În trecut căluşarii plecau pe uliţele satelor pe întreg teritoriul României de astăzi.
În mod tradițional, dansul se juca în săptămâna dinaintea Rusaliilor și are scop cathartic (tămăduitor), însă există documente istorice care atestă practicarea dansului și cu alte ocazii. Călușarul este un obicei practicat în perioada numită popular Rusalii, mai exact în cele nouă zile dintre sărbătoarea ortodoxă de Înălțare și cea numită Rusalii. Tradiții similare există pe toată întinderea europeană a fostului Imperiu Roman, de la Dansul Maurului în Britania sau Ciomăgașii (Pauliteiros) în Portugalia. Originea acestui obicei este subiectul multor discuții și nu s-a ajuns la o concluzie clară.
Legătura evidentă dintre Călușari și sărbătorile ortodoxe trebuie pusă în paralel cu legătura dintre celelalte forme similare din restul Europei și sărbătorile catolice (respectiv anglicane și protestante). Acest lucru l-a făcut pe Tudor Pamfile să se ferească de a emite, conform tradiției vremii, ipoteza unei origini păgâne pre-creștine a obiceiului.
(foto: Călușar din Orăștie)
Romulus Vuia va lansa în perioada interbelică ideea că obiceiul Călușului ar fi un dans de cinstire a demonilor. Pentru a susține această idee elimină o serie de mărturii ce o contraziceau categoric. De exemplu, atunci când descrie rânduiala primirii în rândul Călușarilor nu menționează nici una dintre variantele ce includ binecuvântarea preotului. Legătura Călușarilor români cu Biserica (amintită și de Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae) este ignorată și ea. Romulus Vuia menționează această legătură însă la Călușarii din Macedonia.
Un interesant studiu, semnat de Dimitrie C. Ollănescu şi publicat în Analele Academiei Române, în anul 1897, Teatrul la români, narează superb, deşi adesea inexact, pentru că încă nu apăruseră condeiele de filosofi şi istorici ai culturi ale lui Lucian Blaga, Mircea Eliade şi Romulus Vulcănescu, reminiscenţele de străveche Datină europeană, care se mai păstrau în spiritualitatea românească, în ciuda aprigilor interdicţii şi satanizări bisericeşti, şi la cumpăna veacurilor XIX-XX. Conştient fiind de importanţa mărturiilor-temelie, cărora le datorăm un deosebit respect, voi reproduce fragmente din studiul lui Ollănescu, cu adnotările de subsol, fără a exprima consideraţii proprii referitoare la mitica şi mistica europeană, pe care le-au păstrat românii. Parese că ne-am păstrat obiceiurile mult mai profund. Ceea ce străbunii noştri au păstrat înseamnă un ecumen mult mai vechi şi încă identificabil.
Iată ce este scris în studiu, semnat de Dimitrie C. Ollănescu, „Teatrul la români”:
«Românul are un joc aproape superstițios, în care jucătorii trebuiesc să fie în număr fără de soț: șapte, nouă, unsprezece. „Ei se numesc Călușari și se adună o dată într-un an, se îmbracă în vestminte cam ca femeile, pe cap își pun cunună împletită din foi de pelin și din alte flori, vorbesc cu glas subțiratic și, pentru ca să nu fie cunoscuți, își acopăr fața cu o cârpă albă. Toţi portă în mână o sabie goală, cu care îndată ar străpunge pe oricine ar cuteza să le descopere fața. Acest privilegiu îl au consacrat din vechime, încât, chiar dacă ar face omor, nu pot fi trași înaintea judecății.
Conducătorul lor se numește Stariț, al doilea e Primicerul (Mutul Călușarilor), a cărui sarcină este de a întreba pe stariț ce joc poftește să se joace și a spune apoi celorlalți jucători, în ascuns, ca să nu audă poporul numele jocului, înainte de a-l vedea cu ochii. Căci au peste una sută de figuri, sărituri și tacturi deosebite, dintre care unele atât de dibace, încât cei care le joacă parcă nici nu ating pământul cu picioarele, ci că zboară și se portă prin aer.
Călușarii joacă în zilele de la Înălțare, până la Rusalii, în acest timp ei cutreieră toate satele și orașele, pururea jucând și săltând, și în tot timpul nu se culcă să doarmă într-alt loc decât sub acoperișul bisericilor, căci, dacă s-ar culcă într-alt loc, i-ar munci strigoaicele sau, cum le zic ei, frumoasele[1].
