Coşmarul numit Statul Islamic

Uriaşul pericol pe care îl reprezenta gruparea jihadistă radicală Daesh sau Da’ech (în arabă, ceea ce reprezintă acronimul de la Organizaţia Statului Islamic din Irak şi Levant) mi-a apărut de la început, drept care mi-am exprimat nedumerirea că Occidentul, în frunte cu SUA, era foarte îngăduitor cu aceasta întrucât, pe atunci, ea lupta împotriva regimului Assad din Siria, ceea ce coincidea cu interesele Vestului. Indiferenţa respectivă a devenit cronică, iar gruparea sunnită a crescut între timp cât altele în cel puţin un deceniu, ajungând ca astăzi să reprezinte un real pericol mondial. Ca urmare, Administraţia Obama s-a trezit că va trebui să facă exact ce reproşase Administraţiei Bush, adică să revină în Orientul Mijlociu pe plan militar, punând pe picioare o coaliţie internaţională, care, cu timpul, poate ajunge la dimensiunile formidabilei armade create de fostul şef republican al Casei Albe. Din această perspectivă, implicaţiile sunt uriaşe, iar din sutele de articole şi sinteze pe această temă supun atenţiei un punct de vedere din revista pariziană „L’Express”. „A crede că o intervenţie militară (în Irak şi Siria – n.n.) are ca scop oprirea unui conflict atât de înrădăcinat derivă din fantasma unui Occident care se crede atotputernic. Nu trebuie să ne aşteptăm la miracole datorate loviturilor aeriene, mai curând ar trebui să ne aşteptăm la rezultate relative, la complicaţii şi efecte secundare (…). Memoria colectivă reţine din ultimele intervenţii, fie că este vorba de invadarea Irakului de către trupe americane, în 2003 (sub mandat ONU), fie de răsturnarea lui Kadhafi (sub umbrela rezoluţiei 1973 a Consiliului de Securitate), impresia dominantă că ingerinţele occidentale în focarele incandescente ale planetei nu au dus la nicio ameliorare şi chiar că ele nu fac decât să agraveze conflictele, răspândind haosul. De unde şi dezbaterea recurentă şi reductoare angajată odată cu orice nouă deflagraţie: trebuie, oare, intervenit? Cele mai multe dintre ultimele intervenţii, în orice caz cele mai controversate, au în vedere în principal lumea arabo-musulmană şi se raliază desenului destabilizator al islamismului, care, de altfel, macină din interior societăţile occidentale”.

Acum coaliţia internaţională vizează noua hidră numită Statul Islamic. Dar ce este Statul Islamic, despre care mulţi vorbesc şi foarte puţini ştiu ceva despre el. Mişcarea a apărut în Irak, în 2006, la iniţiativa Al-Qaida, care, când Bush invadase această ţară, nu acţiona pe acele meleaguri. Una dintre cele mai grave implicaţii ale invaziei americane fiind, aşadar, apariţia şi extinderea activităţii Al-Qaida în Irak. Proaspăta grupare s-a prezentat ca o apărătoare a minorităţii sunnite în faţa şiiţilor, care au preluat puterea în ţară după invazia americană. S-a făcut repede cunoscută prin asasinate în masă ce au privit şiiţii. Brutalitatea sa şi islamul integrist au devenit curând puncte de referinţă. În iulie 2011, la trei luni după debutul revoltei împotriva regimului Assad, membrii săi au fost chemaţi să lupte în Siria, împotriva regimului condus de alauiţi, o sectă şiită. Ca urmare, baza conflictului declanşat de ea este una strict religioasă, cu toate că, în Siria, au apărut repede disensiuni între jihadiştii irakieni şi cei sirieni. Astfel, în timp ce primii propuneau crearea, în aprilie 2013, a Statului Islamic din Irak şi Levant, şeful sirian a refuzat, menţinând Frontul al-Nosra, devenit branşă oficială a Al-Qaida din Siria. La începutul lui 2014 a izbucnit un război între Frontul al-Nosra şi rebelii sirieni, de o parte, şi Statul Islamic, de cealaltă parte, soldat cu peste 6.000 de morţi. Confortat de victoriile sale în Irak şi Siria, liderul Statului Islamic, sangvinarul Abu Bakr al-Baghdadi (considerat a reprezenta o sută de Osama bin Ladeni), a proclamat, în iunie 2014, „califatul islamic”, ce se întinde în două ţări. În ce priveşte numărul combatanţilor săi, acesta s-a mărit spectaculos, ajungând la peste 31.000 de oameni care acţionează în ambele state. CIA susţine că printre ei sunt şi circa 2.000 de occidentali, dintre cei vreo 15.000 de combatanţi străini din Siria. Alte surse vorbesc despre 50.000 de luptători străini din Siria, dintre care 20.000 nesirieni, veniţi din ţările Golfului sau angajaţi de acestea, din Cecenia, Europa Occidentală şi chiar din China. Printre ei sunt şi foste cadre militare de nădejde din armata lui Saddam Hussein, sunniţi bine instruiţi, şi ofiţeri de informaţii, care au fost respinşi de neinspirata politică discriminatorie dusă de fostul premier şiit Nuri al-Maliki, protejat de SUA. Aşadar, acum, mercenarii reprezintă a doua fracţiune însemnată a combatanţilor Statului Islamic, ei fiind angajaţi în schimbul unor sume ameţitoare. La ora actuală, Statul Islamic controlează circa 25% din teritoriul sirian (45.000 kmp) şi 40% din Irak (170.000 kmp), ceea ce reprezintă aproape suprafaţa Marii Britanii (237.000 kmp). În Irak e vorba de terenuri deşertice, în vreme ce, în Siria, situaţia se schimbă. În Irak, ea controlează regiunile sunnite din vest şi de nord, cu oraşul Mossul.

