Diva Angela Gheorghiu nu se poate măsura cu nimeni. Nici măcar cu ea.
Dacă putem vorbi despre anotimpul ce defineşte cel mai bine esenţa personalităţilor în arte, atunci, marea soprană Angela Gheorghiu e însăşi Vara, vremea fructelor coapte şi strălucitoare, a culorilor intense şi senzuale, a furtunilor hohotitoare cu trăsnete şi fulgere, timpul luminii, căldurii, voluptăţii şi plenitudinii. Am avut această senzaţie când am întâlnit-o recent. Era într-o rochie albă de vară în care erau adunate toate fructele pământului. Rochiile pe care le poartă sunt făcute să-ţi explodeze cu frumuseţea şi extravaganţa lor în privire. Îi place să pozeze. E diva modernă, cu fotografii menite să-ţi taie respiraţia. Înaintează pe scenă asemenea zeiţei Flora. E botticelliană prin fineţea anatomiei şi prin graţie, cărora li se adaugă o ardere irezistibilă. Angela Gheorghiu e locuită parcă de un vulcan. O voce bogată, strălucitoare, superbă ca toate fructele pământului coapte laolaltă.
– Sunteţi frumoasă, talentată, inteligentă, vulcanică şi, pe deasupra, cu o voce de înger. Vocea dumneavoastră, cu sunetele înalte, ca o mângâiere, fraze muzicale de fluiditatea, consistenţa şi culoarea mierii, a cucerit lumea. „Traviata” v-a adus o glorie binemeritată. Cum a fost drumul spre celebritate?
– Nu mă pot imagina altfel decât artistă şi fac acest lucru de când mă ştiu pe lume. Aveam şase ani când am început să cânt. Primul meu cântecel a fost un lied de Brahms. Şi de atunci m-am luat în serios. La fel, profesorii şi părinţii, care m-au perceput ca pe o artistă. Am trecut printr-o perioadă când voiam să fiu considerată doar Gina, Angela, doar una dintre eleve, şi nu o prezenţă mai specială. Dar, oricât m-aş strădui să fiu „normală”, nu prea reuşesc. Viaţa profesională a început pentru mine foarte devreme. Când am făcut Liceul de Muzică nu exista vreun eveniment fără ca eu să nu fiu piua întâi. Aş putea spune că aveam o viaţă dublă: şi elevă, şi artistă. Venită în Bucureşti de la Adjud, la 14 ani, stăteam în Căminul din curtea Liceului de Muzică din Principatele Unite. Şi de atunci m-am hotărât să fiu stăpână pe propriul destin. Trăiesc cu mine de foarte multă vreme. Am făcut ce am crezut eu de cuviinţă. Nu am cerut un sfat nimănui! Până astăzi. Ca artist, dăruieşti tot timpul. Eu dau şi publicul primeşte. Eram întotdeauna în centrul atenţiei. La 17 ani am apărut pe scena Ateneului într-un concert şi am interpretat „Cântecul lui Solveig” din „Peer Gynt”. De la 18 ani am început să apar la televiziune, în emisiunile „Vă place Opera”, am început să înregistrez, să filmez, cântam şi în corul „Madrigal”. Am avut norocul să am, între 14 şi 18 ani, o profesoară care mi-a fost reper şi în viaţă, şi în carieră, Mia Barbu. De fiecare dată când fac ceva, mă întreb dacă ei i-ar face plăcere. Am absolvit Conservatorul din Bucureşti în 1990 şi am debutat, internaţional, în 1992, la Royal Opera House cu Zerlina din „Don Giovanni”, apoi, în Adina din „Elixirul dragostei”, la Staatsoper Wien, şi în Mimi din „Boema”, la Metropolitan. În 1994 am fost aclamată în „La Traviata”, sub bageta lui Sir Georg Solti.
Angela Gheorghiu alături de mama sa
– Mari regizori au apreciat capacitatea dumneavoastră de a cânta în multiple feluri o partitură, bogăţia nuanţelor, polimorfismul scenic. Auzindu-vă, cineva mărturisea: „Mi-au dat lacrimile. A trebuit să ies. Această fată este minunată. Poate să facă absolut orice! A fost o seară magică”. Performanţa dumneavoastră a fost înregistrată de Casa de discuri Decca. După „Boema”, cântată în 1992 la Covent Garden, nimic nu v-a mai putut sta în cale. Ce a urmat?
