FESTIVALUL UNIUNII TEATRELOR DIN EUROPA – 19-30 noiembrie 2019

Eveniment de anvergură continentală, cea de a XVIII-a ediţie a Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa (UTE), desfăşurată la Cluj între 19 şi 30 noiembrie 2019, sub egida Teatrului Maghiar de Stat şi a lui Gábor Tompa, directorul general al teatrului şi actualul preşedinte al Uniunii, a reunit spectacole din zece ţări: Italia (Piccolo Teatro di Milano-Teatro D’Europa & Jolefilm, Fattore K-Teatro di Roma), Grecia (Teatrul Naţional al Greciei şi Teatrul Naţional al Greciei de Nord), Portugalia (Teatrul Naţional São João), Luxemburg (Teatrul Naţional din Luxemburg), Bulgaria (Sfumato Theatre Laboratory), Rusia (Stanislavsky Electrotheatre), Republica Cehă (Prague City Theatre), Ungaria (Vigszinhaz), Germania (Schauspiel, Köln) şi România (Teatrul Bulandra din Bucureşti, Teatrul Naţional „Radu Stanca”din Sibiu, Teatrul Naţional din Cluj) şi, desigur, mai multe spectacole ale aşezământului-gazdă, Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, producţii proprii sau în colaborare cu Staatsschauspiel Dresden, Germania sau cu Teatrul Nottara, Bucureşti. Organizată după unsprezece ani de la ediţia precedentă, care a avut loc tot în România, la Cluj şi Bucureşti, în 2008, preşedinte al UTE fiind atunci regretatul regizor,  Alexandru Darie, director al Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra” din Bucureşti, ediţia de anul acesta a fost concentrată în douăsprezece zile (înainte se întindea pe două luni), cu două şi chiar trei reprezentaţii pe zi, pentru a face faţă cererilor publicului, venit şi din străinătate la festival şi beneficiind de întâlniri zilnice, discuţii şi dezbateri cu toţi realizatorii scenici. Ele au dezvăluit deschiderea spre colaborare a teatrelor, parcă mai pregnantă decât până acum, şi o preocupare mai intensă pentru tânăra generaţie şi raporturile ei cu teatrul.

Primul spectacol al festivalului a fost Mutter Courage şi copiii ei de Bertolt Brecht – Paul Dessau, în regia lui Armin Petras, coproducţie a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj şi  Staatsschauspiel Dresden, care oferă o nouă viziune asupra cunoscutei piese, valorizându-i valenţele poetice.

În ziua a doua, a fost prezentat un spectacol aparţinând teatrului fondator al Uniunii Teatrelor din Europa, Piccolo Teatro di Milano. În ce priveşte constituirea şi obiectivele UTE, aşa cum se menţionează în documentatul catalog al festivalului – excelent conceput în vederea unei mai bune cunoaşteri reciproce, cu ample informaţii despre teatre, dramaturgi, actori, redactate în maghiară, română, engleză, franceză –, cu mai bine de treizeci de ani în urmă, Italia, Franţa şi Spania au întemeiat alianţa internaţională Théâtres de l’Europe/Teatri d’Europa. În 1990, Jack Lang, ministrul culturii din Franţa şi Giorgio Strehler, director al  Piccolo Teatro di Milano au întemeiat Union des Théâtres de L’Europe, pentru a  uni Estul, de curând eliberat, cu Vestul european. Ulterior, de-a lungul timpului, programele UTE s-au adaptat priorităţilor artistice, politice culturale, uniunea având o mare mobilitate, unele teatre aderând, altele retrăgându-se. Actualmente are 34 de membri, se precizează în acelaşi catalog, dintre care 16 teatre cu influenţă naţională şi internaţională, din Salonic, Porto, Moscova, Atena, Cluj, Viena, Belgrad, Bucureşti, Köln, Luxemburg, Sofia, Milano, Praga, Salonic, Roma şi Budapesta, dar şi membri  onorifici, pesonalităţi precum Anatolij Vassiliev, Andrzej Wajda(1926-2018), Georges Banu, Ilan Ronen, Jack Lang, Kristian Lupa, Lev Dodin. Patrice Chéreau, Tamás Ascher, Georges Lavaudant şi membri individuali: Silviu Purcărete, Francisca Carneiro Fernandes, Stathis Livathinos. Alături de preşedintele Gábor Tompa şi preşedintele onorific Lev Dodin, în Boardul UTE, vicepreşedinte e Anna Badora, secretar Stathis Livathinos, trezorier Francisca Carneiro Fernandes, iar membri în boardul directorilor, Michal Dočekal, Beate Heine, Gorčin Stojanovič. Uniunea Teatrelor din Europa are şi deschideri extraeuropene, prin membri din Israel şi Palestina şi artişti parteneri din diferite ţări arabe. În 2012, UTE a fost aleasă de Comisia Europeană Ambasador Cultural, având misiuni în sfera artistică, politică şi socială, acţionând pentru „dezvoltarea colaborărilor internaţionale şi transnaţionale; menţinerea şi transmiterea patrimoniului cultural al Europei, Cu accent pe însuşirea acestuia de către artişti şi tineri; şi interogarea, dezvoltarea şi reînnoirea acestui patrimoniu prin proiecte artistice de ultimă generaţie, dar şi proiecte politice, toate oferind o reflecţie critică asupra societăţii actuale”.

