„Cultura ar trebui să fie gimnastica dorinţei de a munci”

„Să-i iubeşti pe Gluck şi pe Verdi e ca şi cum ai avea două case în două ţări diferite”, afirma într-un interviu acordat lui Michel Parouty, pentru revista „Opéra”, regizorul francez Olivier Py, care, din ianuarie 2014, devine Directorul Festivalului de la Avignon.

Până atunci, între 12septembrie şi 10 decembrie, el realizează trei puneri în scenă ale unor capodopere ale genului liric: „Alceste” de Gluck, la „Palatul Garnier”, „Aida”, de Giuseppe Verdi, la Opera „Bastille”, care va avea premiera în 10 octombrie, şi „Dialogul Carmelitelor” de Francis Poulenc la „Théâtre des Champs-Elysées”, cu premiera în luna decembrie.

După debutul ca actor, în 1985, pe scena Festivalului de la Avignon, în „Spuma zilelor”, Olivier Py şi-a fondat, trei ani mai târziu, propria Companie, „L’Inconvenient des boutures” (Neajunsul altoiurilor), cu care a creat la Paris prima sa piesă de teatru, „Des oranges et des ongles” (Portocale şi unghii).

Prima regie de operă s-a petrecut în 1999, când a montat „Freischütz” la Nancy. Au urmat „Povestirile lui Hoffmann” de Jacques Offenbach (2001), „Damnaţiunea lui Faust” de Hector Berlioz (2003) la „Grand Théâtre” din Geneva, „Le Vase de parfums” (muzică de Suzanne Giraud, libret de Olivier Py) la Opera din Nantes (2004), „Tristan şi Isolda” şi „Tannhäuser” de Richard Wagner la „Grand Théâtre” din Geneva (2005), „Curlew River” de Benjamin Britten (Edinburgh 2005, Lyon şi Athena 2008), „The Rake’s Progress”, de Igor Stravinsky (Opera din Paris 2008), „Idomeneo” la Aix en Provence, „Romeo şi Julieta” de Gounod, la Amsterdam, „Mathis der Maler” la Opera din Paris (2010), „Hughenoţii” la Teatrul „La Monnaie” din Bruxelles (2012), „Carmen” la Lyon (2012), „Forţa destinului” la Köln (2012), „Claude” de Thierry Escaich la Lyon şi „Trubadurul” de Verdi la München în 2013.

Decorul este menit să amintească zona Vanităţilor

Acest tur de forţă de a monta trei opere în numai trei luni se datorează dorinţei regizorului de a se consacra de la începutul anului viitor numai Festivalului de la Avignon. Este, cum spune Olivier Py, un „foc de artificii”, dat fiind că în următorii doi ani nu va mai pune nimic în scenă.

„Alceste” de Gluck şi „Aida”, realizate într-o singură lună pe scena Operei din Paris, sunt, chiar pentru regizor, „o nebunie”. Dar dragostea pentru muzica lui Gluck, pe de o parte, dorinţa scenografului Pierre-André Weitz, cu care lucrează de peste 20 de ani, de a aborda „Aida”, pe de altă parte, ca şi cei doi dirijori ai operelor, Marc Minkowski, respectiv, Philippe Jordan, l-au determinat să accepte ambele propuneri.

După părerea lui Olivier Py, „Alceste” este un „memento mori”, o operă care se înscrie în tradiţia „vanităţilor”, o piesă creştină care nu are nimic de-a face cu mitologia grecă. „Este un dialog cu moartea, aşa cum era şi «Orfeu şi Euridice», o operă lugubră, îndoliată, mai mult teologică decât politică, o meditaţie foarte savantă asupra raporturilor între artă şi moarte, o modalitate de a ne întreba dacă arta ne poate salva. Din acest motiv îl ador pe Gluck; trebuie să mărturisesc că l-am preferat mult timp lui Mozart, fără îndoială din cauza simţului manifestat pentru marea plângere. Viziunea pe care eu şi Pierre-André o dăm operei «Alceste» este foarte sobră, spre deosebire de cea din «Aida»”.