– Spectacolele de la New York, Londra, Paris, Salzburg, Berlin, Tokyo, Roma, Seul, Veneţia, Athena, Monte-Carlo, Chicago, Sao Paolo, Los Angeles, Lisabona, Palermo, Beirut, Amsterdam, Kuala Lumpur, Zürich, Viena, Madrid, Montreal, Chicago, Valencia …
După 20 de ani sunt convinsă că eu sunt prima Angela
– Aţi avut momente, în adolescenţă, când v-aţi spus „Aş dori să fiu ca Maria Callas ori ca Renata Tebaldi”, cu care aţi şi fost comparată adeseori?
– Nu, pentru că am ascultat foarte puţine discuri internaţionale. Mă duceam la Biblioteca Centrală de Stat, unde îmi plăcea foarte mult atmosfera, şi ascultam înregistrări celebre. Primul disc Electrecord care m-a impresionat a fost „Traviata” cu divina, care mi-a devenit între timp cea mai apropiată prietenă şi îi spun „mami Virginia”, Virginia Zeani. După ani de zile am început să ascult discuri cu Maria Callas, Mirella Freni etc… Mă duceam la Operă şi o ascultam pe Eugenia Moldoveanu, care era, după părerea mea, o persoană superbă, cu o voce splendidă. O mare doamnă! Mă supără faptul că toţi cronicarii muzicali, imediat ce se lansează cineva, fac o comparaţie, spunând „este o nouă Callas”. Dar după 20 de ani sunt convinsă că eu sunt prima Angela. Şi asta spun pentru că sunt foarte conştientă de ceea ce au făcut alţii înaintea mea. Acum există o extraordinară revoluţie în muzică, în tehnica vocală, în tehnica dirijorală şi în regia de operă.
Mia Barbu
– Toţi marii reformatori din acest secol confirmă că reînnoirea teatrului depinde de regie. Cum vedeţi evoluţia regiei de operă? Vă supuneţi regizorului?
– Din păcate, anumiţi regizori de operă îi tratează pe cântăreţi ca pe nişte cobai. Mă consider un artist nesupus, inovator. Există regizori care vin la primele repetiţii fără să cunoască opera sau, pur şi simplu, cu lecţia neînvăţată. Eu nu cred că, la Londra, cineva care vrea să facă Shakespeare angajează un regizor de teatru care să nu cunoască limba engleză, sau la Paris, pentru un Dumas, un regizor care să nu cunoască limba franceză. La Operă acest lucru este posibil. Am întâlnit odată un regizor care a venit la o nouă producţie cu „Traviata”, la Paris, cu booklet-ul din discul meu. El nu ştia mare lucru nici despre Verdi, nici despre Dumas. Nu ştia nicio frază în limba italiană. Un asemenea regizor este total neprofesionist. Nu mai există regizori gen Franco Zeffirelli, care să vină cu un studiu aprofundat. La fel se întâmplă şi în scenografie. Şi cum anumiţi regizori nu au această pregătire încep experienţele. Putem să punem o „La Traviata” care aduce cu zilele noastre, punem pune un Mozart în costume de baie… Sunt lucruri care nu mi se par de referinţă. Dacă aceste montări trec de rampă este pentru faptul că sunt folosiţi artişti tineri şi talentaţi, care nu au curajul opiniei, aşa cum am eu. Odată, la Madrid, când trebuia să apar într-o „La Traviata”, regizorul a vrut să facă „altceva”. Iar când am văzut pe scenă oameni îmbrăcaţi în uniforme SS, le-am spus: „Dragii mei, aici eu nu-l găsesc pe Dumas, ce să mai vorbesc de Violeta. Eu am semnat contractul pentru Verdi, drept care vă salut”. A fost prima şi singura dată în viaţa mea când s-a întâmplat aşa ceva, pentru că până la acea dată avusesem norocul să fiu chemată în producţii onorabile, iar de atunci am considerat că trebuie să ştiu totul dinainte, pentru că dacă încep repetiţiile este prea târziu. Sunt considerată dificilă şi „capricioasă” poate, pentru că, atunci când particip la o nouă producţie, vorbesc înainte cu regizorul şi când semnez ştiu despre ce este vorba. Am lucrat cu mari regizori din lumea operei, precum Zeffirelli, şi întotdeauna m-am preocupat de detalii. Am cântat sub bagheta lui Sir Georg Solti, Zubin Mehta, Lorin Maazel, dirijori care au adus eleganţă discursului melodic…
Orice fac este pentru mine un nou examen
– Aveţi un proiect grandios pentru Royal Opera House, a cărui premieră se pare că va avea loc în noiembrie la Londra. Interpretaţi pentru prima dată rolul unei persoane reale, Adrienne Lecouvreur, în opera cu acelaşi nume a compozitorului Francesco Cilea, după libretul lui Arturo Colautti. Ce vă aduce această montare? Ce surse de documentare aţi folosit?