Primul spectacol al UTEfest No 18 a fost Mutter Courage şi copiii ei de Bertolt Brecht – Paul Dessau, în regia lui Armin Petras coproducţie a Teatrului Maghiar din Cluj şi Staatsschauspiel Dresden, care oferă o nouă viziune asupra cunoscutei piese, valorizându-i virtualităţile poetice din optica actuală.

În cea de a doua zi, spectacolul aşezământului fondator al UTE se întorcea la sursele străvechi ale teatrului, mitul şi epopeea, scrutându-le din perspectiva omului din zilele noastre. În epoca zeilor. Pantofarul lui Odiseu de Marco Paolini şi Francesco Niccolini, în regia lui Gabriele Vacis, coproducţie Piccolo Teatro di Milano–Teatro d’Europa&Jolefilm, reface Odiseea din perspectiva relativizatoare a omului contemporan, care priveşte zeităţile, războiul troian şi întreaga istorie a faimosului erou al epopeii, cu altă atitudine şi după cu totul alte criterii decât cele homerice, decât cele clasice şi chiar decât cele moderne. Ireverenţios, dubitativ şi cârcotaş, lipsindu-i vocaţia mistică, cea eroică, obedienţa, măreţia şi chiar respectul cultural pentru mitologie, i se dezvoltă, în schimb, curiozitatea, luciditatea, spiritul critic, demistificator şi zeflemist. Are o deosebită plăcere să descalifice făpturile şi obiectele sacre, văzând în eroul glorificat altădată doar o jucărie a zeilor capricioşi şi mărginiţi, la rândul lor, nişte făpturi nu tocmai onorabile, stigmatizaţi încă la naştere şi scăpaţi cu viaţă din pură întâmplare, ei înşişi sujugaţi sorţii atotputernice. Îndeletnicindu-se iresponsabil şi nepăsător cu torturarea muritorilor şi irosirea lor pe drumuri lăturalnice şi inutile, nemuritorii îi împovărează cu o responsabilitate care nu le aparţine şi îi obligă abuziv şi crud la suferinţe pe care nu le merită. Teogonia însăşi apare ca o suită de farse stupide, relatate de Femio-Lorenzo Monguzzi — un soi de chitarist arătos din zilele noastre, care se pretinde aedul cu coadă de cal de la curtea tatălui lui Ulise. Şi chiar este la nevoie, când împrejurările relatării o cer. Cântând, el povesteşte din nou geneza din Cronos a lui Zeus şi a celorlalte divinităţi olimpiene, o succesiune de întâmplări meschine şi sângeroase despre putere, în care generaţiile de zei, în ciuda opoziţiei lor disperate, sunt supuse şi ele destinului, cea din urmă supravieţuind apetenţelor canibale, pruncucigaşe şi obsedant defensive ale genitorilor, pentru că aşa era dinainte hotărât. Astfel scapă atotputernicul Zeus să fie aperitivul tatălui său, Cronos, care e păcălit să înghită o piatră înfofolită în haine albastre de prunc regesc, în locul plodului său. Apoi, făcând indigestie, varsă cinci zei adulţi, prevăzuţi să se nască: Zeus, Hera, Poseidon, Atena, Hermes, Afrodita.

