„Neguțătorul din Veneția” de Shakespeare este un început de stagiune fast pentru TNB. Un spectacol de artă popular prin opțiune repertorială și viziune spectaculară.
Textul, prin tema antisemitismului, a cunoscut de-a lungul timpului montări polemice, unele pledând pentru toleranță religioasă, iar altele, pentru intoleranță rasială. Comuniștii și Biserica au refuzat sau au manifestat reticență față de aducerea la rampă a piesei, iar fasciștii au promovat-o, văzând în ea un argument pentru Holocaust și politica de exterminare a evreilor.
Alegerea lui Alexander Morfov este oportună, el fiind un reputat regizor european, familiar prin producțiile sale de la TNB și publicului românesc. Morfov imaginează un spectacol temporal și atemporal în același timp. La mai bine de 400 de ani de când a fost scrisă, această istorie comică, așa cum o numește Shakespeare, pare tăiată din cotidian.
Montarea vorbește despre coșmarurile noastre de zi cu zi: violența, consumismul, corupția, discrimarea, secularizarea, persecuțiile religioase. Lectura lui Alexander Morfov îmbogățește receptarea critică a piesei, pune în valoare scenic – inteligent, creator – imaginarul lui Shakespeare. Cu umor cinic, Morfov demistifică poveștile cuplurilor de îndrăgostiți și povestea lui Shylock, cămătarul evreu care vrea ca plată o livrea din carnea datornicului care nu și-a plătit la timp împrumutul.
În versiunea sa scenică refuză imaginea romantică a iubirii luptătoare, candidă și pură. O Veneție opulentă și crepusculară este populată de o lume pragmatică, pusă pe căpătuială, aservită plăcerii, desfătării simțurilor și banului, cu eroi amatori de aventuri galante și de înavuțire prin căsătorie. Marcat de degradarea valorilor în societatea de astăzi, de puritatea și impuritatea vieții, regizorul bulgar pune sub semnul întrebării autoritatea Legii în numele spiritului de umanitate. Justiția umană este oarbă. În războiul dintre iudeul Shylock și creștini, instanța supremă de la proces este reprezentată de „doge”, patronul unei cafenele, devenit ad-hoc Dogele Veneției. Alături de el pledează ca avocat Portia, deghizată într-o zeiță a dreptății, cu chip de clovn.
Povestea de răzbunare are un final surprinzător: Învinsul și Învingătorul stau alături – evreul Shylock și creștinul Antonio. Unul se roagă, celălalt strânge la piept crucea pe care o poartă la gât. Dialogul lor tăcut transmite o emoție mistică. Străini și singuri, ei aleg credința și rugăciunea care cer iertarea lumii, nu osândirea ei. „Dumnezeu dragoste este” (Luca 4:8). O tragere de cortină tulburătoare pentru un timp secularizat, care l-a înscăunat pe HomoDeus, cu consecințe dramatice pentru sfârșitul de secol XX și începutul de secol XXI.
Grila de citire a lui Morfov convinge într-un spectacol în care optează pentru o teatralitate fastuoasă. Regizorul cultivă cu dezinvoltură un metisaj postmodern. Montarea are seducție vizuală și auditivă. Încântă designul, cromatica decorului monumental conceput de Gabi Albu. Cucerește jocul rafinat de linii, forme, culori din costumele caracterizante pentru personaje, create de Liliana Cenean. Contrastul de clar-obscur și lumini strălucitoare ale maestrului Chris Jaeger sculptează expresiv-plastic ambientul teatral și mișcările actorilor în coregrafia lui Inga Krasovska. Cocktailul muzical (ales de regizor) ritmează dinamica spectacolului și încarcă emoțional stările interpreților. Viziunea regizorală a lui Alexander Morfov este o întâlnire benefică pentru trupă la nivelul performanței artistice. În scene de grup sau secvențe de prim-plan compun cu fantezie ludică o „ars amandi” frivolă și cinică, într-un timp fără iubire: Ada Galeș (Portia), Cosmina Olariu (Nerissa), Flavia Giurgiu (Jessica), Silviu Mircescu (Graziano), Ciprian Nicula (Lorenzo), Mihai Munteniță (Tubal/Nepotul Ducelui de Saxa), Shahbazimoghadam Mohammad Jawad (Prințul Marocului), Petre Ancuța (Salanio), Florin Călbăjos (Salarino). O ipostază a neiubirii în prietenie este tandemul Antonio – Bassanio, susținut de doi actori cu virtuți interpretative remarcabile. Richard Bovnoczki îl portretizează cu o lentoare studiată pe introvertitul Antonio, enigmaticul armator risipitor cu averea sa. El este o imagine a plictisului și însingurării într-o lume coruptă și corupătoare.