Chiar dacă Gluck presupune constrâgeri mai mari decât Verdi şi este mai dificil de pus în scenă, el stimulează imaginaţia şi obligă la invenţie. „Creta este un material folosit mult în «Alceste»; este un material care se şterge şi pe care îl folosim pentru a vorbi despre lucrurile care trec”.

Alceste în viziunea lui Olivier Py

„Dialogul carmelitelor”, care va avea premiera în luna decembrie, era un mai vechi proiect al său şi, în plus, i s-a părut neelegant să-l refuze pe Michel Franc, Directorul „Théâtre des Champs-Elysées”.

Anul acesta, Olivier Py a scris şi un libret pentru „Siegfried, nocturn”, pus pe muzică de compozitorul elveţian Michael Jarrell şi regizat de Herve Loichemol la „Comedie de Genève”. La pupitrul Ansamblului „Multilateral” s-a aflat Stefan Asbury. Este o monodramă pentru o voce masculină şi ansamblu instrumental, interpretată de Bo Skovhus. „L-am scris în trei săptămâni. Textul, sub forma unui foarte scurt roman, va fi editat la «Actes Sud». Michael Jarrell l-a tradus în germană; este un monolog al lui Siegfried, deci este logic ca personajul să se exprime în germană mai curând decât în franceză”.

După mărturisirea lui Py, este într-o oarecare măsură o viziune a unei „Germanii în anul zero”. „Siegfrid, personajul wagnerian, se plimbă printre ruinele Germaniei de după război. Este, pentru mine, o modalitate de a aprofunda datoria mea faţă de cultura germană (Wagner, romantismul…) şi de a ajunge la ceea ce mă obsedează: a existat un germene al morţii în romantismul german?” Colaborarea cu compozitorul a fost continuă: „Liniile cântului nu sunt foarte dificile. Îmi place enorm muzica lui Michael Jarrell, ca şi cea a lui Escaisch. Am fost la Atena, în luna februarie, când Thierry era solistul compoziţiei sale «Concerto pour orgue», dirijat de Daniel Kawka – pentru mine unul dintre cei mai mari dirijori francezi actuali. Este o operă colosală, m-a emoţionat profund”.

Alceste, un memento mori

Întrebat dacă nu s-a gândit la proasta reputaţie a libretului la „Trubadurul” când a montat opera la München, regizorul a replicat: „Cei care afirmă că libretul este absurd se tem de el! E o poveste terifiantă, morbidă, oedipiană, un lung coşmar care nu seamănă cu nicio altă intrigă a lui Verdi. Dacă ar fi să fac o comparaţie cu un scriitor, m-aş gândi la Georges Bataille. Când aprofundezi libretul, îţi dai seama că este incendiar: copilul aruncat în foc, mama incestuoasă, sadismul… Este evident că Azucena este cel mai important personaj. Dar Leonora nu poate fi neglijată; este un fel de nebună mistică, apropiată de personajul omonim din «Forţa destinului» – operă pe care am regizat-o la Köln în septembrie 2012. Detest viziunile realiste, navighez întotdeauna între mai multe epoci. Pierre-André a imaginat un fel de mare maşinărie în stilul lui Tinguely, plină de roţi, de metal… Arhitectura este un ecou al problemelor politice; figurăm monumentul lui Victor Emmanuel II, de la Roma, pe care italienii îl numesc «maşina de scris» şi care este o mărturie monstruoasă a naţionalismului!”.

Opera „Aida”, care degajă o forţă politică extraordinară, completează, în ceea ce-l priveşte pe Py, „Anul Verdi”. L-a atras problema naţionalismului, prezentă în secolul al XIX-lea, când Italia se elibera de dominaţia austriacă şi se construia ca Stat. Dar, consideră regizorul, Verdi a înţeles că o gândire naţionalistă excesivă poate duce la totalitarism. De asemenea, problema colonialismului şi relaţia dintre colonizatori şi cei colonizaţi apar în conştientizarea treptată de către Aida a propriei identităţi. Şi, nu în ultimul rând, anticlericalismul. Dar, afirmă Py, „Profunzimea ei politică nu exclude rafinamentul. Opera vorbeşte de Italia lui Verdi şi trebuie să reprezentăm această Italie. Voi fi acuzat poate că transpun, dar nu o fac, ci compun pentru a da sens. Deja, în timpul lui Verdi, se transpunea fără încetare şi operele lui n-au scăpat de acest lucru, potrivit exigenţelor cenzurii. Uitaţi-vă la «Bal mascat», a cărui acţiune se petrece în Suedia sau în America de Nord: cât despre intriga din «Traviata», ea părăseşte secolul al XIX-lea pentru secolul al XVIII-lea… Ce imporanţă are? Conţinutul rămâne acelaşi! Verdi n-avea nimic cu Egiptul faraonilor. Aida trebuie lăsată în întreaga ei puritate. Unitatea italiană, opoziţia Romei erau lucruri foarte clare pentru contemporanii lui Verdi; trebuie să facem să transpară violenţa politică a propunerii”.