Dacă se întâlnește o ceată de călușari cu alta, pe drum, ele trebuie să se bată și ceata învinsă se pleacă celeilalte[2]; apoi pun condițiuni de pace, după care cei învinși trebuie să rămână nouă ani supuși celor învingători De se întâmplă ca în lupta acesta să rămână vreun mort, dintr-o parte sau alta, în acest caz nu se încape judecată, nici judecătorul nu urmărește pe făptuitor.
Cel care e primit o dată într-o ceată de călușari trebuie să rămână nouă ani într-însa și în tot anul să fie faţă la termenul știut; dacă nu s-ar prezenta o dată, atunci zic că are boala cea rea (ducă-se pe pustii!) și-l muncesc frumoasele[3].
Poporul prost crede că acești călușari (călușei, în textul lui Cantemir) au darul de a vindeca bolile cronice. Modul lor de vindecare e acesta: aștern la pământ pe bolnav, încep apoi săriturile lor și, la un tact anume al cântării, îl calcă, unul după altul, de la cap, până la călcâie; în urmă, îi șoptesc la ureche unele cuvinte, anume născocite de dânșii[4] și poruncesc bolii să iasă din trupul bolnavului. Aceasta o repetă de trei ori, în trei zile și, de multe ori, omul se îndreptă”[5].
Așa erau călușarii, acum 200 de ani, când scria Dimitrie Cantemir, și astfel au rămas, cu puține schimbări, încă în Moldova, pe când în Transilvania și în Muntenia ei sunt cu totul altfel. Mai întâi, nu au caracterul religios și oarecum mistic ce l-au avut după Cantemir, nici formează o corporațiune aparte, trăind după reguli neschimbate și supusă unei discipline pe cât de aspră, pe atât și de puțin potrivită cu firea românului. Înrâurirea medievală, tainică și superstițioasă, ce se vădește din cele de mai sus, s-a mărginit, poate, asupra călușarilor moldoveni numai, prin faptul că atingerea cu catolicismul feudal a fost mai deasă și mai puternică în acea parte a țârilor noastre, pe când dincoace contactul cu turcii, cu grecii ori cu bulgarii a fost mai simțitor.
Acum călușarii, ca și la sfârşitul veacului trecut, sunt șapte, nouă, unsprezece sau doisprezece flăcăi, îmbrăcați cu ițari albi strâmți, cămăși albe până deasupra genunchilor, legați cu basmale mari roșii, după gât și peste umeri, cu ciomege lungi în mâni, zurgălăi la glezna opincii, încinși cu chimir de piele, bătut cu ținte și nasturi de metal, și pe cap cu pălărie mică, rotundă, neagră, cu cordele (multicolore) și cu flori sau pene. Ei se adună în ceată sub ascultarea unul Vătaf (de la latinescul vates, care înseamnă șaman – n. I. D.) și sunt însoțiți de un om mascat, Mutul Călușarilor, umblând astfel pe ulițele târgurilor, prin sate, dănțuind, pe când lăutarii zic din gură cântece de dor și de veselie.
Ei sunt via întrupare, la noi, a străvechii corporațiuni instituite de Regele Numa Pompiliu[6] pentru paza celor douăsprezece scuturi (ancilae), dintre care unul, al lui Marte, fusese căzut din cer, și care erau proteguitoarele cetății și simbolul puterii și tăriei militărești ale romanilor.
Acești Salii, numiți Pallatini, fiindcă, la început, îndeplineau cultul lor în Palatul regelui, erau preoți ai lui Marte Gradivus, aleși printre fiii patricienilor, care aveau încă pe părinţii lor în viață (patrinos & matrinos). La 1 martie al fiecărui an, ei cutreierau orașul, săltând, jucând și cântând laude zeului lor, din care pricină lumea îi și numi Salii (săltători).
Căpetenia lor se chemă praesul, magister Saliorum sau vates (vătaful de azi); iar poeziile lor războinice se numeau astamenta sau axamenta. Regele Tullus Hostilius institui și el o corporațiune de Salii, în onoarea zeului Janus, care, după locul unde li se clădise templul (colina Quirinalului), fură numiți, spre a se deosebi de cel dintâi, Salii Colini, apoi Coli-Salii, din care, cu prefacerea cuvintelor, vine negreșit numele lor actual de Călușari.
