Cum era să-l înfunde filozoful Lucian Blaga pe învățătorul Moisil

În articolul de față, mă gândisem inițial să atac, în baza unor informații primite recent, un pitic de grădină cu nădragi roșii care își revarsă încă toxinele din (sau prin) Gușă asupra poporului. Fiind însă Săptămâna Patimilor, mi-am amânat puseul belicos pentru o dată ulterioară și am extras din arhiva mea o poveste documentată care arată că și interiorul autorităților interbelice, chiar dacă nu în aceeași proporție ca în a celor comuniste de mai târziu, existau imbecili. Mai grav este că aceștia, dintr-o prostioară, puteau să curme un destin. Totul a pornit de la o confuzie. Așa cum, pe când lucram la Jurnalul Național, o colegă frumușică foc și atât mi-a spus că sunt căutat la telefon de ”fata lui Vasile Blaga care vrea să-ți spună ceva despre tac-su”. Era vorba, de fapt, de răposata Dorli Blaga, fata filozofului Lucian Blaga, căreia îi solicitasem un interviu despre dosarul de la Securitate al părintelui ei. Despre el e vorba în istorioara de mai jos.

Autoritățile puteau să acționeze cu o marjă foarte largă

Suntem în anul 1938. Regele Carol al II-lea, după ce a instituit un regim de dictatură personală, s-a gândit să-și termine concurența la grațiile Germaniei naziste. Interzisese toate partidele politice cu excepția celui personal, dar avea ceva de împărțit în plus cu legionarii, pe care-i vedea drept concurență directă în relația cu Hitler, un fel de amenințare cu care puteau santaja naziștii. Din cauza asta dăduse ordin structurilor de represiune ale statului să stopeze orice propagandă a cămășilor verzi. În plus, Regele proclamase starea de asediu, așa că autoritățile puteau să acționeze cu o marjă foarte largă de proceduri violente.

Învățătorul Anton Moisil funcționa în comuna Valea Hranei din județul Someș (actualmente în Sălaj). Fusese șef de plasă în organizația legionară, dar, cel puțin în aparență se lăsase de politică. Asta, după ce la începutul lunii februarie 1938, jandarmii îi atrăseseră antenția să dea jos de pe pereții camerei în care locuia portretele lui Zelea-Codreanu și Cantacuzino-Grănicerul.

Șeful de post și ”legionarul” Lucian Blaga

28 noiembrie 1938 a fost o zi deosebită. Carol luase deja hotărârea să-l gâtuie pe Zelea-Codreanu, treabă care se va întâmpla în noaptea de 29 spre 30. Se aștepta la o reacție violentă a legionarilor, așa că jandarmeria, poliția și structurile de informații au fost mobilizate să găsească, preventiv, depozitele de armament și materiale de propagandă ale verzilor. Șeful de post din comuna Ceaca, pe raza căreia se afla și Valea Hranei, a cugetat profund la ordinul venit de sus și și-a șoptit în mustață că învățătorul Moisil ar putea să aibă ceva marfă interzisă, că doar nu degeaba fusese legionar. Omul era plecat de acasă în satul său natal, Șanț, din actualul județ Bistrița-Năsăud, dar jandarmul a zis că poate să arunce un ochi în camera lui chiar dacă lipsea. A cotrobăit de față cu martori, că așa spunea legea, prin bulendrele lui Moisil, nu a găsit nimic suspect, dar pe perete a văzut un portret al cuiva cu o căutătură foarte serioasă.  A spus că trebuie să fie, după mutră, după port, ”un șef legionar”. A consemnat victorios în procesul verbal: ”s-a găsit afișat pe peretele casei fotografia unui individ pe care nu l-am putut identifica, însă crezând că este un comandant legionar am ridicat fotografia și am atașat-o la dosar”.

p-0092641_001-1-1

Astfel, învățătorul Moisil s-a trezit că i se deschide un dosar penal ca învinuit pentru ”păstrarea de materiale de propagandă politică interzise”. Adus în fața unei curți marțiale, putea să o pățească. Norocul lui a fost că maiorul de justiție Alexandru Blebea și-o fi făcut studiile la Cluj. El și-a dat seama că nu era portretul vreunui nicador sau decemvir, ci tocmai al filozofului Lucian Blaga, care nu avea nicio treabă cu legionarii. Astfel, Moisil a scăpat de pușcărie și dosarul a fost clasat. Dacă ajungea la închisoare sau într-un lagăr, ar fi avut mari șanse să fie ucis în represaliile de după asasinarea lui Armand Călinescu, din septembrie 1939. Măcar e o istorie fără ”unhappy end”.

Acestea fiind zise, nu-mi rămâne decât să le spun cititorilor ortodocși sau catolici de rit oriental ”Hristos a-nviat!”