Conții francezi la Orăștie

Conții francezi și teatrul de revistă în perioada interbelică la Orăștie

Se spune ca poveștile bune urmăresc o formulă. Nu cred asta, eu socotesc că-i destul să le citești ca apoi să-ți formulezi propria părere. Deci nu vă lăsați conduși spre tânjeală crezând că de ați citit această câte oarece ați călătorit în jurul Orăștiei, acel „gata știu despre ce e vorba” nu ține. Scrisa-m ăste rânduri să vă incit la lectură deoarece scrisul însuși este o aventură așternută pe hârtie, iar cititul constituie substanța primară din care s-au înfiripat aspirațiile de călătorie spre cunoaștere a tuturor generațiilor.

Într-o vreme în care numai cine nu vrea nu publică o carte, simt tot mai acut nevoia unei lecturi adevărate care să mă stimuleze și să mă îmbogățească intelectual. Cea mai la îndemână soluție este, desigur ar fi, să recurg prietenii iar unul dintre ei este și doamna Sabina Ivașcu, fiica celui ce a fost medicul chirurg, inițiator și promotor al unor tehnici inovante în chirurgia toracică, membru titular al Societății de Științe Medicale din România, S Ivașcu. Dar mai bine dat frâu liber textului:

Conții francezi și teatrul de revistă

Când se pornește dorul acela greu de explicat în cuvinte de Orăștia copilăriei mele, primele ce-mi apar în gând sunt ceasurile străzilor pustii din unele duminici. Stăteam singură afară, în dreptul ultimei ferestre a casei cu porți înalte din strada Viilor, voiam să merg undeva dar nu știam unde. Totul părea înțepenit. Din odaie, de după perdeaua croșetată de bunica Valeri, aud vocea bunicului:

Stai liniștită, nu are unde să meargă. La ora asta toată lumea se odihnește.

Atunci de ce iese în stradă? Ce vede în stradă?

Las-o. E aici lângă casă. Nu pleacă nicăieri, e cuminte.

Amorțeala caldă a asfaltului uliței se amesteca la răstimpuri cu adierea scurtă a igrasiei răzbătând prin ochiurile joase ale pivnițelor. De obicei duminicile erau zile care prilejuiau marea plimbare pe corso. Doamne și domni îmbrăcați in hainele lor bune, copii cu mingiuța pe elastic, sau cu morișca, tineri căutându-și drăguțele cu priviri iscoditoare, negustori de semințe de bostan și câțiva gură cască, alcătuiau lumea care se îndrepta agale spre Parc.

Ulița pieței

Manuscrisul lui Leopold Nagy pomenește de câteva locuri de importanță istorică din oraș și împrejurimi. Este descrisă piața centrală cu vechiul drum construit de Traian. Locul cu pricina fusese la mijlocul secolului al XVIII-lea mlăștinos, acoperit cu papură și măsura 200 pași lungime şi 130 în înălțime. În primele decenii ale veacului următor întreaga suprafață a fost pietruită. Tot în centrul orașului se găsea şi o temniță temporară, unde erau expuși în văzul localnicilor cei ce vagabondau noaptea pe străzile urbei.

Cu asemenea povești bunica se străduia să mă convingă să nu mă aventurez departe de casă. Încercam să explic cum puteam mai bine nevoia mea de hălăduială fără țintă : dar eu nu umblu noaptea!

Ei, cum să te plimbi așa de una singură? Pentru ce? Ce vrei să vezi?

Peste ani în vacanțele scurte din studenție când veneam la Orăștie și îi descriam bunicii cât de frumoase sunt unele porți cu grilaje îndărătul cărora, stau, ca niște prințese la vedere, petuniile și regina nopții, a înțeles. Prin 1968 au început plimbările lungi spre Parc. Nu pregeta să-mi spună că prefera să o însoțesc eu, nimeni altcineva. Bunica era obligată să facă mișcare în urma unei boli care o țintuise mult la pat. Și în timpul acelor promenade își amintea de tinerețe, de foștii ei elevi, de isprăvi pline de haz din anii adolescenței ei. Însă ori de câte ori o rugam să-mi spună cum a ajuns vărul ei Augustin Ștefănescu să creadă că în Dealul Bordului se află o comoară, dădea din mână a lehamite și schimba vorba. Am aflat apoi de la un alt consătean al bunicii că vărul era de fapt un nepot de unchi cam aventurier de-al bunicii dintr-o ramură îndepărtată a familiei Ștefănescu. Și că într-adevăr reușise să citească în niște manuscrise vechi despre posibila comoară ascunsă în aria fostei cetăți din muntele numit Bordul Sibișelului.

Ne plimbam pe aleile largi ale vechiului parc lăsând în urmă frunze răvășite de pașii noștri. Acum dacă aș avea-o lângă mine pe bunica i-aș citi despre Parc din cartea „Timp scufundat” lui Dominic Stanca, bunul prieten al lui tata. Pe vremea când Dominic și bunica mai erau în viață, versurile nu apucaseră să fie scrise.