Îmbrăcămintea acestor Coli-Salii se compunea dintr-o tunică scurtă brodată (azi, cămașa cusută cu flori a călușarilor), strânsă la mijloc cu un brâu milităresc de bronz (cingulum), sau purtând o zea (pectorale) pe piept (azi, chimirul cu ținte și nasturi de metal); pe deasupra, o mantie de purpură (trabea, azi basmalele roșii de pe grumajii și umerii călușarilor); în picioare purtau sandale (azi, opinci), pe cap o căciulită țuguiată (azi, pălării mici cu cordele), pe coapsa stângă, o spadă scurtă, petrecută cu o curea peste umărul drept, și, în mâna dreaptă, o lance (azi, ciomagul). Serbările lui Janus (Agonalia) se țineau, după unii, la 9 sau 13 ianuarie după alţii, la 21 aprilie și la 21 mai, poate chiar la amândouă datele. Călușarii noştri au ales luna cea din urmă, căci ei dinainte de Rusalii își încep jocurile.
Danțul celor din Transilvania, de unde, cu mici schimbări, a trecut în Muntenia[7], este cu cântare sau fără cântare. Când este fără cântare, mutului, a căruia mască are îndeobște cioc de barză sau de dobitoc sălbatec (ca în Brezaia și Turca), îi este dat să se lege de omeni și mai ales să sperie femeile, plescăind cu ciocul ori clănțănind fălcile, după tactul muzicii, cu o sfoară ascunsă sub haine.
Sprijiniți în ciomag și făcând mișcări și sărituri cu adevărat vrednice de mirare[8], joacă ei, atunci, fiecare îndeosebi; apoi, trosnind din degete, bat pământul când cu vârful, când cu călcâiul piciorului, și în pași mărunți se poartă la dreapta, la stânga, înainte, înapoi, ba uneori se lasă și pe vine, dezbinându-se.
Dacă este cu cântare, atunci călușarii se fac roată, fără să-și dea mâinile, sprijiniți pe bâtele lor, fac sărituri pe loc, împrejur, dau din mâini și din picioare, se mlădiază și se rotesc cu așa repeziciune și măiestrie, încât, din mișcarea tuturora, se poate prea bine desluși credința celor vechi, că „jocul lor ar imita adică învârtirea stelelor în jurul Soarelui sau al Luni”.
Pe când se face danțul acesta, flăcăii cântă versuri de vitejie sau de dragoste și, în Transilvania, se înfige pe bătătură, în mijlocul lor, o flamură, așa că fiecare dănțuitor se repede să o smulgă, sfârșindu-și cântarea cu refrenul „pe ea! pe ea!”. Se zice că acest obicei ar aminti serbarea anuală a răpirii Sabinelor, care era în mare cinste la Romani[9].
Când vor să câștige mai mult, călușarii joacă și cu fetele din sat, pe care le aleg dintre privitori. Atunci este datina ca fata, după joc, să dea flăcăului ei câțiva bani de parale, căci, dacă fuge din danț, fără să-i dea nimic, atunci ceilalți tovarasi ai flăcăului îl pun într-o pătură și-l aruncă, de câteva ori, în aer, ca să-și bată joc de dânsul, că e nevoiaș[10].
Damaschin Bojinca[11], vorbind despre jocul Coli-Saliilor romani, ne arată originea călușarilor noştri. „Coli-Salii aceștia, zice el, și până acum se mai țin prin Ardeal și prin Banat și se chemă călușari, iar peste ei mai mare, după a cărui orânduială joacă și fac toate, este unul, care se numește vătaf, adică vates. Joacă la Rusalii, toată săptămâna, umblând prin sate, și precum Coli-Salii vechilor romani erau preoți și slujeau unei dumnezeiri, așa și călușarii românilor de acum cred că este o putere care-i ajută în săltare și privește neadormit la jocurile lor; ba încă și aceea cred că cel ce nu știe juca bine, acela cade amețit la pământ, semn că nu e plăcut acelei puteri, și pe loc iese dintre călușari. Încă și un bicer este, cel ce, când ceilalți saltă, neîncetat îl încunjură, pocnind cu biciul, de care toţi se feresc: acesta însemnează dară puterea nemărginită a romanilor, de care, ca de sunetul biciului, se fereau alte nemuri. De mirare este, cu adevărat, ținerea vechilor datini la români, cum și una ca aceasta se putu păstra, de atâtea mii de ani, până acum”. Nu credință deșartă dar, ci datină de la strămoși moștenită este jucarea călușarilor românești[12].», din Dimitrie C. Ollănescu „Teatrul la români”, publicat în Analele Academiei Române, în anul 1897.