Mica formaţie muzicală de pe estrada scenei (Lorenzo Monguzzi, chitară, Saba Aglana şi Elisabetta Bosio, vioară şi chitară bas), ruptă din actualitate, ca aspect, atitudine şi îmbrăcăminte, cântă şi participă dinamic la naraţiunea protagonistului din Itaca, asumându-şi pe parcurs diverse roluri, în funcţie de necesităţi.

Spectacolul devine o călătorie în timp, prin „hecatombele” unei limbi uitate, splendidă imagine, care se transformă într-o adevărată viziune. Dar nu una recuperând măreţia originară, ci una trunchiată, adaptată la capacitatea de comprehensiune a omului de azi, ba chiar a celui de mâine. Căci Ulise, în concepţia lui Marco Paolini, care îl şi întruchipează, fiind şi coautor al textului, fundamental schimbat de evenimentele prin care a trecut, îşi relatează epopeea rătăcirilor, remodelat de întâmplări, cunoaşterea dobândită copleşindu-l cu o conştiinţă de sine pătrunzătoare şi smerită şi o luciditate lipsită de iluzii, profund demistificatoare. El se adresează unui tânăr, fiul său, Telemah, al cărui interpret real, Elia Tapognani, e chiar mai tânăr decât descendentul eroului din epopee, căci are doar 17 ani. Şi, ca orice tânăr de acum, nici nu mai e dispus să asculte toate detaliile peripeţiilor, nu are nici răbdare, nici interes pentru asta. Nu aceste amănunte îl interesează, o spune pe şleau. Cu atât mai puţin e deschis spre semnificaţiile originare, spre simboluri şi marile dimensiuni. Vrea doar să audă povestea în ce ar putea să-l sensibilizeze acum, să-l înveţe ceva actual, aplicabil, folositor şi viu, iar asta cât se poate de repede, pentru a nu-şi pierde timpul, interesul şi atenţia. Şi vrea să fie cât de cât atins. De aceea, protagonistul e obligat să-şi reconsidere istoria şi s-o treacă cel puţin printr-un dublu filtru, acela al propriei transformări şi actualizări, acomodări la prezent, şi aceea a perenităţii reale a epopeii, adaptate şi esenţializate în funcţie de acest pragmatism franc, lipsit de politeţi ceremonioase. Racursiurile povestitorului sunt cel mai adesea minimalizări, diminuări, degradări, caricatură, burlesc. Privire fulgerătoare din prezent, anacronism, trăznită diagnoză pedantă. Dar nu îşi pierd deloc amărăciunea, drama, tragismul.

Interesant că însăşi modalitatea spectaculară se întoarce la spectacolul originar. Redevenit el însuşi rapsod, eroul se distanţează destul de naraţiune pentru a o privi ca un străin. Scena dezgolită până la pereţi, atât în profunzime, cât şi în laterale, are în planul al doilea o estradă unde cântă orchestra zeilor, după care joacă pământenii, căci dacă cerul i-a revenit lui Zeus, apele lui Poseidon, iar lumea de dincolo lui Hefaistos, pământul este al nimănui, şi oricare dintre divinităţi poate face ce vrea cu el, după cum îl taie capul. Din când în când, unul dintre zei coboară de pe podium pe scenă ca actant al unui episod, cu identitatea lui divină sau interpretând un rol temporar, cu care stârneşte sau încurcă lucrurile, după propriul capriciu. Astfel este şi Elisabeta Bosio, instrumentistă, violonistă şi chitară bas, îmbrăcată în costum de piele neagră, devenită din când în când bălaia Atena, cea cu ochi albaştri, temută de toţi olimpienii. Apoi, aidoma celorlalţi, urcă din nou la locul său ca instrumentist şi cântăreţ în formaţie.

