflat într-un șir mult mai din spate. Lucru posibil în urma unui/unor troc/trocuri când locul eliberat pare prea în față, acolo unde în timpul unei inspecții poți să te pomenești chiar tu scos din burta șarpelui. „Drept exemplu!” Exemplu pentru ce? Întotdeauna poate fi găsită o culpă. Toți oamenii sunt păcătoși!

Asta îmi aduce aminte că și eu am încercat să dau țigări pentru a fi mai departe de gâtul șarpelui, atunci când Paznicul m-a sfătuit să nu fac schimbul. (Și încă nu am habar că explicația găsită atunci nu este cea corectă…)

Da, nu-mi este indiferent cine va veni lângă mine pentru că în spatele lui „Michi”, „Miky” sau „Miși” pășește un individ gras cu ochi de pește, de pe care curge mereu o sudoare puturoasă, fie că umblăm prin arșiță, fie că umblăm prin frig. Așa că dacă voi dori să mă uit în stânga, s-ar putea să fiu nevoit să-i inhalez duhoarea.

Gândesc, însă nu vreau să mă gândesc la individul care în curând s-ar putea să-mi ajungă alături. Mă concentrez pe peisajul pe care-l străbatem și viața mi se pare mai bogată. La asta vreau să mă gândesc.

Nu vreau să mă gândesc la individul care s-ar putea să-mi ajungă alături, dar mă pomenesc că – în timp ce am primit mâncarea de prânz și stăm care pe unde a apucat și fiind preocupați doar de ce băgăm în gură – Paznicul așezat lângă mine îmi spune să nu mă mai uit atât la imaginile din natură pe unde tocmai trecem. Rămân pentru moment cu lingura între gamelă și gură. Omul cu pușca nu mi-a vorbit de când m-a sfătuit să nu fac acel schimb cu țigări pentru un loc mai în spate. Acum e evident că și-a ales un loc chiar lângă mine ca să mă sfătuiască să fiu mai indiferent față de peisajul prin care ne duce drumul. Deocamdată nu sunt atent la ce-mi spune, ci mă mai întreb cum de un paznic este interesat de mine, tocmai de mine. Din experiența de participant la marșul în Convoi, sunt obișnuit ca oamenii înarmați să fie distanți față de noi. Foarte rar le auzi vocea și doar când au de transmis un ordin sau de admonestat pe cineva. Paznicul meu mi se adresează a doua oară ca între egali, ceea ce îmi spune că nu există o interdicție de comunicare între ei și noi. Stând atât de aproape unul de celălalt văd și ce pescuiește el din gamelă. Și gamela este identică, doar de altă culoare decât gamelele noastre, și conținutul este același. Poate doar puțin mai bogat. Asta pentru că însoțitorii noștri au nevoie de energie mai multă decât noi, ei sunt încărcați cu arma și cu tot echipamentul, iar noi mergem ca într-o plimbare. Oricum, nu ai cum să te plângi de mâncare: e gustoasă, suficientă, preparată ținând cont de îndrumarea zilnică a medicilor nutriționiști.

– Fii mai atent la drum, decât la ce poți vedea pe lângă drum!

– ?

– În primul rând că, văzut din mers, peisajul este adesea înșelător. E mai bine…, e mai important să fii atent unde-ți pui picioarele. Iar înainte să ne ocupăm pozițiile pentru a relua marșul, m-a atins ușor pe braț: E mai important!

Fac de atâta vreme parte din Convoi și mereu mă mai surprinde ceva. Abia când umblu întorc pe toate fețele vorbele Paznicului. Vorbe ce-mi deschid alte întrebări cărora nu le găsesc răspunsul. Cum  totuși nutresc bănuiala că omul este bine intenționat, îl ascult și merg iarăși cu ochii în pământ sau în spatele celui din fața mea.

După vreo două zile, tot punându-mi aceleași întrebări, mă uit iar spre Paznic, dorind să-i solicit din priviri să mă lămurească. Timpul în Convoi trece după reguli proprii, este iar weekend și suntem supravegheați de un suplinitor. Nedând de Paznic, de „paznicul meu”, mă uit din nou la peisaj. E o toamnă superbă și cărarea șerpuiește printr-o pădure cu copaci cu frunzele roșii înainte de a se îngălbeni. Iar noi șerpuim pe unde șerpuiește cărarea. Cum să nu te bucuri de tabloul în care ai privilegiul să te strecori?