Note de subsol
[1] „Soțiile cerești” ale șamanului, cum le numea Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 87 – n. I. D. [2] Herodot susţinea că bătaia aceasta ritualică, pe care o întâlnise și la egipteni, drept „bătaia cu ciomege, în cinstea Soarelui”, ar fi închinată, de fapt, Mamei Pământ – cf. Herodot, Istorii, II, LXIII, p. 160 – n. I. D. [3] Frumoasele, în credinţa poporului, sunt nişte nimfe de aer, care se înamorează de flăcăii voinici și frumoşi. De aceea, când pe un flăcău îl loveşte vreo boală (paralizie sau apoplexie, de pildă), se zice că a căzut jertfă frumoaselor pentru nesupunerea ori răutatea lui. [4] „viersurile cele fără de cale și netocmite”, cf. Ivireanul, Antim, Didahiile, vol. II, p. 386 – n. I. D. [5] Cantemir, Descriptio Moldaviae (1716), Ed. Academiei Române, p. 142. Vezi și Ioan Eliade, Curierul românesc, 1843, No. 41. [6] Fantezie latinistă, desigur, din Caii lui Marte descinzând, de fapt, și centaurii, și salii, și căluşarii – n. I. D. [7] Iacob Mureşan considera, în 1850, că horele moldo-vlahe au pătruns și s-au răspândit în Transilvania prin ţara Haţegului – cf. Foaie pentru minte, inimă și literatură, Nr. 4, luni 23 ianuarie 1850, pp. 31, 32 – n. I. D. [8] Pentru a se dovedi cât de greu e acest danţ, începătorii trebuie să se bage într-un butoi, pentru a prinde bine măsura săriturii ce o vor face în aer și care nu se cade să fie mai largă decât o gură de butoi desfundat Se zice chiar că dascălul își cunoaşte elevii buni de joc și de săltări, numai după partea trupului ce rămâne afară. Wilhelm Schmidt, op. cit, p. 13, crede mai lesne că această înfundare în butoi a ucenicilor căluşari, pentru a-i deprinde cu măsura paşilor și rotunjimea săriturilor, este un basm, pe care el nu l-a putut dovedi. Totuşi, există o credinţă generală că adică numai prin puternica mijlocire a diavolului, pe care o capătă fiecare dănţuitor, se poate juca jocul acesta. [9] Wilhelm Schmidt, op. cit., p. 13, în Curierul român, 1843, No. 41. [10] Obiceiul acesta este forte comun între românii din Ardeal și, când eram copil, mi-aduc aminte că un guvernor din partea locului ne învăţase jocul acesta destul de primejdios. În Viaţa și aventurile lui Don Quichotte, aşa-ceva i se întâmplă lui Sancho Pansa, când nu are cu ce plăti, la cârciumă, o cheltuială făcută. [11] Anticile Romanilor, Buda 1832. [12] Ollănescu Dimitrie C., Teatrul la români, în Analele Academiei Române, Seria II, Tomul XVII, 1895-1896, Memoriile Secţiunii literare, Bucureşti 1897, pp. 118-126.
Termenul momârlan , are deci o istorie îndelungată. Băștinași în vârstă susțin că el ar veni de la momârlele (momâi, oameni de piatră) ridicate pe culmile de munte, pentru închinăciune și pentru orientare.
Cercetări lingvistice dovedesc faptul că sursa numelui poate fi foarte veche, și anume pre-indo-europeană, care duce la rădăcina moma cu sens de mamă și de a conduce. Or, momârlanii, păstori care au cutreierat cu turmele lor pășunile din munți, sunt cei care au ridicat pe culmi de munte acele „momârle” sau „momâi”, cu termenul mai nou de „oameni de piatră”, cu rol cultic, închinate mumei pământului, și de orientare. De aceste „momârle”, sau „momâi”, este legat termenul de momârlan. În ambele variante de denumire veche a oamenilor de piatră avem rădăcina moma. Deci momârlanii se denumeau ca locuitori din ținutul momârlelor, ca fiind cei care au ridicat momârle.. De specificat că forma particulară „momârlă” pentru oamenii de piatră există numai la momârlani.
