Ședeam alături de Sofia direct pe iarba creață, parfumată cu mirosul frăguțelor și presărată pe alocuri de floricele mărunte și priveam spre Valea Mureșului și mai departe, spre culmile Munților Apuseni.
Între cetatea de la Blidaru și munticelul numit Dealurile Costeștilor, se deschide ca un șliț o vale care duce pînă departe spre Orăștie și mai departe spre Valea Mureșului pînă la peretele vinețiu de pe orizont, slăviți de Munții Apuseni.
Și cum stăteam noi așa de povești, vorbind mai de una – mai de alta, mai ales de amintirile ei din copilărie, iaca privirile îmi cad pe cîteva ridicături, în preajma unui pîlc de pruni aproape uscați, niște valuri mai scurte și lunguiețe abia perceptibile din fînul mic și înflorat.
-De ce-s atîtea gîlme și ridicături prin fînațul ăsta?
-Nu vedeți? Alea de lîngă pruni unde-i și tufa de trandafiri îs morminte! De cînd eram copilă, am îngropat vreo opt-nouă dintre neamurile noastre. Pe tata, pe mama, pe frate-su, pe nevastă-sa, pe toți ai mei. De celelalte, nu știu nimic. Așa le-am pomenit!
-Și de ce n-au cruci?
-Au fost unele de lemn, da’ au putrezit. Dacă te uiți bine, le vezi pe jos prin iarbă, iar una este agățată într-un prun!
Nu departe de noi, dincolo de valea cotropită de mesteceni, pe culmea din fața noastră, se ascunde Cetatea Blidaru. Nu-i prea mare. N-are mai mult de cîteva arii. Probabil, a fost un fort de apărare, dacă nu cumva, prin pădure, pe sub rădăcinile copacilor, se mai află încă părți din ea încă nedecopertate. Oricum, cînd era vorba despre pericol și despre război și cînd au apărut romanii, cei de pe platou, din acea curte și de pe la casele din împrejurimi, vor fi lăsat gospodăriile, oile și s-or fi retras în cetate sau au coborît peste armatele de romani. Dumnezeu știe cum au fost, dar, cu siguranță, ei erau pe acolo și sipiritul lor se simte în asprimea celor care trăiesc și acum pe Platoul Luncanilor.
De pe Platoul Luncanilor se văd și Muntele Godeanu, și Retezatul, și Șurianul, și Apusenii. Parcă ai sta în mijlocul geografiei și ai avea privilegiul să alegi și să-ți învîrți privirea după care își place. Casele sunt depărtate și solitare, înconjurate de acareturi din lemn. Nu părăsite. Cei din satele de pe platou nu pleacă și nici nu vînd, mai ales că acum au curent electric, internet la școală și două drumuri de acces asfaltate. Dacă au rezistat în vremuri mai grele, de ce să plece acum? Au trecut anii în care a trăi pe munte era mai ceva ca un blestem. Au fost ierni în care nici lupii și nici oamenii nu se încumetau să coboare ca să nu-și rupă gîtul pe povîrnișurile înghețate. De toamna pînă primăvara tîrziu, pînă după dezghețuri, trăiau ascunși în munte, fiecare la gospodăria lui, zile întregi în casă sau în preajmă, pitiți de viscole, la gura cuptorului și a sobei. La un moment dat, Tîrsa și satele de pe Platoul Luncanilor au alcătuit o comună. Tatăl Sofiei, unul Sofronie, a fost și primar. Ultimul primar al Luncanilor. Apoi, sediul administrativ s-a mutat mai jos, la Boșorod, deși ei se țineau mai mult de Costești și de cele două sate Orăștioara de Sus și de Jos, de Beriu și de Orăștie.
Un localnic de la Târsa este un fel de om universal. Onu Jujan poate fi un model. Face orice. Și-a săpat singur un drum prin piatră. Cu barosul, cu tîrnăcopul, cu focul și cu apa vărsată pe piatra încinsă. Pe acolo putea ieși în lume. Știe să zidească sobe, cuptoare, case de lemn și de piatră, repară la biserică, taie porcul, macină, cioplește, zidește, ară, seamănă, face țuică, altoiește, știe mersul culturilor, al pomilor, bolile tuturor animalelor, de la oi la vite, de la cîine la găini și la porci. Dacă trebuie cîntă și-n strană și apoi o ia iepurește pe jos spre oraș și se judecă pentru drepturile lui cu aceeași încăpățînare cu care moții ardeleni plecau la Împăratul Austriei să se bată pentru pămînturile și pădurile lor și pentru dreptate.