Spaţiul scenic (decoruri, lumini şi stil Roberto Tarasco; light design Michele Mescalchin) capătă astfel o mare deschidere, ca şi când ar fi lumea întreagă, sau măcar nesfârşitul drum al întoarcerii în Ithaca. Şi mai departe. În mijloc, atârnând de sus, pânzele corabiei pe care navighează Ulise, suflate de vânt sau zbuciumate de furtună, închipuie soarta purtată de valuri a eroului. În planul al treilea, cinci tăblii de metal pe care sunt sonorizate trăznetele, tunetele, confruntările, bătăliile, spectacolele episodice montate de zei. In prim plan, târât de destin, agăţat de vâslă, pierdut, Ulise-Marco Paolini, încovoiat de trudă şi efort, ţinut în frâie de Hermes-Vittorio Ceprani — zeul păstorilor, al comerţului, al călătorilor şi drumurilor, al hoţilor, ghid al muritorilor în moarte, mesager al zeilor, şi el un veşnic pribeag, parcă mai îngăduitor însă cu oamenii — , înaintează anevoie, „urcând”, vrea-nu-vrea, Olimpul, ca un Sisif, luptând cu propriile neputinţe, cu necesităţile fiziologice umilitoare, cu vicisitudinile, cu întârzierile nedorite, cu şansele şi neşansele, la fel de împovărătoare şi întortocheate. Stimulat de Căprar (Păstor), travesti sub care se ascunde tot Hermes, care nu conteneşte să-l chestioneze, Ulise, îmbătrânit, vlăguit, dezamăgit, depersonalizat, conştient de condiţia sa cu totul lipsită de glorie, în ciuda faimei, pură jucărie a zeilor care şi-au bătut joc de el şi la urmă a fost pedepsit pentru ceea ce era predestinat să facă – or, de la destin nu există derogări! –, reflectează asupra existenţei şi realizează risipa de viaţă la care a fost obligat fără putinţă de scăpare. De aceea, îşi şi ascunde identitatea. E mai onorabil să fie un simplu meşteşugar, de capul lui, cu o viaţă obscură, ignorat de zei, decât aşa-zisul erou, bătaia lor de joc. De o parte, drumul abrupt, povârnit, calea zeilor, un drum montan arid, îngrozitor de greu, pe care nici un om cu scaun la cap nu ar porni de bună voie, însă sunt condamnaţi să-l urce toţi muritorii, fiecare încovoiat sub balotul destinului său; de cealaltă parte a povârnişului, deşeurile nesfârşite, care covârşesc versantul şi valea, cu tot ce aruncă zeii şi muritorii.

Orgolioşi, invidioşi, irascibili, răzbunători, semănând leit cu oamenii şi la fel de imperfecţi, zeii se războiesc între ei, fiind uşor de stârnit. Neinvitată la o petrecere divină, ca să nu încaiere lumea, Eris, zeiţa discordiei, se răzbună aruncând mărul pe care scrie „Eu sunt cea mai frumoasă” între divinităţi şi izbuteşte să provoace un adevărat conflict armat pe termen lung, fiindcă Hera, Afrodita şi Athena l-au revendicat fiecare, ca al său, iar Paris, arbitrul, l-a dat Afroditei, care îl mituise promiţându-i-o pe Elena, cea mai frumoasă femeie din lume, deşi ea era măritată cu Menelau, regele Spartei. Acest favor a declanşat războiul cu Troia şi toate nenorocirile care au urmat, căci Paris răpind-o şi ducând-o la Troia, soţul părăsit l-a mobilizat pe fratele său Agamemnon, regele aheilor să pornească cu trupele, iar acesta, pentru a stârni vânt favorabil navigaţiei, şi-a sacrificat fiica, pe Ifigenia. Războiul la Troia a durat zece ani, la capătul cărora, calul troian sugerat de Atena a adus victoria asupra cetăţii şi distrugerea ei, dar şi multe sacrificii, nenumăraţi morţi, deopotrivă troieni şi ahei. Au murit nu numai troienii, ci şi toţi prietenii lui Ulise, viteji ai grecilor, sacrificându-se pentru a o recupera pe Elena, în timp ce ea, într-o mişcare iscusită, a izbutit să-şi seducă din nou soţul cu frumuseţea şi ardoarea ei feminină. În schimb, Ulise a plătit foarte scump vicleşugul cu calul de lemn, sugerat de Atena, obiectul monstruos unde au intrat cei o sută de soldaţi care au deschis porţile cetăţii şi au înlesnit cucerirea ei, soldaţii trecând-o apoi prin foc şi sabie şi pustiind-o de pe faţa pământului. Aceasta l-a mâniat peste măsură pe Poseidon, întemeietorul şi ocrotitorul Troiei, de l-a purtat pe Ulise vreme de alţi zece ani pe mare în drumul de întoarcere acasă, după ce i-a nimicit pe toţi supravieţuitorii. Cei plecaţi în lumea de dincolo îi apar adesea lui Ulise şi astfel a descoperit şi moartea lui Agamemnon, ucis de Clitemnestra, soţia lui, pentru că a sacrificat-o pe Ifigenia.