Multe ziare occidentale s-au întrebat de ce gruparea atrage atât de mulţi jihadişti străini, unii ziarişti, precum libanezul Hazem el-Amine, opinând că aceştia sunt fascinaţi de demonstraţiile sale de forţă de „tip hollywoodian”. Mai exact, pentru ei, decapitările (cum au fost cazurile celor doi ziarişti americani şi ostaticului britanic), execuţiile şi cucerirea de teritorii reprezintă adevărate epopei. Lor, gruparea jihadistă le spune că a reînnoit legăturile cu islamul din timpul lui Mahomed. În cazul surselor de finanţare, experţii susţin că sunt mai multe şi diferite, între acestea distingându-se îndeosebi cele venind din statele Golfului, deşi Qatarul a dezminţit oficial acest lucru. La început, ajutorul saudit a fost baza şi ar fi fost deosebit de consistent. Explicaţia? Arabia Saudită este stat majoritar sunnit, iar în Irak e o guvernare şiită, în vreme ce, în Siria, regimul e tot şiit, în plus, faţă de aceasta duşmănia Riadului e la fel de mare precum cea israeliană. Alţii vorbesc despre faptul că gruparea jihadistă se autofinanţează în mare parte, ea practicând extorsiunea şi impunând taxe populaţiilor locale. La toate astea se adaugă contrabanda cu petrol, piese de antichitate, sumele primite drept răscumpărare pentru ostatici, capitol la care Franţa deţine un loc fruntaş, şi rezervele băncilor din Mossul, capitala provinciei Ninive, cucerită de grupare în iunie, în urma unei ofensive fulger. Atunci, ea a găsit 400 de milioane de dolari în băncile locale. Un capitol special îl reprezintă relaţiile grupării cu populaţia din zonele ocupate, unde a alternat teroarea cu servicii sociale. Pentru a preveni orice gând de răzvrătire şi a-şi teroriza adversarii, ea practică crucificarea, decapitarea în masă, flagelarea sau lapidarea femeilor acuzate de adulter, iar pentru a da greutate acestor măsuri le difuzează pe reţelele sociale.

Întrebarea finală e şi cea mai dificilă. Are viitor Statul Islamic? Cred că răspunsul presupune mai multe perspective, prima fiind cea religioasă. În acest sens, trebuie precizat că sunniţii sunt majoritari în rândul musulmanilor, amănunt capital când vom judeca şansele imediate şi de perspectivă ale coaliţiei pe care o construiesc SUA. Pe urmă, chiar dacă conducerile moderate din Egipt sau Arabia Saudită, de pildă, s-au alăturat coaliţiei în diferite forme, poate fi neglijată vocea străzii? De notat astfel că, în vreme ce Turcia este reticentă, în Arabia Saudită, 90% din populaţie se opune acestei coaliţii, a cărei punere pe picioare va fi o operaţiune complexă şi plină de implicaţii şi incertitudini. În primul rând, ea se bazează pe operaţiuni aeriene, şi, dacă în Irak, acestea sunt clare, nu la fel stau lucrurile în Siria. Apoi, dacă regimul Assad luptă împotriva Statului Islamic, atunci de ce e nevoie ca rebelii sirieni moderaţi să fie înarmaţi? Şi cine şi cum va stabili care sunt aceştia, întrucât pe teren acţionează numeroase grupări? Va fi eficient procedeul, dacă ne amintim miliardele de dolari cheltuiţi de SUA pentru a forma armata şi miliţiile irakiene, care au dezertat în masă în faţa combatanţilor Statului Islamic? Cât de mult va conta sprijinul acordat de kurzii care sunt înarmaţi din străinătate, dat fiind că peshmergas ar putea schimba uşor cătarea armei, vizând autorităţle din Bagdad, pentru a-şi proclama un stat independent? Care vor fi poziţia şi rolul Iranului în noul context? Vor avea succes loviturile aeriene fără trupe la sol? Se vor repeta cumva scenariul vietnamez – trimiterea de consilieri militari, forţe speciale şi apoi de trupe -, dar şi finalul acestuia, care a constat într-un fiasco usturător pentru SUA?

Întrebări sunt cu duiumul în legătură cu implicaţiile create de acest coşmar reprezentat de Statul Islamic şi trebuie spus aici că orice abordare nu poate pleca decât de la faptul că, la venirea la Casa Albă, Barack Obama a promis că va fi preşedintele care pune capăt nefericitelor aventuri americane în străinătate reprezentate de angajarea în Irak şi Afganistan. În Irak, totul este ratat, Washingtonul revine în această ţară într-o operaţiune a cărei durată nu poate fi precizată şi pe care personal o văd de genul celei din Vietnam. Restul sunt vorbe de prisos.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.