„Viața mea nu s-a încheiat cu ultima pagină din Mănâncă, roagă-te, iubește!” INTERVIU

Cotidianul: Dragă Elizabeth Gilbert, în Mănâncă, roagă-te, iubește, vorbești despre cum Liz Gilbert se regăsește pe sine descoperind la dolce vita în Italia, meditația în India și iubirea în Bali. Acum ai scris o carte despre ceea ce s-a întâmplat după aceea. De ce ai simțit nevoia să continui povestea?

LG: Răspunsul e cât se poate de simplu: viața mea nu s-a încheiat la 35 de ani. Nu s-a încheiat cu ultima pagină din Mănâncă, roagă-te, iubește și nici cu scena finală a filmului, când Julia Roberts și Javier Bardem pornesc împreună spre viitor. (Ce frumos ar fi fost dacă acela ar fi fost, într-adevăr, ultimul capitol al vieții mele!) Au trecut douăzeci de ani de la acele momente și scene din film, iar Școala Pământeană, cum îmi place mie să spun, își urma cursul. Cred că nu absolvim această școală decât în ultima clipă a vieții, iar deceniile care au urmat mi-au adus mai multe provocări, lecții și chiar mai multe eșecuri. (La urma urmei, nu există un profesor mai bun decât un eșec major.) O mare parte din noua mea carte vorbește despre împrejurările neașteptate – uneori tragice și devastatoare –  în care ne poartă viața, în ciuda eforturilor noastre de a ține totul sub control și de a trăi în echilibru. Când m-am îndrăgostit de cea mai bună prietenă a mea, Rayya Elias, a fost ca și cum pământul s-a surpat sub picioarele mele. Când ea a fost diagnosticată cu cancer în stadiu terminal, am descoperit că nici măcar sub acel pământ nu mai exista nimic. Iar în clipa în care ne-am confruntat amândouă cu trauma dependenței, totul s-a prăbușit cu adevărat. Acest volum este încercarea mea de a spune această poveste cât se poate de sincer.

 Ce fel de carte este Până când râul cel mare ne va despărți?

LG: Este un volum de memorii, dar și o carte alcătuită din poeme, rugăciuni, desene și fotografii, care încearcă să spună o poveste extrem de complicată din cât mai multe unghiuri. Cartea vorbește despre iubire și moarte, dar și despre dependență și furie, despre vindecare și abandon. Aș spune că, mai presus de orice, este despre încercarea mea de a-mi asuma pe deplin responsabilitatea pentru propria viață – ceea ce a însemnat să analizez profund și minuțios felul în care am contribuit eu însămi la nebunia și haosul care au ajuns, în cele din urmă, să mă înconjoare. Prietena mea Glennon Doyle a numit cartea „o veritabilă lecție despre asumarea responsabilității“, iar acesta este, cred, cel mai înalt elogiu pe care l-aș putea primi.

Titlul noii tale cărți este foarte frumos – Până când râul cel mare ne va despărți. Ce înseamnă pentru tine?

LG: Partenera mea, Rayya Elias, folosea mereu harta centrului orașului New York drept metaforă pentru prieteniile ei. Spunea că în centrul hărții se aflau prieteniile de pe Fifth Avenue – adică relații pur superficiale sau tranzacționale. Pe măsură ce înainta spre est, prieteniile deveneau mai bogate și mai intime. Prietenii de pe Third Avenue erau mai apropiați, iar cei de pe First Avenue îi cunoșteau secretele și în fața lor își îngăduia să fie cu adevărat ea însăși. Dar spunea că, poate o singură dată în viață, dacă ești foarte norocos, întâlnești un prieten care depășește toate aceste niveluri ale intimității și merge împreună cu tine „până la râul cel mare“. (În metafora ei, era vorba despre East River.) Eu eram mereu „prietena care merge până la râul cel mare“, pentru că între noi exista o transparență și o intimitate totală. Când am aflat că suferă de cancer în stadiu terminal, am început să numim moartea ei „râul cel mare“, iar ea m-a rugat să o însoțesc până la râul morții, ca ultim gest de iubire. Aceasta este originea titlului.

Vorbești despre  sentimentul de eliberare pe care l-ai trăit atunci când ai rupt vechile tipare și dependența de iubire. Poate iubirea să fie cu adevărat atât de periculoasă?

LG: O, da, desigur. Deși aș fi precaută în folosirea cuvântului „iubire“ în acest caz. Aș spune mai degrabă că dependența de o persoană poate fi cu siguranță periculoasă – chiar mortală. Suferința din dragoste și obsesia se numără printre principalele cauze, la nivel mondial, atât de sinucidere, cât și de omucidere. Ne putem pierde, la propriu, mințile în fixațiile noastre romantice și sexuale. Iar eu sunt, fără îndoială, o persoană care a folosit alți oameni ca pe un drog. Pe unii i-am folosit ca sedative; pe alții, ca stimulente. A mă pierde cu totul într-o altă ființă a fost, de-a lungul timpului, modul meu preferat de a mă droga, de a evada din realitate și de a mă abandona pe mine însămi. Nu există sferă a vieții mele în care să mă fi rănit mai mult sau să-i fi rănit pe alții mai mult. Tocmai de aceea tratez acest lucru cu toată seriozitatea unei dependențe – pentru că eu însămi îl trăiesc ca pe o dependență.

Într-un interviu ai spus că Până când râul cel mare ne va despărți este și o carte despre rătăcire și despre cum îți regăsești drumul. Ce i-ai spune cuiva care se întreabă: „Cum am ajuns în situația asta? Și cum ies din ea?“

LG: Întoarce-te la tine însuți. Este cel mai greu lucru de făcut atunci când te afli într-o relație disfuncțională, dar undeva, în interiorul tău, există o parte care te cheamă să te întorci la tine. Mută-ți atenția de la celălalt și adu-ți toată iubirea, grija, atenția și tandrețea înapoi către tine – către persoana pe care ai abandonat-o pentru altcineva. Pentru a face asta, trebuie să crezi că meriți să fii salvat, ceea ce nu e ușor atunci când stima de sine este foarte scăzută sau când relația ți-a erodat complet sentimentul propriei valori. Dar nu ai fost creat ca să vii pe acest pământ pentru a fi rănit. Ai fost creat ca să înflorești. Și meriți să înflorești. Fă tot ce este necesar pentru a te regăsi – dar regăsește-te.