Dragoste şi speranţă, literatură şi televiziune, mituri şi afaceri

“Olive Kitteridge”

Volumul semnat de Elizabeth Strout stă la baza miniseriei de succes realizate de HBO. Cele trei nominalizări la Premiile Globul de Aur 2015 pentru miniseria din patru părţi Olive Kitteridge sunt la categoriile: Cel mai bun film de televiziune/ miniserie, Cea mai bună actriţă în rol principal într-o miniserie/ film de televiziune (Frances McDormand) şi Cel mai bun actor într-un rol secundar într-un serial, miniserie sau film TV (Bill Murray).

Editura Litera lansează Olive Kitteridge, o carte despre pierdere, despre neputinţa de a stabili sau a reînnoda legăturile sufleteşti cu cei apropiaţi, dar şi despre speranţă şi reînnoire. Ceea ce înseninează existenţa dureros de confuză, uneori lipsită de sens a personajelor sunt clipele fugare în care aceştia înţeleg că viaţa vibrează totuşi de frumuseţe şi că merită a fi trăită. Cartea a obţinut Premiul Pulitzer pentru ficţiune în 2009.

”Plăcerea de a citi Olive Kitteridge vine dintr-o identificare puternică a cititorilor cu personaje complicate, nu întotdeauna demne de admirat. Nu e nimic ieftin sau siropos în această carte”, scria cronicarul de la The New York Times Book Review.

”Un portret răvăşitor şi profund al oamenilor de Mâine, trăindu-şi vieţile de suferinţă tăcută, împletită cu izbucniri de apropiere umană… Această carte se citeşte uşor şi e imposibil de uitat”, nota Publisher Weekly.

”Intuitivă, profund empatică şi totuşi plină de defecte, Olive este axa în jurul căreia gravitează 13 povestiri complexe, profund umane, alcătuind un veritabil roman”, comenta cronicarul de la Q Magazine.

Amuzantă, răutăcioasă, dar plină de remuşcări, doamna Kitteridge este un caracter autentic, plin de forţă. Când nu e în scenă, celelalte personaje îi aşteaptă cu nerăbdare întoarcerea.

”Soţia sa, Jane, stătea în maşină, pe întuneric, încheiată până la gât în frumoasa ei haină neagră – haină pe care o cumpăraseră împreună anul trecut, colindând o grămadă de magazine… Jane Houlton, foindu-se uşor în frumoasa ei haină neagră, se gândea că la urma urmei viaţa e un dar; se gândea că pe măsură ce îmbătrâneai, ştiai că multe clipe nu erau doar clipe obişnuite, ci adevărate daruri. Şi era foarte frumos că oamenii sărbătoreau cu atâta entuziasm perioada asta a anului. Indiferent ce ascundeau vieţile lor, totuşi oamenii simţeau nevoia de a sărbători, intuind cumva că viaţa merită sărbătorită.

– A fost frumos, îi spuse Jane rezemându-se în scaun.

În ultima vreme se simţeau bine împreună, ca şi cum căsnicia fusese o masă lungă şi grea, iar acum aveau parte de un desert minunat.

În centru, maşinile înaintau încet pe Strada Principală, trecând pe lângă felinarele împodobite cu ghirlande masive, pe lângă vitrine şi restaurante pline de lumină.

Acum se simţeau bine. Dar ea avea 72 de ani, iar el 75, şi dacă nu se prăvălea un acoperiş peste amândoi, la un moment dat unul avea să trăiască mai departe fără celălalt… Olive Kitteridge înainta prin mulţime. Pentru că era mai înaltă decât cei mai mulţi de acolo i se vedea capul deasupra tuturor şi se părea că îi spune ceva soţului ei. O salută pe Jane cu degetele răsfirate, apoi începu să urce scara.

– O iubeşte, îi zise Jane mustrător. De asta o poate suporta.

Bob nu răspunse. Priviră cum ceilalţi, printre care şi soţii Kitteridge, îşi făcură apariţia ocupându-şi locurile din biserica unde avea loc concertul. Muzica învălui biserica şi invadă spaţiul rămas neocupat de oameni. Începu să-şi mişte gâtul înainte şi înapoi, ca şi cum ar fi vrut să-l scuture de povara supărătoare a sunetului, şi îşi dădu brusc seama că nu îi plăcuse niciodată muzica. Aceasta părea să învie toate umbrele şi suferinţele vieţii.