La întoarcerea acasă, după toate peripeţiile, Ulise îşi găseşte căminul pradă  peţitorilor care o vor pe Penelopa şi tronul Itacăi, câştigă concursul cu arcul, dar nici măcar atunci Penelopa nu-l recunoaşte, convinsă că murise între timp. După douăzeci de ani de rătăciri, e nevoit să îi măcelărească unul câte unul pe intruşi, cei 108 tineri prinţi care îi invadaseră casaa, ceea ce îl covârşeşte cu noi vini. Pradă lor decide de astă dată el însuşi, din proprie voinţă, să reia drumul pribegiei. Nu va avea niciodată parte de linişte şi tihnă, deşi nimic din toate evenimentele cumplite nu le decisese el. Aşa îi fusese scris. Acela îi fusese destinul.

Creator convins că realitatea teatrului diferă atât de hiperrealismul filmului, cât şi de existenţa în imagini a relităţii, Marco Paolini a adoptat formula narativă, realizată în limbajul răspicat al prezentului. Pe viu, percepţia fiind cu totul alta decât pe video sau în film, şi mijloacele trebuie să fie specifice, percutante, spectacolul fiind construit pentru două ore, în care percepţia directă şi acută e unică şi irepetabilă, condiţionată de partenerii scenici şi de spectatori. Muzica, energia, direcţia, privirile etc. sunt programate pentru un răstimp limitat şi viu, şi de fiecare dată interpreţii descoperă în desfăşurarea spectacolului că ceea ce fac e puţin urât, puţin pic imperfect, că s-ar putea face mai bine. Şi tocmai aceasta e viaţa spectacolului de teatru, şansa lui, specificitatea lui. În teatru se pot schimba mereu multe, chiar în timpul derulării reprezentaţiei, sub urgenţele comunicării. Nu te poţi încredinţa doar textului scris, ci trebuie să-l faci acut perceptibil, inteligibil, concret funcţional în situaţie, pentru a fi simţit, în primul rând, nu neapărat înţeles. „Esenţa teatrului pentru mine este un feeling, ceea ce americanii numesc soul„, afirma, în cursul discuţiilor consecutive spectacolului, artistul.

Miturile fondatoare devin surse, care oferă o expresie teatrală consistentă, furnizând actorilor materia din care, conform timpului lor, construiesc eroi, relaţii, cântă, dansează. Teatrul italian bizuindu-se pe actor, primordială e tradiţia actorului, înainte de regizor. După opinia lui Marco Paolini, acestui teatru nu i se potriveşte dictatura regizorului, ci creaţia democratică, înfrăţirea, ca pe vremea commediei dell’arte, când actorii erau roluri. Aceasta e şi o modalitate de a le da largi posibilităţi de creaţie şi manifestare, dar şi o cale de a face economii. Fiecare actor joacă mai multe roluri, în spectacol. Energia se transmite de la fiecare în parte celuilalt şi se acumulează şi se potenţează cu cea a întregului grup. Dacă le acorzi actorilor timp, vor creşte. Este importantă experienţa acumulată de la maeştri, ideea teatrului sărac a lui Grotowski, dar actorul sfânt e doar o iluzie, teatrul e mult mai pământean şi mai corupt şi în versatilitate constă forţa lui.

Spectacolul deschide perspectivele timpului prin muzica (Lorenzo Monguzzi, colaboratori Saba Aglana, Fabio Barovero, sunetul Piero Chinelio) şi mişcarea pe care le foloseşte. Astfel, excepţionala actriţă Saba Aglana, care a interpretat, rând pe rând, pe Elena, Circe, Calypso, Nausica, Penelopa, fiind de fiecare dată alta, prin gestus, atitudini corporale, tipuri de dans, inflexiunile vocii şi impostarea ei, conform datelor eroinei întruchipate, a folosit în spectacole cântece din ţara ei de origine, Etiopia, dar şi unele cântate în somaleză, greaca veche, curdă, macdoneană, engleză, dialecte italiene, apte să deschidă orizonturi culturale şi temporale nebănuite, având efecte scenice prompte, imanente. Deschideri de hecatombe…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.