Iluminări la Bienala de la Veneţia

Din ce în ce mai mediatizată, Bienala de la Veneţia a devenit un eveniment de neratat pentru amatorii artei contemporane. Pavilioanele naţionale, tot mai numeroase de la un an la altul – 89 de participări naţionale, un record faţă de 77 în 2009 -, ocupă întreaga Lagună, iar manifestările „off” se înmulţesc.

Veneţia este locul în care se fac şi se desfac cariere şi se constituie, în acelaşi timp, într-un teatru al tendinţelor. În inima sistemului se găsesc pavilioanele naţionale, grupate, majoritatea, în „Giardini”. Sunt spaţii în care fiecare ţară îşi desfăşoară, cu mai mult sau mai puţin fast, ceea ce consideră reprezentativ pentru creaţia ei în momentul de faţă. Cei care nu au asemenea pavilioane caută locuri disponibile sau se ataşează altor naţiuni.

Participă pentru prima dată anul acesta la Bienală câteva state: Andorra, Arabia Saudită, Bangladesh, Haiti. Altele, cum ar fi India, Congo, Irak, Zimbabwe, Africa de Sud, Costa Rica sau Cuba, revin după lungi absenţe, uneori de aproape 50 de ani, ca în cazul Congo-ului, care n-a mai fost aici din 1968.

Amestecul, mai ales în primele zile, este de multe ori exploziv: artişti, critici de artă, galerişti, colecţionari, conservatori de muzeu se mişcă într-un balet neîncetat între „Giardini” şi „Arsenal”.

Iluminări, de la Tintoretto la Fabrizio Plessi

Fabrizio Plessi, Mariverticali

La câteva săptămâni de la deschidere, profesioniştii discută foarte serios despre criză. „Banii circulă, dar cu mai multă discreţie”, afirmă un galerist parizian. Tendinţa generală este rezerva.

Tema aleasă de organizatori, pentru expoziţia colectivă a pavilionului italian de la „Giardini” şi de la „Arsenal”, „ILLUMInazioni” (Iluminări), este o aluzie clară la globalizare.

„Titlul se referă la lumină, temă majoră în artă. Este şi o manieră de a afirma că selecţia operelor nu răspunde unei dorinţe de a teoretiza lumea. Dimpotrivă, aş vrea să pun accentul pe percepţie”, mărturisea curatorul expoziţiei, istoricul şi criticul de artă Bice Curiger, organizatoare de expoziţii la „Kunsthaus” din Zürich şi colaboratoare a unor prestigioase reviste de artă, ca „Parkett”, al cărei editor-şef este. Expun 82 de artişti din întreaga lume, dintre care 32 sunt născuţi după 1975, iar 30 sunt femei. Lista pare destul de convenţională, dar sunt etalate şi trei picturi de Tintoretto care uimesc vizitatorul prin prezenţa lor. Pavilionul Italiei îl prezintă şi pe artistul video Fabrizio Plessi cu lucrarea „Mariverticali”, realizată pentru Louis Vuitton, un grandios concert de ape în continuă mişcare şi transformare. Şase vase negre de oţel se ivesc din întuneric, în timp ce sunete, curenţi şi valuri ale unor mări simbolice apar pe ecranul video. Născut în 1940, Fabrizio Plessi este considerat unul dintre cei mai importanţi artişti video ai momentului, cu opere expuse în multe muzee din lume, abordând, în acelaşi timp, scenografia de operă, concert şi balet.

Itinerarii posibile

Christian Boltanski, Şansă

Imposibilitatea de a vedea toate evenimentele presărate prin oraş cere o tactică precisă. Prima soluţie este concentrarea asupra marilor nume ale artei contemporane. În minunatul „Palat Zenobio”, din secolul al XVII-lea, poate fi văzută impozanta instalaţie a tandemului Olafur Olafsson şi Libia Castro din Islanda, care au „reconstruit” spaţiile baroce ale arhitecturii. Acelaşi interes suscită noile producţii video ale israelienei Sigalit Landau, aflate la „Giardini”, consacrate dificultăţii de a construi o identitate într-o ţară pradă a tensiunilor politice. Ea foloseşte ideea de împărţite a bogăţiilor, pornind de la două bunuri preţioase în Orientul Mijlociu: apa şi sarea.