N-au decât să se bucure alţii de ea, toţi aceşti oameni în haine de blană care ascultau atât de serioşi, cu pălăriile lor roşii de fetru, cu vieţile lor obositoare – simţi o apăsare pe genunchi, mâna soţului ei. Era mâna mare a unui bătrân, o mână frumoasă, cu degete lungi, îi era aproape la fel de cunoscută ca propria ei mână”. (Din povestirea Concert de iarnă).

“Mătase” de Alessandro Baricco, o carte-cult în peste 40 de ţări

Azi, la ora 19.00, Libraria Humanitas de la Cişmigiu organizează o seară japoneză dedicată romanului Mătase de Alessandro Baricco, recent apărut în colecţia „Raftul Denisei“ la Editura Humanitas Fiction.

Vor participa criticii literari Elisabeta Lasconi şi Adina Diniţoiu, istoricul Mirela Murgescu şi domnul Yasuyuki Tagaki, preşedintele Asociaţiei Culturale Tomodachi. Moderatorul întâlnirii este Şerban Georgescu, coordonatorul Centrului de Studii Româno-Japoneze Angela Hondru din cadrul Universităţii Româno-Americane. În a doua parte a evenimentului, plecând de la o prelegere despre rolul mătăsii în vestimentaţia tradiţională japoneză, publicul va asista la o prezentare de chimonouri.

La 1861, o epidemie care ucide viermii de mătase ameninţa să aducă ruina în înfloritorul orăşel francez Lavilledieu, unde şapte filaturi produc preţioasele fire din care se ţese senzualul şi inefabilul material. Singura soluţie este o călătorie până în îndepărtata Japonie, unde crescătoriile nu au fost afectate. Străinilor nu le este însă îngăduit să intre în Ţara Soarelui-Răsare, iar periculoasa misiune îi este încredinţată tânărului Hervé Joncour, care şi-a abandonat cariera militară în favoarea mătăsii. Traversând toată Europa şi Asia, el ajunge „la capătul lumii“, iar acolo, pe domeniul seniorului Hara Kei, are loc întâlnirea care îi va schimba viaţa.

Pendulând între cele două lumi şi între două femei – soţia din Franţa şi iubita intangibilă din Japonia, amândouă în aşteptare –, Hervé Joncour străbate continente şi cartografiază teritoriile pline de neprevăzut ale iubirii.

„O poveste de dragoste sfâşietoare… Un tur de forţă stilistic, o bijuterie literară a cărei strălucire fascinează”, aprecia Sunday Times.

Acest roman este uşor precum mătasea, iar titlul are transparenţa povestirii înseşi. Naraţia e lineară şi simplă, pare că se naşte din nimic şi se dezvoltă precum mătasea, nu numai pentru că multe dintre personaje se mişcă parcă într-o cameră goală, unde liniştea e asemănătoare paginilor albe.

Mătase este imaginară ca şi un basm, dar şi cu referiri istorice. Chiar şi sunetul numelor reuşeşte să evoce imaginea lejerităţii. Romanul e scurt şi eficace, esenţial. Din călătoria lui Hervé sunt raportate anumite imagini, într-o rapidă succesiune, la fel cum un pescăruş trece rapid pe deasupra apei, fără a se scufunda. Mătase este un cuvânt unic, fragil şi delicat care are potenţialitatea expresivă şi senzuală a unui rock agresiv. Este o lungă metaforă despre pasiune, despre dorinţă şi monotonia clasei medii care încearcă în orice fel să trăiască la maximum.

E greu să spui cine este mai rău în acest basm: Joncour este dezgustat de sine însuşi, cât şi de cei care îl înconjoară, aşa încât într-o seară se lasă pradă alcoolului, alături de un tovarăş de băutură care nu vorbea franceza…

”Deşi tatăl său şi-a închipuit că fiul are un viitor strălucit în armată, Hervé Joncour a sfârşit prin a-şi câştiga existenţa cu o meserie insolită, de care nu era străin, datorită unei ciudate ironii, o trăsătură atât de plăcută încât trăda o vagă nuanţă feminină.

Pentru a trăi, Hervé Joncour cumpăra şi vindea viermi de mătase.

