De cum a căzut guvernul, pentru că n-am mai vrut să casc gura la televizor, am citit cartea scrisă de Ana-Veronica Mircea. Florea de loldilal. Editura Nemira, 2012. Și uite ce s-a întâmplat, citind eu această carte frumoasă, a apărut de nu știu unde Ingmar Bregmar. A apărut așa în timp ce citeam. L-o fi născut imaginar mintea mea prinsă de frumusețea cărții scrisă de Ana-Veronica Mircea. Frumusețea asta vine din faptul straniu că Ana-Veronica Mircea are un chef nebun să se joace cu cuvintele ei.
Cuvintele ei sunt așa niște pisici fabuloase care, întoarse pe dos par a fi altfel de pisici, tot pisici dar fabuloase. Fabulosul transpare în această carte din fiecare cuvânt întors pe dos. De ce face Ana-Veronica Mircea chestia asta? Greu de spus. Eu cred că ea se amuză. Are un fel de a fi al ei, tainic. Și se amuză. Ana-Veronica Mircea nu scrie ca să epateze, nu scrie ca să vândă milioane de exemplare. Ea scrie pentru propriul ei amuzament. L-am întrebat pe Ingmar Bregmar, dacă tot a apărut în ficționalul meu, ce părere are despre această carte. Ingmar Bregmar mi-a zis și el că și el crede că e vorba de o carte fabuloasă.
Adică noi doi stăm așa, pe canavaua lumii și vorbim despre carte. Și cartea prinde viață. Cartea are o estetică a ei așa cum au toate cărțile, mici, mari, interesante sau plictisitoare. Ana-Veronica Mircea nu te plictisește însă. Fabulosul ei e tandru, are parfum de mister și de jucăreală ficțională. Acum, ce să zic? Puneți mâna și citiți pentru că eu trebuie să mă ocup de Ingmar Bregmar. Ingmar Bregmar îşi puse casca pe cap şi deveni invizibil cât ai zice peşte. Uite-aşa descoperi el criminalul din Beauburg şi pe cel care jefuise băncile austriece prin anii ’20.
Află cine şi ce a pus la cale pe strada Hanovra şi cum a fost împărţită lumea de către Marea Finanţă. A furat la rândul lui un aeroplan şi s-a zgăibărat prin văzduh încurcând cursa de la Monte Carlo, a şterpelit colierul reginei din Saba şi a produs busculadă la discoteca nudiştilor din Paris. Unele servicii secrete au încercat să-l răpească iar americanii, ruşii şi japonezii au pus la punct adevărate campanii de dezinformare încercând să ne convingă că deja-l înhăţaseră pe excentricul Ingmar Bregmar. Îi plăcea la nebunie să se ascundă în cele mai incredibile şi imposibile locuri.
Zile întregi o mulţime de mătuşi şi de verişoare zurlii umblau în căutarea lui. Încet, încet aceste căutări s-au transformat într-o adevărată sărbătoare, întreaga familie îndeplinind un ritual aproape misterios. De dimineaţă se scăldau cu toţii în iaz făcând glume pe socoteala lui Ingmar. Îl tachinau vrând să-l tragă de limbă. Se întorceau cu toţii să afle un cât de mic detaliu care i-ar fi putut duce la noua ascunzătoare. Luau apoi micul dejun, savurau cafeaua adusă tocmai din Brazilia de o corabie olandeză şi se pregăteau apoi plini de febrilitate.
Din arsenalul lor nu lipseau corzile de alpinist, lamoasele de cuarţ, vergeaua magnetică. Luau cu ei şi o pereche splendidă de câini de vânătoare şi chiar arme. Ingmar prilejuise astfel de momente de solidaritate familială. Certurile şi neînţelegerile se risipeau ca prin farmec. Erau uniţi cu toţii de fascinaţia căutării. Descopereau locuri neştiute. Se simţeau ca în copilărie. Inventaseră un limbaj, nişte coduri secrete. Aveau reguli.
