M-am dus în deșert. Se zvonise că acolo voi găsi ceea ce a mai rămas din floarea intelectualității românești surghiunită, distrusă, hăituită de forțele invadatoare de-a lungul secolelor. Un soi de fenomen electromagnetic ar fi purtat sufletele intelectualilor noștri de rasă, acolo, în deșert.
Deșertul era nesfârșit. Sub soarele nemilos, se rostogoleau tot felul de scene din istoria României. Unele vesele, altele tragice, revoluții, mineriade, sesiuni parlamentare, lovituri de stat, câte un carnaval, câte un simpozion științific și așa mai departe. Deșertul părea să fie generos cu mine. Era suficient să mă gândesc la un moment istoric, chiar așa, iar deșertul îl scotea la suprafața, integral. Am văzut o mulțime de personaje din politica românească de la Trahanache și Impingescu la Titulescu, Brătianu, Leca, Mocioni, Băsescu, Iliescu, Iohannis, Donald Trump. Donald Trump?
Ce vă mirați așa, Donald Trump s-a născut la Zimnicea în 1895. Chiar așa! Bunicul lui a emigrat în America. Și bunicul meu a emigrat în America. Ei s-au întâlnit acolo și s-au caftit meserie dintr-o pricină care îmi scapă acum. Poate din cauza unei femei sau a unei exploatări de argint. Spre prânz, deșertul s-a oprit să-și tragă sufletul, tocmai în clipa în care era să aflu adevărul despre 1989, tocmai când era să aflu dacă Iohannis e sau nu e ofițer acoperit al unui serviciu secret străin.
În timp ce deșertul dormita, cu toți scorpionii lui periculoși ascunși pe sub pietrele încinse de soare, am auzit-o pe madam Calomfirescu povestind. Era chiar vocea ei, nu greșesc. Madam Calomfirescu avea o voce clară, puternică. Am ascultat-o cuprins de înfiorare. Madam Calomfirescu mi-a spus povestea ei de taină. A zis cam așa cum vă spun eu în continuare. Am ieşit de sub duş şi i-am arătat soţului meu floarea ce-mi răsărise sub umărul drept. El a privit-o fără să spună nimic.
Eu, madam Calomfirescu, m-am amuzat foarte tare şi n-am pierdut nici o ocazie de a mă lăuda întregului nostru orăşel. Acum câteva zile, sub umărul stâng, în timp ce făceam duş, mi-a apărut o a doua floare. Apa îmi curgea pe sâni înnebunindu-mă. Mi-am muşcat buzele de plăcere şi am lăsat picăturile de apă să pătrundă adânc în mine. Soţul meu a dat câteva telefoane unor prieteni şi s-a interesat de un medic. Era sincer convins că am o maladie şi că o să mor, iar el nu va şti să se descurce fără mine în viaţă. Duminica trecută am tras o fugă la soră-mea. E divorţată şi are trei copii.
Soţul meu era plecat la meci, aşa că în ziua aceea nu am fost la parcul de distracţii. Curioasă din fire, am făcut o baie crezând că-mi vor apărea şi alte flori. Apa s-a înfăşurat în jurul trupului meu şi m-a iubit nebuneşte în toate felurile. Dar florile nu au mai apărut. Am închis duşul convinsă fiind că apa mă posedase plină de invidie şi că ura regnul vegetal. Am privit întristată în jur. Oglinda avea pete ruginii. Faianţa era crăpată, robinetul duşului era zgâriat şi lovit.
Pereţii erau umezi. Din bucătărie venea un puternic miros de mâncare arsă. Soră-mea a făcut o cafea. Am fumat ţigări fără filtru. Ea nu avea nici o părere despre fenomen. Mi-a cerut însă un împrumut, să-şi poată plăti întreţinerea. Dintr-o dată am auzit vacarmul de pe stadion. În mod straniu, am distins cu claritate glasul soţului meu. Era vocea unui bărbat pe deplin stăpân pe sine şi pe deplin încrezător în forţele sale.