Ne aflăm în 1861. Flaubert tocmai scria Salammbô, iluminatul electric era încă o ipoteză şi Abraham Lincoln, de cealaltă parte a Oceanului, lupta într-un război căruia nu avea să-i cunoască niciodată sfârşitul.

Hervé Joncour avea 32 de ani. Cumpăra şi vindea. Viermi de mătase.

Pentru a fi mai exacţi, Hervé Joncour cumpăra şi vindea viermii când a fi vierme însemna măruntele ouă, de culoare galbenă sau gri, nemişcate şi aparent moarte. Numai sub palma unei mâini ele puteau încăpea cu miile. «Aşa cum se zice că îţi ţii norocul în mână».

În primele zile din mai, ouăle se întredeschideau, eliberând o larvă care, după treizeci de zile de nebunească îmbuibare cu frunze de dud, avea grijă să se închidă din nou într-o gogoaşă, pentru a evada apoi pe o cale definitivă de-acolo, după două săptămâni, lăsând în urmă o zestre care, calculată în metri, însemna mii de metri de fir brut şi, în bani, o sumă serioasă de franci francezi: admiţând că totul decurgea respectându-se regulile şi, cazul lui Hervé Joncour, într-o anumită regiune din Franţa meridională.

Lavilledieu era numele satului în care Hervé Joncour trăia. Héléne, cel al soţiei sale. Nu aveau copii.

Pentru a evita daunele provocate de epidemiile care, tot mai des, loveau culturile europene, Hervé Joncour se străduia să achiziţioneze ouă de viermi de mătase de dincolo de Mediterană, din Siria şi din Egipt. În asta consta partea cea mai rafinat-aventuroasă a muncii sale. În fiecare an, în primele zile din ianuarie, pleca. Străbătea o mie şase sute de mile pe mare şi opt sute de kilometri pe uscat. Alegea ouăle, negocia preţul, le achiziţiona. Apoi se întorcea, străbătea opt sute de kilometri pe uscat şi o mie şase sute de mile pe mare şi revenea în Lavilledieu, de obicei în prima duminică din aprilie, de regulă la timp pentru a ajunge la Liturghia mare.

Muncea încă două săptămâni pentru a pregăti ouăle şi a le vinde. În restul anului, se odihnea”.

Alessandro Baricco s-a născut în 1958 la Torino. Şi-a luat licenţa în filozofie cu Gianni Vattimo şi a studiat pianul la conservator. A publicat cronici muzicale şi două eseuri despre muzică, bine primite de public: Il genio in fuga. Sul teatro musicale di Rossini (1988) şi L’anima di Hegel e le mucche del Wisconsin (1992).

A debutat în literatură în 1991 cu romanul Castele de furie (Castelli di rabbia; Humanitas Fiction, 2007) şi a devenit în scurt timp unul dintre cei mai citiţi şi iubiţi scriitori din Italia, recompensat cu premiile Selezione Campiello, Viareggio şi Palazzo del Bosco. Au urmat Oceano mare (1993), Seta (1996), ecranizat în 2007, City (1999), Senza sangue (2002), Questa storia (2005), Emaus (Emmaus, 2009; Humanitas Fiction, 2012), Mr Gwyn (2011; Humanitas Fiction, 2014) şi Tre volte all’alba (2103).

A publicat cronici în mari ziare peninsulare (La Stampa, La Repubblica), adunate în volumele Barnum 1 (1995), Barnum 2 (1998), Next (2002) şi Barbarii. Eseu despre mutaţii (I Barbari. Saggio sulla mutazione, 2006; Humanitas, 2009). De asemenea, a repovestit Iliada lui Homer şi Moby Dick al lui Herman Melville. A scris două texte pentru teatru: Novecento (Novecento. Un monologo, 1994; Humanitas, 2002, Humanitas Fiction, 2013), după care Giuseppe Tornatore a realizat filmul Legenda pianistului de pe ocean, şi Davila Roa (1996).

În 1993 ainiţiat o serie de emisiuni TV dedicate liricii, cu titlul Dragostea e un pumnal, prin care încerca să arunce o punte între lumea poeziei şi publicul larg. După experienţa din radio şi televiziune, a înfiinţat la Torino o şcoală dedicata tehnicilor narative, purtând numele Pickwick, în care abordează, împreună cu grupuri de tineri scriitori, problemele prozei în era computerului.

“Ghici cine moare primul”, roman din seria Helen Grace

“Unul trăieşte, celălalt moare. E singura soluţie.