Ținând cont de faptul că la momârlani credințele precreștine au fost foarte puternice, coexistând chiar și azi cu credința creștină, a ridica momârle/momâi pentru a se închina mumei pământului este mai mult decât plauzibil, cu atât mai mult cu cât ei cutreierau mult cu turmele culmile de munți și aveau nevoie atât de ocrotire, cât și de orientare.
Deci explicarea termenului de momârlan ca derivând de la „momârlă”, termenul autohton, vechi, pentru „om de piatră”, „momâie”, este singura variantă care rezistă la o examinare lingvistică, documentar-istorică și logică.
Ungurii, la venirea lor pe taramurile noastre/903 AD, l-au gasit pe Gelu (ducele „blasij” ca invingator al cumanilor si pecinigilor, conform Gesta Hungarorum/1200 AD.
Asadar … pe vremea lui Gelu … cumanii era un neamuri migratoar in zona Transilvaniei.
Dupa bătălia de la Kalka, cumanii s-au apropiat mai mult de unguri, de la care o parte din ei au primit creștinismul catolic (1227). Regele Ungariei și-a luat din 1233 și titlu de rege al Cumaniei. Regele Béla al IV-lea, a colonizat cumanii lângă Tisa, in regiunile Cumania Mare si Cumania Mica din Ungaria/1239. Iar Ladislau IV/(1272–1290) a fost de neam cuman. Neveste cumane au avut Taksony/(955–972 AD) si Stefan V/(1270–1272).
Limba cumana a dispărut la începutul secolului al XVII-lea în regiunea Cumania din Ungaria, ultima regiune unde mai era vorbită.
Chiar și pe Plicusor Ban?,…sa dănțuiască,atunci.
,,Bela, din mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, Dalmatiei, Croatiei, Ramei, Serbiei, Galitiei, Lodomeriei si Cumaniei…”.
……………
Intrebare de baraj: cat de rege peste maghiari era dl Bela in aceasta majoritate de neunguri? Maghiarii erau minoritari in propriul regat maghiar.
Atunci ce mai visezi ma Pista la Ungaria Mare si la cai verzi pe pereti?……[Rumburak]
Din pacate calusarii nu pot alunga prostia si dusmania unor antiromani care dezinformeaza……[Rumburak]
ROMANUL/olahul Basarab I/(1271 – 1352) a fost fiul ROMANULUI/olahului Tihomir/(1290–1310), conducătorul unei formațiuni statale feudale românești de la sud de Carpați, al voievodatelor reunite ale lui Litovoi și Seneslau. După unii istorici ar fi un urmaș al lui Bărbat, după alții, fiul lui Seneslau.
Iar despre Litovoi si Seneslau Românii … vorbeste Diploma Cavalerilor Ioaniti, a regelui maghiar …
„În numele sfintei treimi una și nedespărțită, amin. Bela din mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, Dalmației, Croației, Ramei, Serbiei, Galiției, Lodomeriei și CUMANIEI deapururea…. afară de Țara voievodului Litovoi, pe care o lăsăm Românilor, după cum au avut-o aceștia și până acum. … afară de Țara lui Seneslau voievodul Românilor, care rămâne acelora, după cum au avut-o și până acum și întocmai în toate acele condițiuni rânduite mai sus cu privire la Țara Litua.” [Diploma Cavalerilor Ioaniți. 2 Iunie 1247].
Dwspre ORIGINEA lui Tihomir si Basarab I scrie chiar regele Ungariei …
„Pornind oastea noastră strânsă prin poruncă regească, am ajuns în niște ținuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ținute pe nedrept în Țara Românească (in terra Transalpina) de către Basarab, schismaticul, fiul lui Tihomir (Bazarab, filium Thocomerii, scismaticum), spre marea noastră nesocotire și a sfintei coroane, acest Basarab, necredinciosul nostru român (infidelis Olacus noster), fără să se teamă s-a împotrivit maiestății noastre și din care s-au tras nu puține robiri, cazne, pieiri și primejdii pentru neamul unguresc” (Document a lui Carol Robert de Anjou, 26 noiembrie 1332).