Îşi apărau cu străşnicie hărţile. Îşi făcuseră o mulţime. Întregul orăşel participa şi el la marea căutare a lui Ingmar Bregmar. Primarul de Laurentiis instituise un premiu iar Fasibombo, cofetarul belgian, oferea un tort uriaş de îngheţată celui care descoperea primul ascunzătoarea. Până şi bunicuţele cotrobăiau prin poduri şi scotoceau în pivniţe. Aşa au ieşit la iveală un dirijabil, o trăsură de pe vremea lui Napoleon, un proiectil german din al doilea război mondial, un cufăr plin de arginţi pierdut de piraţii din Insula Broaştei Testoase, giulgiul din Torino şi câteva scrisori pe care Berlioz le trimisese prin Poşta Temporală vestitei Mata Hari. Eu, care sunt un mare mâncător de dulciuri, am jinduit de nenumărate ori după tortul de îngheţată al lui Fasibombo.
Aş fi putut pune cu uşurinţă mâna pe el pentru că-i ştiam ascunzătorile lui Ingmar Bregmar şi, în plus, îi puteam detecta amprenta termică în nodurile spaţiale. Zilele trecute, un ofiţer de contrainformaţii m-a vizitat acasă. L-am invitat pe terasă, printre petunii. L-am servit cu cafea şi lichior şi am flecărit o vreme despre campionatul mondial de fotbal şi despre alegerile prezidenţiale. El mi-a vorbit despre patriotism şi despre războiul informaţional. A încercat să mă convingă să-l găsesc pe omul invizibil pentru că înalţi oficiali ar fi vrut să stea de vorbă cu el. Mie nu mi-au plăcut niciodată treburile astea şi nu m-am arătat dispus să-l contactez pe Ingmar Bregmar. Ofiţerul m-a lăsat să înţeleg că din pricina asta voi avea o mulţime de probleme.
Eu m-am plâns superiorilor săi şi, până la urmă, m-au lăsat cu toţii în pace. Uneori, când trec prin faţa cofetăriei La Fasibombo, văd cum dispar prăjiturile din galantar. Unii spun că au vedenii dar eu ştiu bine că nu e aşa.
Am intrat pe blogul doamnei Ana Veronica Mircea si mi-a placut! Intre timp,am citit intr-un magazin politic si cultural din Belgia (Agir par la culture- nr. 25 din 2011)un interviu cu presedintele Audiovizualului belgian despre o carte scrisa de Frédéric Martel intitulata ,,Mainstream”. De aceea v-am raspuns la intrebarea dvs. pentru comentariul meu referitor la articolul ,,Fandom”. SF-urile doamnei A.V. Mircea sunt frumoase precum …floarea de loldilal!Doamna,precum dvs.,nu face parte din mainstrem ci dintr-un grup distinct de oameni de litere! Parerea mea!
M-am plâns superiorilor și superior s-au plâns superiorilor si aceștia au plâns o vreme cu temperaturi de peste 36°la umbra nucului bătrân, dupa care au tăiat nucul și au părăsit zona expusa la soare, mutandu-se la munte unde si-au întemeiat o brigada de dansuri operative și de dezinformare, cu care au făcut un tur de pantaloni și unul a
României pe jos și pe sus, adică cu piciorul platfuzat și cu bicicletele dotate cu pusti kalasnicov de 12 ani dornici ca să cunoască arta războiului informatic de țesut cuverturi și toale de doi țoli și un sfert de pachet de biscuiți împachetați cu forța de reacție rapida, în ziua în care casa de amanet a achiziționat o plaga puru-lenta și un puru-rapida de ultima generație. Ca atare am dorit ca să va exemplific ultima arătare de pe aratura cu alogeni care habar nu au despre glia noastra și pe care sunt dispus ca să o vândă cu morți cu tot numai ca să se îmbogățească sau sa urce în grad, precum termometrul. Asa ca am început, iarăși, ca să ma plâng superiorilor. Și superiorii mi-au făcut cadou un set, fără 6-4 de batiste și m-au trimis la un sanatoriu în care plânsul este interzis și rasul nu este permis, ci doar pantera roz.