– Am fost fascinată de subiect, de muzică. Trebuia să-l fac încă din 1996, dar apoi am considerat că este un rol pe care trebuie să-l las pentru mai târziu, deoarece presupunea o anumită maturitate. Am început deja studiul. Am venit cu acest proiect pentru că oamenii au nevoie de spectacole în care se regăsesc. Mi-au trebuit foarte multe surse documentare pentru a mă apropia de această mare tragediană a epocii sale, care a sedus prin eleganţă, talent, inovaţie. Încă de la 15 ani a fost angajată de Comedia Franceză şi a jucat cele mai importante roluri, în special în piese de Racine, Corneille, dar şi Molière. A interpretat multe personaje antice. A murit însă în singurătate, otrăvită din gelozie. Voltaire i-a închinat un poem, Sarah Bernhardt o adora, la fel publicul şi Casa regală. Adrienne Lecouvreur a fost interpretată magistral într-un film din 1913, de către Sarah Bernhardt, şi în altul, din 1938, de Yvonne Printemps. Eu şi regizorul scoţian David McVicar, care va monta spectacolul, cu care am mai colaborat pentru noua producţie „Faust” de la ROH, suntem priviţi ca nişte „enfants terribles”.
– Va fi o nouă provocare?
– Orice fac este pentru mine un nou examen. Chiar dacă am o serie de spectacole cu „La Traviata”, eu sunt alta de fiecare dată, pentru că în sală nu este acelaşi public. Nu-mi place rutina.
– ‘Traviata’ la Metropolitan?
– Am revenit în rolul Violeta din „La Traviata” lui Verdi, în regia lui Franco Zeffirelli, o producţie splendidă, avându-l ca partener de scenă pe tenorul american de origine italiană James Valenti, urmând să realizez în 2011 şi un „Romeo şi Julieta”.
– Şi Tosca?
– Am făcut un film, am făcut o înregistrare…
– Vorbind de personaje celebre pe care le-aţi interpretat, precum Lucia de Lammermoor, Manon, Tosca, Carmen, Giulietta, din operele cu acelaşi nume, dar şi Leonora din „Trubadurul”, Amelia din „Simone Boccanegra”, Mimi din „La Bohème”, Lauretta din „Gianni Schicchi”, Magda din „La Rondine”, Adina din „Elixirul dragostei”, Violeta din „La Traviata”, Georgette din „Il Tabarro”, Margareta din „Faust”, care v-a fost mai aproape sufletului?
– Nu pot să răspund. Eu, care sunt o iubitoare a picturii, nu pot să mă detaşez şi să spun că-mi place mai mult Caravaggio decât Renoir sau Picasso decât Monet. În muzică există aceeaşi paletă largă, în care mă regăsesc. Există o plăcere de a fi un alt personaj, de a găsi un alt stil.
„Oamenii vor întotdeauna perfecţiunea, greu de atins”
– Ce simţiţi înainte de a intra pe scenă şi ce contează mai mult la dumneavoastră, repetiţiile sau spectacolul propriu-zis? O constanţă se impune şi ea vine din „Visul…” lui Shakespeare: „Repetă azi ca să joci mâine!”. Aşa cum spunea Peter Brook, a repeta este a gândi cu voce tare.