Vizitatorul francez va merge în primul rând la pavilionul ţării sale pentru a-l descoperi pe Christian Boltanski, cu instalaţia „Şansă”, pe tema timpului care trece şi a reînnoirii lumii în eternul ritm al morţilor şi naşterilor.

Dar Veneţia este în primul rând locul confirmării pentru artiştii tineri. Acest parcurs, mai ludic, ar putea începe cu Tabaimo şi filmele sale de animaţie asupra alienării cotidiene, ce pot fi văzute în „Pavilionul Japoniei” din „Giardini”. Ar putea continua în cel al Elveţiei, cu instalaţia intitulată „Crystal Resistance” a lui Thomas Hirschhorn, care elaborează din materiale precare un monument al luptei pentru normalizarea comportamentelor. Există, de asemenea, „starurile” în ascensiune ale căror creaţii sunt bine cotate pe piaţă. Aici se înscriu Jennifer Allora şi Guillermo Calzadilla din „Pavilionul american”.

Allora şi Calzadilla, Şenilă de tanc devenită pistă de maraton

Pornind de la ideea că această bienală reprezintă „jocurile olimpice” ale artei, doi artişti din Puerto Rico prezintă şase forme sculpturale şi un video prezentând „suportul” acţiunilor membrilor echipei olimpice americane. Astfel, şenila unui tanc răsturnat se transformă în pistă de maraton, un scaun de avion refăcut din lemn serveşte de cal cu mânere…

Alt creator pe drumul afirmării, Mike Nelson din Marea Britanie, invită vizitatorul într-un labirint format din obiecte-rebut, recuperate şi modificate. Între revelaţii trebuie urmăriţi atent Fia Backström din Suedia, Steven Shearer din Canada, cu desenele sale melancolice, şi Corban Walker din Irlanda cu sculpturile lui de sticlă oscilând între design şi arhitectură.

Thomas Hirschhorn, Crystal Resistance

Dar Veneţia este şi ocazia de a descoperi adevăraţi necunoscuţi. În expoziţia de la „Scoletta dei Battioro”, fotografiile alb-negru realizate de Hsieh Chun-Te pun în scenă corpuri feminine într-un oraş-dormitor din Taiwan destinat emigranţilor. În pavilionului Bangladesh-ului de la „Fundaţia Gervasuti”, mai mulţi artişti propun o nouă lectură a istoriei conflictuale a ţării. Şi ar mai fi, dintre cei sosiţi pentru prima dată, Elodie Berthelemy din Haiti şi Praneet Soi din India, ZwelethuMthethwa din Africa de Sud, fotograf ce înregistrează cu o luciditate detaşată viaţa cotidiană a ţării sale. Un alt fotograf, extraordinar, Berry Bickle din Zimbabwe, pune în scenă tensiunile dintre comunităţile indigene şi forţele care guvernează mondializarea.

Veneţia „off”

Confruntarea dintre diferite generaţii, discipline, evoluţii şi practici artistice sondează raportul cu istoria, cu realul şi cu reprezentarea lui prin operele a 50 de artişti, ca Loris Gréaud, David Hammons, Thomas Schutte, Lee Ufan Charles Ray sau Boris Mikhailov, la „Palazzo Grassi”, în timp ce la „Nuova Scuola Grande de la Santa Maria della Misericordia”, cinci sculpturi în marmură de Carrara, semnate de artistul belgian Jan Fabre fomează o instalaţie inedită. Din localitatea Venice de lângă Los Angeles mai mulţi artişti, printre care John Baldesari, Larry Bell, Ed Ruscha, oferă o panoramă a artei acestei localităţi din 1960 până în zilele noastre.

Edward Kienholz, Roxy

Printre manifestările „off” se remarcă „Elogiul îndoielii” de la „Punta de la Duana”, unde 20 de artişti pun întrebări privind identitatea, nesiguranţa, atât în operă, cât şi în intimitate. Să-i amintim pe Cattelan şi Polke, noile instalaţii semnate de Judd, Broodthaers sau Trouvé, şi, desigur, bordelul american al anilor ’40, reconstituit în „Roxy” de Edward Kienholz.