Ca de obicei, luni aștept cu emoție să văd dacă Paznicul își va relua locul lângă Roșcovan. Și-l reia. Am impresia că e dezamăgit când constată că nu-i mai urmez sfatul. În pauza de prânz nu se mai așază  lângă mine. În schimb, în vreme ce suntem cu toții cu fața spre gamelă, suntem întrerupți de un murmur. Ridicăm ochii și asistăm cum doi dintre tovarășii noștri din convoi o iau la fugă prin pădure și dispar printre copaci. Mai încolo este un luminiș și putem să-i zărim pe cei doi străbătându-l în goană. Este ultima oară că-i mai vedem. Cei mai mulți dintre noi uităm de mâncare și rămânem cu ochii ațintiți în locul unde s-au făcut nevăzuți cei doi. Doar „roboții umblători” („legumele umblătoare”) își văd mai departe de mâncat. Și… și paznicii! Mirarea noastră este mare: oamenii înarmați, după ce au asistat la fel de pasivi ca noi cum fugarii au dispărut printre copaci, s-au reîntors la prânzul întrerupt. Armele așezate lângă ei au rămas neatinse și nici măcar o avertizare verbală nu s-a auzit din gurile lor. Mâncau de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Până la urmă, ne-am terminat și noi prânzul, însă moleșeala obișnuită de data aceea nu ne-a mai cuprins. La ordinul regulamentar, ne-am reocupat cu toții pozițiile din convoi, atât doar că locurile rămase goale ale dezertorilor au fost ocupate de cei din rândurile următoare.

– Dezertori? Ce dezertori?! a făcut pe miratul unul dintre paznici, când a auzit cuvântul nerostit al celor din burta șarpelui.

Spre seară, a venit un comunicat că „nu există niciun fel de dezertori!” Comunicatul ne-a fost transmis după aceeași metodă după care ni se transmitea tot ce trebuia să știm. Paznicul aflat alături de primul șir le spunea informația celor de care era responsabil, apoi se întorcea și îi comunica primului paznic din urma sa și așa de-a lungul întregului șarpe. Numai că, după cele tocmai întâmplate, în noi a apărut îndoiala dacă însoțitorii înarmați ar fi responsabili de cei pe care par să-i supravegheze. În mintea noastră nu mai era limpede rolul unor oameni care puteau (trebuia) să ne admonesteze și să ne dea porunci obligatoriu de respectat, dar care au asistat atât de impasibili la fuga a doi participanți la marș. Au vrut, oare, paznicii să facă un fel de grevă? După modul atât de riguros cum este organizat Convoiul, este puțin probabil ca autoritățile să permită așa ceva.

Pășim tăcuți și curioși. Ordinul 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!” nu mai este respectat. Convinși că se petrece ceva deasupra noastră, ceva ce s-ar putea – ba ar fi chiar foarte probabil – să modifice regulile ce ne privesc, pășim tăcuți și așteptând urmările la situația creată de cei doi fugari. Așteptăm în continuare, ceva sigur trebuie să se întâmple, pășim tăcuți și așteptăm. Ce altceva am putea face?

Nici după o zi, nici după o săptămână nu s-a ivit schimbarea, așa că ne spunem că roțile modificărilor se învârt mereu încet – timpul fiind simțit în diferite moduri în funcție de acela ce-l trăiește. Prin câte aprobări, interese, furci caudine și lingușeli nu trebuie să treacă propunerea apariției unui nou ordin? Mergem tăcuți, stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul și nimic nu ne poate astâmpăra curiozitatea. Ceva trebuie să se întâmple, întrebarea nu este decât când!

Deocamdată modificarea nu este nici pe departe cea așteptată. Pe spatele celui din fața fiecăruia apare un ecran: trebuie să-ți dorești un film sau o emisiune de varietăți sau un concet și pe spatele celui din față poți vedea filmul, emisiunea de varietăți sau concertul dorit. Cum de e posibil să-ți fie oferit așa ceva? Privind la ciudatul televizor nu mai suntem atenți doar la drumul pe care pășim. Dar, e adevărat, după ce surpriza a trecut, nu ne mai uităm decât tot mai rar la ecranul de pe spatele celui din față.

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul! O altă surpriză! Noi ne-am așteptat ca paznicii să fie aspru sancționați. Când colo, într-o dimineață frumoasă, mai mulți paznici s-au alăturat Convoiului cu o tresă în plus la epoleții lor de gradați. Încă o surpriză, dar încă o surpriză mică! Curând a venit o surpriză mult mai mare.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.