Iluzia „dreptului internațional” și revenirea lumii la forță

Trăim o schimbare de epocă. O simțim cu toții, chiar dacă unii încă se prefac că această realitate nu există. Echilibrele mondiale se reașază rapid, brutal, fără politețuri academice și fără menajamente morale. Am citit opiniile a zeci de oameni inteligenți, din zone foarte diferite, și dincolo de nuanțe mi-am clarificat (compilat!) câteva idei simple. Le aștern aici, nu ca exercițiu academic, ci ca încercare de luciditate, ca o agregare a ideilor care circulă și cu care rezonez. Ca de obicei, nu vehiculez adevăruri convenabile, ci realități crude.

Primul lucru care trebuie spus este că expresia „drept internațional”, așa cum este invocată obsesiv în spațiul public, este în mare măsură o iluzie confortabilă. Nu pentru că nu ar exista tratate sau convenții, ci pentru că ele sunt prezentate ca un fel de lege universală, cu forță automată, cu polițist și procuror global. Această reprezentare este falsă.

Cei care o propagă, de regulă bine intenționați, adesea universitari specializați în rafinamente teoretice, niște veritabili ursuleți de pluș ai dezbaterii publice, confundă dorința cu realitatea. „Dreptul internațional” nu este un cod, nu este o constituție planetară, nu este o autoritate supremă. Este un amestec fragil de tratate care-i obligă doar pe cei care le-au semnat, de cutume discutabile, de principii generale și de interpretări academice. El funcționează atâta timp cât este convenabil să funcționeze.

Citește și: Mica mea mare răfuială cu „liderii de opinie”

Diferența față de dreptul național este fundamentală. Într-un stat, legea este aplicată de instituții. Dacă o încalci, statul te caută, te anchetează și, la nevoie, te pedepsește. Procuratura este ultimul resort al ordinii juridice. În așa-zisul „drept internațional” nu există așa ceva. Nu există polițist internațional, nu există procuror global, nu există executor judecătoresc planetar. Există doar state care respectă regulile când vor și le ignoră când pot.

Curțile internaționale judecă numai dacă statele acceptă să fie judecate. Sancțiunile apar doar dacă există voință politică să fie aplicate. Iar voința politică urmează, invariabil, raporturile de putere. Aceasta nu este o critică morală. Este o constatare rece.

Așa a funcționat lumea și după al Doilea Război Mondial. Ordinea nu era menținută de rezoluții poetice, ci de forță. Lumea era bipolară. Statele Unite erau polițistul în zona lor de influență: Europa de Vest, Japonia, Coreea de Sud. Uniunea Sovietică era polițistul în zona ei: Europa de Est, Cuba, Afganistan. Regulile erau cinice, dar clare: fiecare mare putere își ținea ordinea în propria curte.

După 1991, odată cu prăbușirea comunismului, Statele Unite au rămas singurul polițist global. Au impus reguli, au garantat securitate, au intervenit. Uneori greșit, uneori brutal, dar eficient. Acea lume a durat aproximativ o generație. Astăzi, ea nu mai există.

Rusia nu mai acceptă ca ceea ce consideră zona sa de influență să-și decidă singură viitorul. Ucraina este dovada tragică. China a devenit o putere globală, nu doar economic, ci și strategic. India, Pakistan, Brazilia, Africa de Sud își revendică propriile roluri regionale. Lumea se fragmentează din nou în centre de putere.

Citește și: America și Europa: două strategii, două lumi. Cum vede Washingtonul continentul european în 2017 și în 2025

În acest context, Statele Unite înțeleg că nu mai pot fi polițistul planetei. Donald Trump, cu stilul său brutal, spune un adevăr strategic: America își va concentra forța în emisfera sa. America de Nord, Centrală și de Sud. Dorința de a proiecta putere spre Groenlanda nu este o excentricitate, ci o mișcare clasică de securitate într-o lume care revine la geografie și forță. Să nu uităm: politica externă a unei țări depinde, preponderent, de geografia sa.

Și atunci, unde suntem noi, europenii?

Aici trebuie să fim onești. Nu suntem bine. Timp de treizeci de ani am trăit într-un confort iluzoriu. Ne-am încălzit cu gaz rusesc ieftin de care ne-am dat toată silința să fim… dependenți, ca niște chiriași care nu întreabă cine plătește factura. Merkel e principalul responsabil. Am chefuit și, în aburii plăcerilor ieftine, am dormit sub protecția militară americană gratuită, ca niște adulți care refuză să-și facă asigurare. Politicienii de după tripleta Thatcher, Kohl, Mitterrand, ne-au spus că această stare va dura la infinit, iar noi i-am crezut, pentru că ne place să credem povești frumoase. Ei au o vină istorică.

Ne-am imaginat că lumea este un spațiu roz-curcubeu, guvernat de bune intenții, ONG-uri și comunicate inspiraționale. Astăzi, realitatea ne-a trezit brutal: război la graniță, energie scumpă, dependențe strategice rușinoase. Nu lumea ne-a trădat. Noi ne-am mințit.

Citește și: Ciclul mortal al civilizațiilor

Și totuși aici este punctul esențial:

Avem două drumuri în față. Unul este cel al nobililor scăpătați: discursuri elevate, simpozioane strălucitoare, amintiri glorioase, dar acasă dulapuri cariate, frigidere goale și frig care intră pe la ferestre. Eleganță fără putere. Morală fără capacitate.

Celălalt drum este mai greu, dar singurul realist. Să ne suflecăm mânecile. Să oprim suprareglementările absurde care sufocă economia. Să descătușăm inițiativa și producția. Să oprim ferm imigrația celor care nu au nimic cu modul nostru de trai, să cerem integrare rapidă, reală în modul de viață creștin european. Să reducem cheltuielile sociale nesustenabile. Să investim masiv în apărare, industrie militară și serviciu militar obligatoriu. Să înțelegem că Europa nu este un ONG, ci o civilizație.

Eu fac parte dintre cei care cred că Europa va face ce trebuie. Cred că Europa încă poate face acest lucru. Nu pentru că ar fi ușor. Ci pentru că alternativa este dispariția. Nu doar politică.

„Dreptul internațional” nu ne va salva. Ne vor salva luciditatea, munca, forța și capacitatea de a ne apăra. Lumea intră într-o eră a forței. Europa trebuie, și, cred eu, va ști, să fie din nou un actor, nu un decor.