ASADAR … NICI o legatura dintre CUMANII regilor maghiari si OLAHII cei DACO-ROMANI ai lui Tihomir si Basarab I !
La neamul NOSTRU … De Rusalii, călușarii alungă duhurile rele. La neamul NOSTRU originea acestui obicei, ar putea fi chiar pre-crestina.
Pe cand Pelerinajul de la Șumuleu Ciuc are o tradiție de doar 450 de ani.
DEH … DIFERENTA de VECHIME a NEAMURILOR … BAT’O VINA !
Să danseze în Piaţa Victoriei şi prin toate locurile pe unde au colindat duhurile rele, poate vreo vrajă le modifică apucăturile rele.
Istoria neamului nostru actual al ROMANILOR (vorbitori de o PRIMA limba de tip PIE/3000 BC, de SUBSTRAT de tip GETO-DACIC/pre 330 AD si de SUPRASTRAT de tip DACO-ROMANESC/post 330 AD) din ROMANIA (taramul carpato dunareano-pontic numit asa la 381 AD de catre Auxentiu de Durostorum, singurul taram ramas din Imperiul Roman de Rasarit/post 610 AD, numit Țara Românească de la 1310 si România din 1859) … a inceput INCA de acum 8.000 de ani (dpv. GENETIC, ARHEOLOGIC), ca un NEAM de tip SEDENTAR, CONTINUU locuitor si MAJORITAR pe acest TARAM, NEAM care a POSEDAT o prima scriere in lume in Epoca Neolitica (cea de la Tartaria/5500 BC) cat si o prima limba PIE de tip Europeana in Epoca Bronzului/3300 BC.
Aceasta FIIND si REALITATEA de tip ISTORICA si SPIRITUALA, cea CONCRETA si OBIECTIVA a neamului NOSTRU !
Cea in care … de peste 8.000 de ani … din epoca PRECRESTINA si apoi din cea PALEOCRESTINA … De Rusalii … călușarii alungă duhurile rele de pe acest TARAM al NOSTRU !!!
Imaginea 3 e chiar interesanta. Aduce a caderea celui de-al doilea templu – praduiala, arderi, omor scuzabil. Altfel de ce ar tine de topoare in sus cand danseaza? Nu ca sa dea cu ele?
Nici poveste! Nu mai prelua și disemina prostiile astea! Asta e teoria fantasmagorikă a regățenilor incompetenți și – în consecință – întotdeauna fanteziști, plină de inexactități, de interpretări globalizatoare bazate pe omisiuni de realitate și logică, și de invenții balkanice.
Călușarii uoltenești umblă cu cerșitul de Rusalii. Extracarpatic, dansul ritualic există doar într-o parte din uOltenia și în DiliOrman, fostul centru-de-greutate al ultimului stat kuman din Istorie,
https://en.wikipedia.org/wiki/Cumans#/media/File:Europe_mediterranean_1190_cropped.jpg
ceea ce pune niște întrebări asupra semnificației și colecției de manifestări. Si azi mai yegzistă „dăcît” pi scene:
https://www.youtube.com/watch?v=TT44ctu3nw0
Moldova este teritoriu recent rromînofon (maximum 600 de ani), așa că este explicabil că nu are obiceiul Călușului.
În Transilvania,, întotdeauna călușerii ardelenești au jucat la Crăciun!
https://www.youtube.com/watch?v=MrFjraTB524
Nici o legătură cu extracarpaticii……[Rumburak]
https://www.dcnews.ro/britanicii-dovedesc-tiin-ific-ca-romanii-ardeleni-sunt-diferi-i-de-restul-romanilor_535735.html
Dovediti ca sunteti in acelasi timp si ignorant si antiroman.
-Ma voi referi la cea mai stupida afirmatie a dv: ,,Moldova este teritoriu recent r(r!)omanofon (maximum 600 ani)”.
La anul 1400 Alexandru cel bun se intitula: ,,Io Alexandru Voievod autocrat al intregii Moldovlahii si al partilor de langa mare”. Bietul Alexandru Vv, taman atunci, sub ,,maximumul” dv, descoperise limba romana? Exista inscriptii in piatra si mai vechi, cu texte tot in limba romana. Se scria cu litere chirilice, dar textele erau in limba romana.