De secole, omul de munte, izolat (uneori și ascuns), le-a învățat pe toate și prin felul în care și-a luat alături copilul la fiecare treabă din curte l-a îmbogățit cu toate tehnicile de supraviețuire: cum să scoți o piatră dintre unghiile calului care șchioapătă; cum să salvezi o vacă umflată de trifoi; după ce să cunoști găinile bolnave; cînd este vreme de semănat și cînd de cules; cînd vine ploaia mare și cînd miroase a zăpadă și a viscol. Manualul nescris al vieții la Luncani se predă în fiecare zi și se transmite de la bunici și părinți la copii și nepoți.
De obicei, sătenii se adună la biserică și la căminul cultural, mai ales de Crăciun și de Paști. Și se mai văd la nedeia de Sfînta Maria la mijloc de august. Și gata, vine toamna și nu mai au vreme de pierdut la muzici și la vorbe că trebuie să ia grija iernii care se apropie.
-Gata! Uite, acum înverzește iar pădurea! Ne mai cîntă o vară și se mai învîrte lumea. Și iar se scutură! Și Dumnezeu știe ce o mai fi, zicea Onu, și mie îmi vine să zic la fel, cu imaginea de vis a acestui Platou al Luncanilor, cocoțat între satele Boșorod, Costești și Grădiștea Muncelului.
Ma intrebam aseara la 20:54 daca a fost un picnic in doi sau in grup, dar prietenul Cpt core/Core responsabil cu latratul pe sita a urlat la mine…M-am mai intrebat cine e Sofia a lu Sofronie primarul liberal fugarit de sateni pentru ca nu a inteles schimbarea, din nou, a vremurilor in ciclicitatea dialectica cunoscuta…Privirele ei nostalgice prin slitul dintre buncarul, atomic, de la Blidaru si
Dealul Costestilor au rascolit amintiri de neuitat…
intelepciune practica…ce frumos!
intelepciune practica…
Chestia cu ‘șlițul’ arata o preocupare pentru istoria antica…Fosta-i lele cat ai fost ..
Acesta este Domnul Nistorescu cel adevarat!! Hristos a Inviat!!
„Si eu (si altii) sustin ca prin cititul unor carti de calatorie” [Core]
Core, eu am preferat sa calatoresc, majoritar cu autovehicolul, ca sa pot sa opresc unde doresc, doar in tarile cu apa calda la robinet, si pe un circuit in sens anti-orar, decat, adica spre Vest, de la Nord la Sud, pentru a vedea viitorul, trecutul nu ma intereseaza, istoria o scriu invangatorii ca s-o interpreteze Charlie, cel proaspat orfan de stapan.
Dacii liberi inca sunt acolo!!! Decebal tot acolo shi-a luat viatza, ca sa nu fie umilit.
O zi buna.
Con
Cele de mai sus (și nu numai, că au mai fost asemenea regaluri 😎 )îmi amintesc de povestea unui bătrân învățător care pentru a le explica micuților ceva din geografia României se folosea de o ladă cu nisip în care ridica movilițe de nisip pentru a sugera munții, trăgea niște linii prin nisip și le arăta marile râuri și apoi săpa pentru a face loc Mării Negre pe care o și umplea cu apă spre mirarea și deliciul puștilor . Cam așa, dar la o altă scară se încumetă Cornel Nistorescu să ne treacă prin fața ochilor , dar mai ales a minții noastre, crâmpeie din frumusețile acestei Grădini a Maicii Domnului, mai bine zis cum arăta ea odată și cum va dispărea dacă continuăm să nu luăm în seamă cel mai repetitiv și mai actual îndemn al Imnului Național : Deșteaptă-te Române !!
Cineva spunea că în viață ai nevoie de puține cuvinte pentru a trece frumos prin Ea :
– Te rog….
– Mulțumesc ! și
– Iartă-mă !
P.S.
Se putea „…deschide o vale” și fără „șliț ”…. 😉
ba ce mecle strambe aveti, ca miaduc aminte da romeniea, tara da chacat
Tomlin, inteleg ca mi-ai ramas dator. 🤣
Oricum, stiu din comentariile tale ca esti un om de actiune.
Si eu (si altii) sustin ca prin cititul unor carti de calatorie sau a unor romane poti trai mai multe experiente iar poeziile, cantecele te mai ajuta sa vezi partea frumoasa a realitatii…
Superbe locuri si oameni pe masura ! Dar sint locuri cel putin la fel macar ,unde neamul meu traieste la cumpana unor evenimente memorabile , vorbesc despre locul de bastina al inaintasilor neamului meu vechii moldoveni , noi venitii ardeleni asezati in Tara Hangului !Locuri supranumite MICA ELVETIE !