Element de decor din Aida

Olivier Py iubeşte personajele puternice, mai ales pe cele feminine. „Trăiesc în muzică întreaga zi şi ascult multe voci feminine. Ca şi Pierre-André, care a studiat canto şi s-a produs ca profesionist, şi eu cânt, chiar dacă modest, jucând rolul Divei «Miss Knife». Problemele muzicale şi vocale ne pasionează! Problemele de tehnică devin repede probleme spirituale; spiritus în latină înseamnă suflu; ce trebuie să abandonezi pentru ca acest suflu să devină cânt? Poate părea paradoxal, dar eu trăiesc mai mult cu cântăreţii decât cu actorii. Când lucrez cu soliştii, nu le vorbesc decât despre cânt, despre respiraţie, despre textură şi le arăt video-uri de operă. Nu începem niciodată înainte ca ei să-i fi văzut pe Maria Ewing în «Salomée» sau pe Leonie Rysanek în «Elektra»… Şi în teatru îmi plac marile texte lirice, montez mai uşor un Paul Claudel decât un Cehov. Actorii mei fetiş, Philippe Girad şi Michel Fau, sunt şi ei obsedaţi de muzică”.

Olivier Py le cere soliştilor să fie credibili. Iubeşte artiştii îndrăgostiţi de scenă, cei care dau totul într-un spectacol şi „chiar mai mult decât atât”, aşa cum era Montserrat Caballe, cum sunt Mireille Delunsch, Stéphane Degout sau Patricia Petibon. „Când am lucrat cu Nina Stemme în «Tanhäuser», la Geneva, în 2005, m-am gândit imediat: Ce să-i spun? Numai intrarea ei este o capodoperă care atinge sublimul! Ceea ce fac aceşti artişti este chiar prea frumos; mă gândesc adesea că nu au nevoie de mine. Totuşi, în timpul repetiţiilor la «Povestirile lui Hoffmann», la «Grand Théâtre» din Geneva, în 2001, Jose van Dam îmi punea tot timpul întrebări”.

Jean Sebastien Bou în Claude

În cea de a treia montare, „Dialogul Carmelitelor”, al cărei libret este realizat după un scenariu de Georges Bernanos, distribuţia este una de primă mână: Sandrine Piau în Soeur Constance, Sophie Koch în Mére Marie, Patricia Petibon în Blanche de la Force…

Georges Bernanos este unul dintre scriitorii preferaţi ai lui Olivier Py, care, aşa cum mărturiseşte, i-a schimbat viaţa chiar înainte de Claudel. „Am încercat să adaptez «L’Imposture» şi, mai ales, «La Joie», care este romanul meu peferat. Povestea din «Dialogul Carmelitelor» este stranie, pentru că este vorba la început despre un scenariu de film, devenit apoi piesă de teatru şi în sfârşit operă. Îţi trebuie o îndrăzneală formidabilă ca să faci asta, chiar dacă opera rămâne marginală în corpusul autorului”. Olivier Py n-a fost tentat să regizeze această piesă de teatru înaintea operei pentru că, citind „Dialogul Carmelitelor”, aude fără încetare muzica.

Acceptând că este, poate, bulimic în ceea ce priveşte lucrul, Olivier Py conclude: „Dar nu ştiu să fac altceva. Pe de altă parte, nu este chiar muncă, ci plăcere. Şi dorinţa care se întreţine în timp… Această gimnastică a dorinţei ar trebui să fie cultura!”.