-Statul a fost cuman la fel cum statul Kievean a fost wiking. Cumanii au fost o minoritate organizata care au avut puterea. Erau insa minoritari si de aceea au si fost asimilati de romanii majoritari, alegandu-se doar praful din ei si lasand in urma doar nume: Coman, Comanesti, Comanescu, Comana.
Nu mai raspanditi aberatii……[Rumburak]
@ Rumburak,. Nu fi cutră bre… Cumanii, ca și dacii au fot popoare migratoare, ca mai toate popoarele europene..In limba rumînă nu ai nimic inainte de scrisoarea lui Neacșu,.Alexandru Vv nu vorbea rumînește,.Limba valahă nu era de neam domnesc..Să te informez de ceva interesant,. In apuseni, moții, mocanii și momîrlanii in 1948 nu vorbeau limba rumînă,..E act din arhivele securității..
Dacii NU AU FOST un neam migrator … sunt amintiti atat de catre Cezar/44 BC …
„Pădurea [Neagra de unde izvoraste si Rinul si Dunarea] începe de la hotarele helveţilor, nemetilor şi rauracilor şi se întinde în linie dreaptă, paralel cu Dunărea, pînă la hotarele dacilor şi anarţilor.” [Cezar/111-44 BC, De bello gallico]
de Strabon/[64 BC – 24 AD] …
„Ei numeau Danubius partea superioară a fluviului şi cea dinspre izvoare până la cataracte. Ţinuturile de aci se află, în cea mai mare parte, în stăpânirea dacilor. Partea inferioară a fluviului, până la Pont – de-a lungul căreia trăiesc geţii -, ei o numesc Istru. Dacii au aceeaşi limbă ca şi geţii. Aceştia sunt mai bine cunoscuţi de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului şi totodată mulţumită faptului ca s-au amestecat cu tracii şi cu misii. ” [Strabon/(64 BC – 24 AD), Geografia, VII]. Cat si de catre imparatii ROMANI Domitian/89 AD, Traian/106 AD, Aurelian/271 AD, Galeriu/310 AD, Constantin/330 AD, Focas/610 AD … privind neamul GETO-DACILOR locuitori din Transilvania !
Iar limba NOASTRA actuala (limba română) este o limba PIE de SUBSTRAT geto-dacic si de SUPRASTRAT daco-romanesc.
Iar credinta noastra, in DZEUL DumneZEU, este o credinta mitica straveche, de origine PIE/3000 BC („*Dyḗws” cel inalt si luminos) cat si in OMUL-DZEU cel geto-dacic precrestin Zamolxis/550 BC, a carui pestera si temple se gasesc in capitala Daciei/Sarmizegetusa.
Sigur, supersexualizarea! Si daca nu toti suntem capre negre sa topaim ca ei?
De ce nu recunoști bărbătește că ești de fapt fără folclor și tradiții.. Ca neam artificial creat, transhumant și primitiv, mereu ai furat ceva de unde ai apucat..De fapt istoria rumînilor e falsă toată,.și in nici un caz nu e a rumînilor..
Daca vrei falsuri inadmisibile, dor in istoria Ungariei le gasesti;
-Ati gasit Transilvania nelocuita, dar v-ati batut cu cnezatele romanesti printre care si cel al lui ,,Gelou, qvidam blachus”.
-Fiica lui Menumorut (posibil tot romanca din moment ce era ortodoxa) a fost bunica lui Stefan cel Sfant. Numele nu este un indiciu precis despre nationalitatea persoanei. Doi vecini de-ai mei au copii botezati ,,Ianis”.
-Nu romanii sunt neam artificial. Noi am asimiliat si romanizat alte neamuri, fiind majoritari. Maghiarii actuali sunt toti metisati. Autenticitate = Zero. Daca nu ati fi maghiarizat fortat, azi Ungaria nu ar mai fi existat.
-folclor mai bogat, mai divers si mai autentic decat cel romanesc nu mai exista in Europa. Nici costume nationale.
-Nu aveti nicio legatura cu hunii, cu care va impanati.
-il respingeti pe Anonymus din cauza ca nu va convine istoria reala.
-transhumanta se refera doar la migrarea turmelor si oierilor, nu la intreaga familie. Vitoria Lipan ramanea acasa cu gospodaria, copiii si batranii familiei.
Raspandesti plasmuiri si rautate. De ce nu vrei sa recunosti realitatea?……[Rumburak]