Hainele Puterii. Radu Miruță, ministrul care nu și-a găsit încă uniforma funcției

Radu Miruță pare prins între două imagini. Pe de o parte, imaginea politicianului tânăr, tehnic, venit din zona profesională, care vrea să pară direct, relaxat și necontaminat de ritualurile vechii politici. Pe de altă parte, imaginea ministrului care reprezintă statul și care, mai ales într-un domeniu precum Apărarea, nu poate trata protocolul ca pe un detaliu secundar.

În cazul lui, hainele spun o poveste cu multe contraste. Uneori apare prea relaxat în locuri unde se cere rigoare. Alteori apare prea oficial în locuri unde contextul cere echipament practic. Miruță nu pare să ignore complet imaginea. Mai degrabă, pare că nu și-a stabilizat încă propriul cod vizual.

Blugii din Germania

Una dintre primele imagini care au atras atenția este cea din vizita oficială în Germania, de la începutul acestui an. Miruță apare alături de oficiali români și germani, într-un cadru instituțional. Ceilalți sunt îmbrăcați, în mare parte, în costume. El poartă blugi, sacou lejer, cămașă descheiată la gât și pantofi negri.

Nu este o ținută neîngrijită. Dimpotrivă, se vede o încercare de a păstra o formulă smart-casual. Problema este contextul. Într-o întâlnire oficială, cu delegație guvernamentală și parteneri externi, blugii ies imediat în evidență. Nu pentru că ar fi o piesă interzisă în sine, ci pentru că fotografia de grup funcționează ca o probă de protocol. În imagine, Miruță nu pare neapărat dezordonat. Pare însă din alt registru. Restul participanților comunică prin haine ideea de întâlnire oficială. El comunică ideea de întâlnire de lucru relaxată. Diferența este suficient de mare încât să mute atenția de la subiectul discuției la haine.

Aici se vede o trăsătură importantă a stilului său. Miruță folosește hainele ca pe o distanțare față de rigiditatea politică. Sacoul fără cravată, cămașa deschisă și blugii îl așază în zona politicianului tehnic, mai apropiat de mediul privat decât de administrația clasică.

Pe un parlamentar USR, această imagine poate funcționa. Pe un ministru al Apărării, aflat într-un cadru internațional, devine mai complicată. Nu orice costum înseamnă vanitate. Uneori, costumul este limbajul minim al întâlnirii. Nu spune doar „sunt elegant”. Spune „înțeleg unde mă aflu”.

Casualul dus prea departe

În martie, Miruță apare în camera de reuniune a plenului purtând tricou alb și sacou. Este o combinație tot mai întâlnită în politica nouă, mai ales la liderii care vor să pară moderni, direcți, mai puțin prinși în formalismul instituțional. Dar și aici apare aceeași întrebare: cât casual poate duce o funcție publică?

Tricoul alb sub sacou poate funcționa într-un studio TV sau într-o întâlnire informală. Într-un spațiu parlamentar, mai ales când politicianul are deja o funcție importantă, mesajul devine ambiguu. Poate transmite naturalețe, dar poate transmite și faptul că instituția este tratată prea lejer.

În cazul lui Miruță, groomingul întărește această impresie. Tuns scurt, fără barbă, cu o imagine curată, dar foarte simplă, el pare mai degrabă un manager tehnic sau un specialist chemat să explice o problemă, nu un politician care vrea să performeze solemnitatea funcției. Aceasta poate fi o calitate. Politica românească are nevoie de oameni care să pară competenți, nu doar bine îmbrăcați. Dar, la un anumit nivel, competența trebuie ambalată într-o formă recognoscibilă instituțional. Miruță pare să refuze, instinctiv, această ambalare. Sau cel puțin să o accepte doar pe jumătate.

Costumul în locul greșit

Cea mai interesantă scenă de imagine apare însă la metroul inundat. Miruță merge la fața locului în costum, cravată și pantofi lucioși. În jur, pompierii intervin, apa este prezentă, spațiul este unul tehnic și de urgență. Aici, paradoxal, problema nu este că ministrul a venit prea casual. Problema este inversă: a venit prea formal pentru context.

Costumul și pantofii lucioși pot fi potriviți într-o sală de ședință, la o conferință sau la o întâlnire oficială. Într-o stație de metrou inundată, lângă pompieri și pompe de scoatere a apei, ele par desprinse din alt decor. În loc să transmită autoritate, riscă să transmită PR, un PR prost făcut. Imaginea este puternică tocmai pentru că pune față în față două lumi. Pe de o parte, oamenii de intervenție, îmbrăcați funcțional. Pe de altă parte, ministrul în costum, cu pantofi care nu par făcuți pentru apă, noroi sau șantier.

Într-un astfel de moment, publicul nu se uită doar dacă ministrul a venit. Se uită și cum a venit. Iar haina trebuie să spună: „înțeleg situația, sunt aici pentru intervenție, sunt aici pentru a ajuta, nu pentru fotografie”.

După criticile primite, Miruță apare apoi într-o altă imagine de la metrou, de data aceasta în pantaloni scurți și tricou. Schimbarea este radicală. Dacă prima apariție era prea oficială pentru locul respectiv, a doua pare o corecție dusă prea departe.