@Victor Socolovici: Frumoasă și grea întrebare: De ce totul a ajuns desert si desertaciune domnule Bufnilă? S-au suparat oare extraterestrii din Orion si din Pleiade?….Cum să răspundă o biată ființă ca mine? Cine știe? Deșertul e pretutindeni. Legiunile romane s-au sfârșit în nisipuri mișcătoare. Deșertul ronțăie tot, cu multă poftă. Nu rămâne nimic din fala de odinioară sau din făloșenia de acuma. Se duc cu toate. Numai noi, în rătăcirea noastră, în ridicola noastră rătăcire, ne imaginăm nemuritori, atotstăpânitori… Ce aroganță! Vedeți, ce ipocrit sunt! Cînd spun balivernele astea, ar trebui să mă las de scris și să mă ascund într-o peșteră. Dar, vai, mă mușcă de fund gloria literară iluzorie! Cum să pierd această clipită de publicitate haioasă și fără de leac, această punere iluzorie în văzul lumii întregi?! Vă salut frenetic și pe dumneavoastră și pe toți ceilalți strașnici comentatori care de câțiva ani înnobilează aceste biete rătăciri ficționale.
A venit ultimul teleormanean poetul si omul politic Alexabdru Deparateanu,deputat in Camera Deputatilor prin 1864, putin mai devreme de venirea primului neamt la carmuirea romanilor(1866) care mi-a zis doar atat:
,,Nu e nou nimic sub soare
Nu e nou nimic
Bea, mananca, doarme, moare
Si mare si mic”
De ce totul a ajuns desert si desertaciune domnule Bufnila? S-au suparat oare extraterestrii din Orion si din Pleiade?
Domnule Bufnila, a vanit la mine in vis, poetul MIron Radu Paraschivescu si m-a rugat sa nu scrieti ca Donald Trump e zimnicean! Cred ca s-a nascut pe langa Sibiu si e un fel de frate mai mare al lui Iohannis! Dintr-o data au sosit toti in odaia in care ma odihnesc si Victor Antonesc fost ministru de justitie si de externe in guvernele lui Tatarescu,istoricul Anghel Demetriescu,compozitorul si dirijorul Gherase Dendrino,Constantin Dinulescu rectorul Institutuului Politehnic Bucuresti si Timisoara,fizicianul Constantin Miculescu, filozoful C.Noica,Marin Preda, Zaharia Stancu,Mircea Scarlat ,critic literar,Dimitrie Stelaru,I.D. Stefanescu, biznatologul.Toti teleormaneni care strigau sus si tare ca Trump e sibian!
@Marin: Trăim într-o epocă acvatică. Așa cum n-a mai fost în istoria omenirii. Totul se vălurește în mod amețitor, crunt, tragic, îngeresc, bestial sau demențial. Viteza de reacție se diminuează drastic. Structurile tradiționale sunt pe moarte. Subțiat într-o dementă specializare, intelectualul tinde să fie legat inexorabil de evenimente pieritoare la sfert de secundă. Structurile înfulecă de vii oamenii. Oamenii nici nu mai contează. Iar ele, între ele, structurile se văluresc fantomatic. Putem face o analiză mai accentuată, desigur.
Floarea intelectualitatii române e, în marea ei majoritate si desert si deșertăciune. Si mai e floarea intelectualității ramane o ceata de sclavi, pupincuristi, lipsiti de spirit civic, de dragoste fata de tara si de adevar. Mai e floarea intelectualitatii române, mare amatoare de neomarxism cultural. Într-un cuvânt floarea intelectualitatii române s-a ofitit inainte de a face fructe si semințe ca să se perpetueze, ramand din ea, doar o tulpină, asemănătoare noii tulpini de Covid, a cărui prezenta e bine sa o eviți, ca să nu te contaminezi de noii minoritari ai politicii corecte, orientați cu fata spre Rasărit și dosul, întotdeauna disponibil, spre Apus.