Doi ostatici. Un singur glonţ. Doar unul va supravieţui.

Sunt suflete-pereche. Vor să-şi petreacă restul vieţii împreună.

Însă când se trezesc singuri şi dezorientaţi într-un subsol părăsit, groaza îi copleşeşte.

Nu au la dispoziţie decât o armă încărcată cu un singur glonţ şi însoţită de următorul mesaj: „Când unul dintre voi îl va ucide pe celălalt, supravieţuitorul va fi liber”.

Cine a putut concepe un astfel de scenariu sinistru, în care victimele înseşi comit crima?

Torturaţi de spaimă, disperare, sete şi inaniţie, pentru ostatici nu există decât o singură cale de a pune capăt acestui supliciu: unul dintre ei trebuie să moară.

”Ciudate chestii ne mai amintim, nu-i aşa? De ce mi-o fi rămas în minte renul ăla? Era tare prăpădit chiar şi pentru timpurile alea, un ren de fetru jigărit, cu nişte ochi de beţivan. Arăta ca o mortăciune.

Venise Crăciunul şi de data asta lucrurile stăteau bine. Tata îşi luase tălpăşiţa – o mai fi avut vreo altă familie cu care îşi petreceea sărbătorile? N-am aflat niciodată. Eram prin urmare acasă doar noi, fetele. Mama continua să bea, dar găsisem o stratagemă prin care să o împiedic să se îmbete prea tare. M-am oferit să-i aduc eu băutura. Dădeam o fugă până la magazinul din colţ, dar adăugam şi ceva hrană solidă în coş. La întoarcere, stăteam lângă mama în timp ce bea. Cred că se simţea destul de ciudat să bea cu mine de faţă şi, fără tata care să o încurajeze, a tot redus treptat cantitatea de alcool până când aproape că n-a mai băut deloc.

Aşa se face că ne-a dus la mall.

Muzică ambietală, decoraţii ieftine şi mirosul fricii. Lista noastră de cumpărături era scurtă. Scurtă de tot. Dar tot ne-a luat foarte mult. Ne asiguram că agentul de pază era ocupat cu altceva înainte ca mama să ne-ndese haine şi bijuterii de prost gust pe sub puloverele groase. Trataţia pentru noi era să ne ducă la Moş Crăciun pe urmă. Îmi amintesc perfect mutra lui. M-a aşezat pe genunchi şi cu yo-ho-ho-ul lui cel mai bun m-a întrebat ce-mi doream cel mai mult de Crăciun. I-am zâmbit, l-am privit în ochi şi i-am spus: ”Aş vrea să moară tata”.Moşulclevetea cu mamele consternate, nişte târfe cărora le făcea mare plăcere să arunce cu insulte în nişte coate-goale ca noi. Din fugă, i-am tras renului ăluia jigărit un croşeu zdravăn de dreapta. N-am mai apucat să văd dezastrul – o tulisem peuşăînainte să ne ajungă agenţii de pază din urmă.

E una din amintirile mele cele mai plăcute”.

”M.J. Arlidge a creat o eroină memorabilă: inspectoarea Helen Grace”, afirmă Daily Mail.

”O poveste captivantă şi înfricoşătoare, scrisă magistral”, notează Sun.

”Îţi dă fiori!”, exclamă cronicarul de la Sunday Mirror.

„Mi se pare mie sau îmbrăţişările noastre nu ne mai prea încălzesc? Şi nu ne mai apără? De când s-a întâmplat, ne-am agăţat zi şi noapte unul de altul, dorind să supravieţuim amândoi, disperaţi să nu rămânem singuri în locul acesta cumplit. Am jucat tot felul de jocuri ca să treacă timpul, imaginându-ne ce vom face după ce va sosi cavaleria — ce-o să mâncăm, ce-o să le spunem rudelor, ce-o să primim de Crăciun. Însă aceste jocuri s-au terminat treptat, pe măsură ce am înţeles că am fost aduşi aici cu un scop şi că nu va exista un sfârşit fericit”.

M.J. Arlidge lucrează de 15 ani în televiziune, fiind specializat în producţiile dramatice. Arlidge a fost producătorul unor seriale poliţiste de prime time pentru ITV, printre care Torn, The Little House şi, cel mai recent, Undeniable. În prezent scrie pentru publicaţia Silent Witness şi produce filme pentru reţele TV din Marea Britanie şi SUA. Romanul său de debut, thrillerul Eeny Meeny (Ghici cine moare primul), care o aduce în scenă pe curajoasa inspectoare Helen Grace, se bucură de succes internaţional.