Alexandru Potocean, în extrovertitul Bassanio, în tușe bogate, într-u stil flamboaiant, afișază o vitalitate febrilă și o senzualitate explicită. Contaminează prin mobilitatea psihică și fizică. O nouă performanță după compoziția complexă, la antipod, în rolul Apostol Bologa din „Pădurea spânzuraților”. Mihai Calotă, în trecerea de la „doge” la Dogele Veneției, construiește reliefat, cu pregnanță o figură derizorie a puterii, emblematică pentru Legea hotărâtă de oameni, care invocă Cerul, dar nu au curajul să-l privească.
Emilian Mârnea irumpe exuberant în Lanceloto, un personaj inspirat din galeria de bufoni shakespearieni. În complicitate cu spectatorii, el comentează cu farmec întâmplările.
De-a lungul timpului, în Shylock, ca negustor, om de afaceri, mare finanțist, frumos sau bătrân, în frac sau haine ponosite, au strălucit nume ilustre ale scenei și ecranului: Richard Burbage, Edmund Kean, Henry Irving, Laurence Olivier, Peter O`Toole, Al Pacino. Un interpret ideal pentru acest rol este și Ion Caramitru. Un actor cu vocație shakespeariană, care și-a pus amprenta în lunga sa carieră asupra unor roluri precum: Romeo în „Romeo și Julieta”, regia Vlad Mugur, Ferdinand în „Furtuna”, regia Liviu Ciulei, Feste în „A douăsprezecea noapte”, în viziunea lui Aureliu Manea, până la antologicul Hamlet în regia lui Alexandru Tocilescu, care l-a propulsat în topul celor mai buni zece interpreți ai celebrului personaj în lume. Sub bagheta lui Alexander Morfov, actorul recidivează artistic. După Caramitru-Prospero din „Furtuna”, Caramitru-Shylock cucerește din nou prin vigoare și virtuozitate. Într-un spectacol coral, Ion Caramitru joacă cameral. Arta lui aduce pe scenă forța de expresie a prim-planului și gros-planului: în lucirile metalice ale ochilor, buzele livide, zâmbetul persiflant din colțul gurii, fața împietrită, desfigurată de suferință și ură sau luminată de iubirea filială. Glasul, modul cum încarcă de sens profund cuvântul shakespearian (traducerea Dragoș Protopopescu) formează un decor sonor. În acest demers, actorul este un maestru, un estet rafinat. În tonuri reci sau aprinse, balansează între tortură și tandrețe. Tensiunea crește și izbucnește paroxistic în sfâșietorul song Halaila și dramaticul monolog („un ovrei n-are ochi, un ovrei n-are mâini, picioare, organe, n-are simțuri, suflet și porniri?”) care închide actul întâi. Este un moment antologic, de mare emoție spectaculară.
„Neguțătorul din Veneția” entuziasmează publicul larg iubitor de teatru și se bucură de aprecieri din partea criticii. Un spectacol care se anunță longeviv și pe care vi-l recomandăm.
Capitala are mult mai puține teatre decât cele europene și investim în stadioane fără mare fotbal.