Aici se vede cel mai bine problema de imagine: Miruță oscilează între extreme. Costum lucios la inundație. Tricou și pantaloni scurți în zona de intervenție. Nici una dintre variante nu pare complet calibrată. Pentru un ministru aflat pe teren, formula potrivită ar fi fost una simplă și funcțională: pantaloni tehnici, cizme de cauciuc, un tricou simplu, eventual vestă sau geacă de lucru. Nu costum de birou, dar nici ținută de weekend.

În politică, diferența dintre autenticitate și improvizație poate fi foarte mică. Iar la Miruță, această diferență se vede în haine.

NATO la Ankara

Apoi vine episodul Ankara. La summitul NATO, Miruță este surprins în blugi și tricou. Din nou, problema nu este că hainele sunt neîngrijite. Problema este că momentul cerea alt cod.

Un summit NATO nu este o vizită de lucru obișnuită. Nu este o deplasare de partid, nici o întâlnire internă. Este unul dintre cele mai încărcate simbolic contexte pentru un ministru al Apărării. Acolo, haina nu mai vorbește doar despre persoană. Vorbește despre statul pe care îl reprezinți. Tricoul și blugii transmit relaxare, disponibilitate, poate chiar modestie. Dar într-un cadru NATO, lângă militari, oficiali și delegații străine, ele pot transmite și lipsă de gravitate. Nu pentru că politica externă s-ar face doar în costum, ci pentru că anumite contexte au propriul lor alfabet vizual.

Există, totuși, și un moment în care Miruță corectează imaginea. În fotografiile publicate ulterior, înaintea întâlnirilor oficiale din Turcia, apare în costum. Este una dintre situațiile în care respectă mai bine protocolul și arată că poate intra în codul funcției atunci când îl consideră necesar.

Tocmai acest detaliu este important. Miruță nu este un politician care nu știe să poarte costum. Știe. Poate arăta corect în cadru oficial. Problema este lipsa de constanță. Când apare în costum la întâlniri oficiale, imaginea lui devine mai așezată. Nu spectaculoasă, dar corectă. Costumul îi adaugă greutate. Îi temperează aerul de politician venit din zona tehnică și îl așază mai bine în rolul de ministru.

Asta arată că problema nu este garderoba, ci selecția momentului. Miruță pare să aibă hainele potrivite, dar nu le alege mereu când trebuie.

Un politician tehnic, dar nu încă un ministru vizual

Radu Miruță are un avantaj de imagine pe care mulți politicieni nu îl au. Nu pare asociat cu luxul. Nu transmite ostentație. Nu pare preocupat să epateze. Într-o politică plină de ceasuri scumpe, pantofi de firmă și costume folosite ca semne de statut, acest lucru poate fi un plus.

Dar lipsa luxului nu este suficientă. Un ministru nu trebuie doar să evite ostentația. Trebuie să arate că înțelege funcția.

În cazul lui Miruță, stilul casual funcționează când îl ajută să pară tehnic, direct și apropiat de muncă. Nu funcționează când îl scoate din registrul oficial într-un cadru în care România trebuie reprezentată cu rigoare.

La fel, costumul funcționează când apare într-un cadru diplomatic sau instituțional. Nu funcționează când este purtat în mijlocul unei intervenții la metrou, lângă pompieri și apă.

Aici este cheia analizei: Radu Miruță nu are o problemă de haine scumpe. Are o problemă de context.

Nu este nici politicianul auster de tip Bolojan, nici politicianul casual coerent de teren, nici liderul protocolar clasic. Este încă între aceste registre. Când încearcă să fie oficial, poate părea rigid în locul greșit. Când încearcă să fie relaxat, poate părea că nu este suficient de atent la funcție.

Într-un partid ca USR, această tensiune este mai largă. Formațiunea a crescut cu imaginea oamenilor veniți din afara politicii clasice. Fără costume grele, fără ritualuri de partid, fără limbajul vizual al vechii puteri. Dar, odată ajunși în funcții mari, liderii USR trebuie să facă o trecere dificilă: de la autenticitatea outsiderului la disciplina reprezentantului statului. Miruță este unul dintre cele mai clare exemple ale acestei treceri neterminate.

Hainele lui nu spun „lux”. Nu spun nici „neglijență” în sensul clasic. Spun mai degrabă ezitare. Ezitare între omul tehnic și ministrul de stat. Între politicianul relaxat și oficialul care trebuie să respecte un protocol. Între dorința de a nu părea ca vechea clasă politică și obligația de a reprezenta România în cadre unde imaginea contează.

Cazul Radu Miruță arată că simplitatea nu este automat un mesaj bun. Ea trebuie dozată. La fel și formalitatea.

Un politician poate purta blugi. Poate purta tricou. Poate purta costum. Dar trebuie să știe unde, când și de ce. Iar Miruță pare, deocamdată, ministrul care nu și-a găsit încă uniforma funcției.

CITEȘTE ȘI

Hainele Puterii. Ilie Bolojan și politica austerității în vestimentație