Continuarea acestuia, Pop Goes the Weasel, este în curs de publicare la Editura Trei.

Despre literatură şi televiziune cu Daniela Zeca-Buzura

Joi, 12 martie, la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, va avea loc o dezbatere pe tema Literatură şi televiziune, pornind de la cel mai recent volum semnat de Daniela Zeca-Buzura, La taclale cu idolii, apărut de curând la Editura Polirom, şi în ediţie digitală.

Participă, alături de autoare: Luca Niculescu, Cristina Răduţă, Iulia Roman, Victor Arvunescu şi masteranzii programului Managementul instituţiilor mass-media, al Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, a Universităţii Bucureşti.

Avatar al dezbaterii, talk show-ul este un gen în plină glorie în televiziunea actuală. Prin acest studiu (La taclale cu idolii), Daniela Zeca-Buzura propune „o elucidare din mers”, din interiorul dinamicii fenomenului de televiziune, a principiilor de funcţionare a talk show-ului – un gen preponderent în controversatul context al audiovizualului contemporan, dominat de crime neelucidate, mici drame conjugale şi abateri de la normă. La baza interpretării evoluţiei şi a influenţelor socio-culturale ale emisiunilor de tip talk show stau atât experienţa autoarei în moderarea şi producerea acestui format de televiziune, cât şi analiza mai multor producţii difuzate în România, sub acest generic, în perioada ianuarie 2001 – iunie 2014.

Din cuprins: Talk-show-ul, o „agora electronică”? • Ce se întâmplă într-un talk-show de televiziune? • Dezbaterea şi talk-show-ul – o abordare constructivistă • Talk-show-ul – un gen minor? • Talk-show-ul ca dispozitiv strategic al neoteleviziunii • Talk-show-ul ca dispozitiv simbolic al neoteleviziunii.

”În mai 2014, la 16 ani de la scandalul sexual de la Casa Albă, Monica Lewinsky, astăzi în vârstă de 40 de ani, a declarat pentru Vanity Fair, că, în 1998, după ce aventura sa cu fostul Preşedinte american Bill Clinton a devenit public, nu doar că ea, ca tânăr funcţionar din cadrul staffului celei mai proeminte figuri politice a momentului, a devenit ”cea mai umilită persoană din lume”, dar mulţumită. Am fost probabil şi prima persoană a cărei umilinţă globală a ajuns pe internet… Vom menţiona că ecourile acestui scandal au marcat întreg parcursul celui de al doilea mandat al său şi au vulnerabilizat în mare parte şi carirea politică a soţiei sale, Hilary Clinton, iar în evoluţia strategiilor media globale, au instituit un precedent deloc neglijabil, care a lăsat cale liberă expansiunii unui model de publicizare a intimităţii, devenit de neoprit. Pe scurt, dacă a fost posibil ca Preşedintele Statelor Unite să devină protagonistul unei bârfe mondiale, din care nu au lipsit detaliile reprobabile şi intruziunile nepermise în viaţa privată a ambelor persoane implicate, maniera de a construi o poveste controversată, emoţionantă, exotică şi de maxim interes, pornind de la intimitatea oricărui lider internaţional, s-a extins ca practică jurnalistică în flux…. Această ideologie jurnalistică a directului şi a mărturiei care a condus la o formă de informaţie-spectacol face parte în mare măsură din obsesia occidentală faţă de prezent, pe care societăţile noastre nu încetează să o valorizeze”.