Core, ti-am raspuns, dar ‘ornel face ce a invatat la ubb cluuuj: cenzura !
Foarte frumos. La fel de frumoase sunt și satele cu același nume din Banat, din munții Poiana Ruscăi, Luncanii de Sus și Luncanii de Jos, aflate în apropierea localității cu un nume și mai frumos, Românești.
Asta s-ar fi intamplat daca Onu Jup Pann-u nu era luat de Partid si adus la Bucale, ar fi facut de toate ca un Sfarma Piatra universal!
Precis ar fi reparat/inlocuit crucile find un credincios care nu s-a indoit niciodata…
Pentru ca e un loc etern cu verdeata din care a fugit toata durerea, intristarea si suspinarea? 😢
Chiar daca acum nu vand, Tarsa, Alun, Prihodiste, in structura lor de acum, de sate de agricultori, vor disparea, asa cum a disparut Ursici si va disparea Cioclovina. Iar cu disparitia civilizatiei rurale din zona, se va duce si „miraculosul”, care supravietuieste numai in si prin cultura traditionala. Cel mult, locul va deveni „turistic”, cu pensiuni si parade de vehicule 4×4, adica se va goli de orice continut.
Despre locuitori: desi par sa aiba un istoric de autoidentificare ca avand origini romane, sunt, preponderent, blonzi, ca dacii.
Pardon: dar, un al doilea comentariu, vad ca are setata o limita si mai mica, nr. de caractere cat pt. o fraza scurta.
Dar, un al doilea comentariu, vad ca are setata o limita si mai mica, nr. de caratere cat pt. o fraza scurta.
IP-ului de la care scriu, Cotid. i-a setat o limita de caractere de 2 fraze scurte, maxim trei randuri, ca aici nu se cenzureaza ca brutele, cum fac aia de la Interne, BEC, CCR, Antene. Sparg, deci, odiosul comentariu in 3-4: locul e exceptional de frumos; despre oameni, nu stim ce sunt; sunt multi „Rambete”, sau „Rambetea”, posibil o autoidentificare medievala ca „romani”; multor copii li se dau nume de botez romane (Flavius, Cornelia, Claudia).
„… problema credinței de astăzi nu este în primul rând cea de a crede mai mult sau mai puțin în raport cu anumite doctrine. Mai degrabă, este incapacitatea multor contemporani de a fi profund mișcați în fața lui Dumnezeu, a creației sale și a altor ființe umane” Papa Francisc.
Eu nu voi merge niciodata in locul acela dar, citind descrierea Dlui C. N. pentru putin timp ma pot imagina acolo, adica ma pot bucura de frumusetea acelor locuri.
Ce sa-ti spun eu tie, tomlin?
Daca spui cand te supara ceva, trebuie sa spui si cand iti place ceva, altfel nu traiesti cu sufletul.
Ce s-ar fi-ntîmplat dacă oamenii, fie numai de două mii de ani, puneau cruci de piatră, fier beton sau marmură precum acuma?
Bunicii mei nu știau prea bine unde era era înmormântată o soră de-a lui taică-meu moartă de copilă; lîngă prunul cutare, cum zicea bunicul, sau prunul din dreapta, cum zicea bunica.
Blidaru, Costești, Sarmisegetuza s.a., se pare, n-au fost cetăți de apărare. Mai ales la Sarmisegetuza ce să aperi în inima muntelui?
Asa, sefu’ TREBUIE slavit !
Locuri de poveste, ca atatea altele din frumoasa Romanie.
Imaginile vorbesc de la sine.
Un articol minunat, d-le Nistorescu! Cred ca oamenii de pe aceste meleaguri au o legatura stransa cu Dumnezeu tocmai datorita simplitatii in care isi duc traiul. Oricum, o zi petrecuta in natura, departe de zgomotul orasului si al campaniei electorale nu poate fi decat o zi castigata. 🇷🇴
Da da ea este țara mea…(Paula Hriscu)
Este frumoasa, fiecare loc are frumusetea lui dar nu fiecare loc are norocul sa fie cantat de poeti precum autorul acestor randuri privind Platoul Luncanilor.
ha, ha, ganduri pagane …
Azi e iară de servici cenzorul zbir conta românismului.
Zice dl. Nistorescu: „…se deschide ca un șliț o vale care duce pînă departe spre Orăștie…”. Foaaarte frumos! Cu toata modestia, dar cred ca slitul se prelungeste dincolo de Orastie, pana spre meleagurile sale natale. Altfel nu-mi pot explica….