Şi dacă vârtejul de fum alb, materializare a intangibilului, pe care-l reprezintă instalaţia „Ascension” a lui Anish Kapoor, face din „San Giorgio Maggiore” un loc obligatoriu de vizitat, Fundaţia „Cini” propune tapiseriile contemporane ale lui Boetti, Marc Quinn, Carlos Garaicoa sau Maurizio Cattelan în dialog cu trei tapiserii medievale.

Născută la Bucureşti şi stabilită la New York, una dintre cele mai influente colecţionare şi galeriste din secolul XX, Ileana Sonnaabend are parte de un omagiu la Fundaţia „Guggenheim”, iar 40 de opere ale celebrului artist american Julian Schabel retrasează, la Muzeul „Correr”, parcursul său începând cu anii ’70.

Fidel propunerilor sale valorice de la toate marile evenimente culturale, ziarul „Le Figaro” a anunţat deja cele mai bune şi cele mai slabe participări. În prima categorie se înscriu Richard Serra, cel mai monumental, Anish Kapoor, cel mai spectaculos, Pierre Soulage, cel mai preţuit de public pentru vitraliile de la Conques, Yves Klein, cel mai imaterial, Martial Raysse, cel mai poetic. Se adaugă Robert Ryman pentru albul său, Sturtevant pentru ironie, Cildo Meireles pentru bucurie şi culoare, Christopher Wool pentru abstracţie şi Markus Lüpertz pentru figurativ. Desigur, intră în palmares Cy Twombly, On Kawara, James Turrell, Gerhard Richter şi El Anatsui.

Pavilionul Rusiei cu lucrarea artistului Andrei Monastirski şi a Colectivului Actions

Sub semnul minus sunt plasate puţine nume pentru că, „la urma urmei, un artist e un artist, riscă în ceea ce face, îndrăzneşte, se arată”. Sunt citaţi totuşi megastarul american Richard Prince, pentru că „epoca cowboy-lor săi glorioşi a trecut”. Printre creatorii cu cea mai mare cotă de piaţă se situează Lucian Freud, Anselm Reyle şi… Richard Prince. Şi clasificările continuă cu „cel mai mare”, „cel mai mic”…

Proiecte româneşti

România se prezintă la Veneţia cu două proiecte. În Pavilionul naţional din Giardini di Castello, sub genericul „Performing History”, curatorii Maria Rus Bojan, Ami Barak şi Bogdan Ghiu au expus lucrări semnate de Ion Grigorescu, Anetta Mona Chişa şi Lucia Tkáčová. Conceptul curatorial evoluează ca dialog comparativ transgeneraţional între Ion Grigorescu, o figură legendară a artei experimentale româneşti, şi artiştii Anetta Mona Chişa & Lucia Tkáčová. „Concentrându-se pe practici estetice şi artistice diferite care nu sunt specifice doar României, ci întregului est-european, acest proiect nu încearcă să repună în act o istorie trăită a artei ultimelor decenii sau a istoriei post-totalitarismului din Est, ci încearcă să evidenţieze faptul că unica abordare posibilă este aceea de a compara în mod echitabil diferitele forme de modernizare”. Un display care funcţionează ca o unică instalaţie prezintă lucrări istorice, documentări ale unora dintre cele mai faimoase performance personale din anii ’70 şi ’90, ale lui Ion Grigorescu, combinate în noi realizări video, dintre care una concepută special pentru acest proiect. Anetta Mona Chişa şi Lucia Tkáčová, care lucrează împreună din anul 2000, semnează o operă video produsă special pentru Bienală şi o intervenţie conceptuală pe laturile clădirii Pavilionului României. Ambele opere vizează disensiunea ca parte al conflictului interior care defineşte statutul artiştilor în societatea contemporană.

La Noua Galerie a Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, sub titlul „Romanian Cultural Resolution”, publicul se poate întâlni cu Adrian Bojenoiu şi Alexandru Niculescu. Proiectul cuprinde o arhivă video, formată din interviuri cu artişti şi curatori români.