Așadar ascultă bunică dragă:

Însuma 1001 stejari și tot atâtea păsări cântărețe/ Era mai degrabă o pădure bătrână/ decât un parc obișnuit comunal. Și era uneori o tăcere de frunze/ și alteori o tăcere mare de aripi.”

Bunica cu siguranță ar fi ascultat gânditoare aceste versuri ca mai apoi să mă întrerupă chicotind și apucându-mă de braț.

(În picioare cu pălărie actorul și scriitorul Dominic Stanca, soțul Soranei Coroana Stanca. La hățurile trăsurii Stelian Ivașcu)

 

Stai să vezi ce-or făcut ștrengarii ăștia – Dominic, Stelică, tată-tu și încă doi ca ei. Or avut de prezentat la serbarea de sfârșit de an școlar prin 1940-1941 parcă, piesa lui Lucian Blaga – Avram Iancu. Și cum piesa avusese mare succes aici în Orăștie, ce s-o gândit profesorul lor de-atunci Tămaș – ia să merem cu băieții, cu școlarii noștri artiști în turneu! Zis și făcut! Numa’ ce-l aud pe Stelică al meu că-mi spune de plecarea la Hunedoara. O să jucăm piesa chiar la castel, la Huniazi, auzi mamă? Și-or plecat. Da’ cum or plecat? Îmbrăcați omenește? Ba. S-or dus pe tren gata costumați în hainele de scenă. Ajung ei la Huniazi, dau să intre în curtea castelului da’ custodele – cine sunteți, ce doriți? Și unde nu încep să vorbească pe rând care mai de care într-o franceză așa, mai păsărească, de să crucea bietu’ custode. Apoi unul din băieți îl ia de-o parte pe ghid și-i spune românește ”dânșii îs niște conți francezi în vizită în România, or auzit de comitatul Hunedoarei și iată-i acum or venit în vizită.” Ghidul tremurând de emoție i-a condus pe ”conții francezi” prin tot castelul iar la plecare i-a invitat să scrie câteva rânduri în cartea de onoare a muzeului. A doua zi ajung și ceilalți elevi și vreo doi profesori. Se duc din timp la muzeu să se familiarizeze cu locul, să repete câteva replici din piesă. Sunt întâmpinați de custode, care încă impresionat de întâmplarea recentă, povestește cu de-amănuntul faimoasa vizită a conților francezi. Profesorii dar și elevii, sunt vizibil mirați și chiar regretă că venirea lor nu a coincis cu cea a străinilor. Un elev mai bănuitor îndrăznește: și de unde din Franța erau acei vizitatori? Nu știu, nu i-am întrebat, erau destul de grăbiți. Au apucat însă să scrie în cartea de onoare, priviți! Pe ultima pagină a cărții erau scrise la repezeală câteva cuvinte simple în limba franceză urmate de o serie de semnături sofisticat caligrafiate între care ultima extrem de lizibilă – CONTELE DE METEȘAN… Ce a urmat, cât a vuit târgul, ce au încasat băieții, nu se poate povesti, spunea bunica, dar în ciuda a tot și toate piesa Avram Iancu a elevilor din Orăștie a fost la vremea aceea un mare succes.

În vara lui 1943 elevi ai liceului Aurel Vlaicu, din Orăștie între care și viitorul medic Stelian Ivașcu, toți pasionați de muzică și spectacol gen Broadway, au creat mai multe programe pentru producții de revistă intitulate Bing Bang Melody. Acești tineri orăștieni ai anilor 45, compuneau muzică, texte, momente umoristice, creau decoruri și costume, se ocupau de componența orchestrei. Lumea mergea la spectacolele lor și deseori în oraș se fredonau melodii lansate la ultimul Bing Bang Melody. În afară de câteva reviste Cinema, transmisiuni radio, filme și ce se mai edita ici colo despre arta spectacolului, se poate spune că acești tineri nu aveau alte surse de documentare, erau autodidacți. Dar tot ce făceau ei era plin de prospețime, bună dispoziție, și multă, multă energie molipsitoare a tinereții ! Spunea tata că până și cei mai posaci și tradiționaliști reprezentanți ai vârstnicilor, profesori, avocați sau alții ca ei, cu mănuși albe și ghete de lac, din oraș, până și ei căutau să nu piardă vreun Bing Bang Melody. Ce era să facem.. povestea tata, era atmosfera de după război, lumea era terorizată, speriată, sau dimpotrivă redusă la lâncezeală, viața de provincie era deseori monotonă, iar noi animam pentru câteva zile starea de spirit din întreaga urbe. ”

Sursa:

Text și fotografii Sabina Ivașcu.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda 3
Dan Orghici 157 Articole
Author

2 Comentarii

  1. Interesanta ideea cu temnita temporara din mijlocul orasului Orstie, in care erau expusi vagabonzii. N-ar strica sa avem si acum niste custi in mijlocul oraselor, in care sa fie expusi derbedeii, cei care isi bat nevestele, hotii si alte scursuri din acestea.

  2. strazi fara trotuare si masini super-rapide .
    Cilacu gasesti diferente intre strazile din poza si ce administreaza betivul Grindeanu ACUM ? 😀

Comentariile sunt închise.

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.