Daniela Zeca-Buzura este absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti, a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării şi a unui masterat în ştiinţele comunicării. Din anul 2001 este doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti şi lector la catedra de presă a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul aceleiaşi universităţi. La sfîrşitul anului 2006 a primit distincţia Personalitatea europeană a anului pentru România – secţiunea televiziune, acordată de Fundaţia Eurolink şi Comisia Europeană. Din martie 2003 a fost redactor-şef al redacţiei Literatură Arte, iar în perioada 2004-2012, directorul canalului de televiziune TVR Cultural. A mai publicat volumele: Orfeea (poezie, Viitorul Românesc, 1994), Îngeri pe carosabil (proză, Coresi, 2000), Melonul domnului comisar (critică literară, Curtea Veche, 2005), Jurnalismul de televiziune (Polirom, 2005), Totul la vedere. Televiziunea după Big Brother (Polirom, 2007), Veridic. Virtual. Ludic. Efectul de real al televiziunii (Polirom, 2009; Premiul pentru eseu al Asociaţiei Naţionale a Profesioniştilor de Televiziune din România), Istoria romanţată a unui safari (roman, Polirom, 2009, 2011; Premiul revistei Convorbiri literare), Demonii vîntului (roman, Polirom, 2010, 2013), Zece zile sub văl / Ten Days Under the Veil (jurnal de călătorie, Litera, 2011) şi Omar cel orb (roman, Polirom, 2012; Premiul Cea mai îndrăgită carte a anului). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, producător şi moderator a mai multe emisiuni de pe canalul TVR2.

“M-am săturat să fiu prost”

Marţi, 10 martie, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, a fost lansată cartea M-am săturat să fiu prost. Incursiune în gândirea critică pentru oameni de afaceri şi nu numai de Peter H. Frank.

“O carte «altfel», într-un sens spectaculos. Vine cu studii de caz şi crezi că este un manual de business, apoi te execută scurt cu exerciţii de logică generală. Oricine va găsi un unghi din care cartea aceasta să îi aducă ceva nou. Pentru mine, cele mai interesante părţi au fost din zona de filozofie a businessului, care sunt tratate senzaţional. A fost o gură de aer proaspăt, am citit-o dând din cap şi aprobând la fiecare pagină, iar la sfârşit m-am intrebat de ce nu am scris-o eu. E cu adevărat o carte excelentă, iar antreprenorii din România au nevoie de ea! Peter, îţi multumesc!”, scrie Radu Georgescu, Founding Partner, GECAD Group.

„Oricărui om inteligent i se poate întâmpla să dea dovadă şi de prostie. Întreaga lui inteligenţă, tot timpul şi toţi banii investiţi se duc în direcţia greşită, ca o locomotivă puternică îndreptându-se orbeşte spre dezastru. Tocmai de aceea avem cu toţii nevoie de cartea lui Peter H. Frank, M-am săturat să fiu prost, o carte despre gândirea critică în afaceri, filozofie şi viaţă”, afirma Joseph Bottum, eseist şi scriitor american, autorul cărţii An Anxious Age.

“Golem. Mit şi spectacol cu regizorul Alexander Hausvater”

Joi, 12 martie, la ora 17.00, la sediul Institutului Cultural Român va fi lansat volumul Golem. Mit şi spectacol cu regizorul Alexander Hausvater, coordonat de Liana Cojocaru. Cartea va fi prezentată de Irina Cajal, subsecretar de stat în Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, de Horia Gârbea, preşedintele Filialei Bucureşti Dramaturgie a USR, conf. dr. Felicia Waldman şi de criticul de teatru Liana Cojocaru.

Lucrarea bilingvă (română-engleză), apărută la Editura Institutului Cultural Român în 2014, are ca punct de plecare spectacolul Golem, pus în scenă de Alexander Hausvater la Teatrul Naţional din Iaşi, care oferă o experienţă teatrală unică despre un univers dominat de mituri şi gândire magică, având în centru Golemul, fiinţă antropomorfică preluată din folclorul evreiesc. Volumul, prefaţat de academicianul Răzvan Theodorescu, este structurat în trei capitole: Reprezentări ale Golemului – scurt istoric despre acest vechi motiv cultural european, semnat de Felicia Waldman; Epifania prin teatru. Alexander Hausvater, de la Teibele şi demonul ei la Golem, semnat de Oltiţa Cîntec, şi Acest fascinant Hausvater, un interviu realizat de Liana Cojocaru. Lucrarea îşi propune să clarifice mitul şi să fixeze dimensiunea reală în care acesta a inspirat creaţia artistică şi filozofică iudaică.

Cu acest prilej va avea loc vernisajul expoziţiei de pictură Legende şi mituri iudaice a plasticienei Ioana Stana, o continuare a ilustrării motivelor iudaice pe care artista le-a abordat şi în alte două expoziţii anterioare (având ca temă Holocaustul şi Golemul).

Expoziţia va putea fi vizitată până la 16 martie 2015.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.