Culpabilizarea bogatului

Avem un important teolog al socialului. Numele său: Radu Preda. În urmă cu câţiva ani, într-o emisiune de televiziune, a formulat astfel relaţia noastră parţial eşuată cu modernitatea: nu Ortodoxia este vinovată pentru eșecurile integrării noastre în modernitate, dar mulți ortodocși sunt vinovați. Asta ar putea explica de ce într-o țară majoritar religioasă a apărut o corupție aproape generalizată.

Radu Preda a dezvoltat atunci, acolo, un argument. Anume acela că noi, creștinii, am ales să moștenim o interpretare unilaterală a pildelor evanghelice și am pus accentul mai ales pe aceea care spune că bogatul va intra în Împărăție mai greu decât cămila prin urechile acului. În același timp, nu am pus destul accent pe pilda care recomandă înmulțirea talanților. Luate mereu împreună, cele două pilde arată cât de greșelnică este culpabilizarea bogatului, un loc comun al moștenirii noastre unilateralizante.

Tânărul bogat din parabola care privilegiază mai degrabă cămila nu era un tânăr în general. Era un tânăr în carne și oase. Avea un nume. Descifrând cu atenție Evangheliile, îl putem afla. Era Lazăr, fratele Mariei și al Martei. Cel care a fost trecut de Iisus Hristos prin moartea unei metanoia ce i-a înnoit sufletul. L-a transformat în cel ce urma să fie Ioan Evanghelistul și acela în mintea căruia urma să fie imprimat textul Apocalipsei. Parabola despre tânărul bogat care își dorea să fie demn de împărăție nu este, așadar, o fixare în absolut a culpabilității celor bogați, ci o fixare a atenției noastre asupra unui destin care, nu ca urmare a bogăției, ci ca urmare a dorinței sale, avea să fie trecut prin urechile acului și avea să dea cea mai spirituală dintre Evanghelii, aceea din care înțelegem că ucenicul pe care îl iubea cel mai mult era acela pe care l-a sculat din morți. Această linie de interpretare nu îi aparține lui Radu Preda, ci unei tradiții teologice minoritare.

Mult s-a greșit față de acest tânăr bogat neînțelegând că în parabola aceea accentul cădea pe dorința tânărului, nu pe vreo culpă că ești bogat.

Mult au greșit, apoi, interpretările laicizante, care au ales această parabolă pentru a susține fel de fel de ideologii care culpabilizau bogăția. N-a mai contat parabola talanților. Au contat doar resentimentele noastre în contra bogaților. Ele însele au fost hrănite de greșita interpretare a parabolei.

Nu a mirat pe nimeni că acel bogat era tânăr? Moștenea, adică, averea părinților săi. Dar care era moștenirea cea mai importantă? Nu cumva așteptarea sosirii lui Mesia și a Împărăției ce venea prin El?

Bogat prin avere? Ori bogat prin moștenirea spirituală? Și, și. Tânărul acela moștenea mai ales un dor. Iar Iisus a văzut în individualitatea sa lucrarea acestei dorințe.

O lungă istorie a ideilor, mai lungă, pare-se, în zona ortodocșilor, a considerat bogăția materială aproape ca un păcat, urmare a interpretării unilaterale a viziunii Celui Întrupat asupra averilor. La începutul secolului al XVI-lea, în Utopia, Thomas Morus considera că deținerea în comun a bunurilor ar fi soluția cea mai adecvată într-o lume mai bună. Soluția aceasta a fost aplicată în lumea rurală rusească până la reformele impuse de Revoluția bolșevică. Acum, ea reapare în imaginea despre viitor a davosienilor.