– Şi acum, înainte de a intra în scenă am nişte emoţii teribile. A reîncepe. A perfecţiona. Orice operă este un teren de explorat. Cântăreţul, actorul în căutarea personajului său, se caută pe sine. A repeta înseamnă şi a reface, niciodată în acelaşi fel. Ura, ca şi iubirea, ca şi repetiţiile, are neînchipuit de multe faţete, are ipostaze pentru fiecare personaj. Ţin foarte mult la reacţia primelor repetiţii. Încerc ca repetiţia să fie laboratorul unei întrebări: de ce fac operă???
– Nu de mult aţi fost invitată la Casa Albă, în cadrul Galei de la Kennedy Center Honor, de către preşedintele SUA, Barack Obama, şi de soţia lui, Michelle Obama, cu prilejul omagierii unor mari personalităţi artistice, precum actorul Robert De Niro, cântăreţul de jazz David Brubeck, regizorul Mel Brooks, solista de operă Grace Bumbry şi rockerul Bruce Springsteen, unde aţi interpretat „Vissi d’arte” din „Tosca”, stârnind furtunoase aplauze şi elogii din partea presei.
– Am fost invitată şi la Jubileul reginei Elisabeta a II-a, la cel al reginei Beatrice, al reginei Sofia a Spaniei, şi de fostul primar al New Yorkului, Rudolph Giuliani, într-o Gală deosebită, şi de multe alte nume ilustre ale lumii. Niciodată n-o să mă gândesc că voi cânta mai frumos pentru că este în sală domnul X sau am fost invitată de domnul Y. Cele mai multe emoţii le am în faţa orchestrei şi a colegilor… Oamenii vor întotdeauna perfecţiunea, care e foarte greu de atins. Iar alţii îşi imaginează că le aparţin. Îşi imaginează că eu sunt Violeta-Valerie în faţa lor, pentru că timp de două ore eu mă dedic ei. Eu intru în pielea personajului încă de acasă. Există un adevărat ritual, începând cu machiajul pe care mi-l fac singură. Nu ştiţi cât de greu este să te dedici total. De fiecare dată îmi doresc să ofer altceva spectatorilor. Există şi fani care îmi urmăresc spectacolele, care iau avionul şi zboară dintr-o ţară în alta pentru a mă redescoperi.
– Publicul este diferit de la o ţară la alta?
– Pentru mine nu există diferenţe de genul public inteligent sau public cunoscător. De ce? Pentru că majoritatea oamenilor care vin la Operă ascultă frecvent acasă discurile de muzică de operă şi vin la spectacol unii pentru un interpret, alţii pentru un regizor sau pentru un dirijor. Există şi public. Aş spune că publicul este foarte pestriţ, ca să nu mai vorbim de faptul că se schimbă generaţiile. Mai există şi publicul de festival, care este împărţit şi el în mai multe categorii. Publicul de la Salzburg, cel care face parte din acea categorie care vrea să iasă în lume, este deosebit de elegant, vine în caleşti cu cai, diferit de cel american, care este mai sportiv. Dincolo de aceste aspecte, eu cred în spectacolul de calitate şi în artistul bun. Ca reacţie a spectatorilor o să-mi aduc aminte de nişte lucruri ieşite din comun. La Copenhaga publicul a făcut în faţa mea un spectacol din modalitatea de a aplauda. Publicul asiatic mi-a oferit altă surpriză. Eu am un gest al meu, cu mâna ridicată, care revine în fiecare spectacol, iar la sfârşit toată sala făcea exact acelaşi gest. Imaginaţi-vă că eu cânt în „La Rondine”, în acelaşi costum, dar pe scene diferite. Uit în acel moment că mă aflu la San Francisco, la Viena, la Tokyo, la Covent Garden sau la Metropolitan. În faţa mea, publicul este de fiecare dată de cu totul altă naţie. În momentul în care începe spectacolul eu mă dăruiesc fără rezerve, indiferent în faţa cărui public mă aflu.
– Care sunt partenerii cu care v-aţi simţit cel mai bine pe scenă, dându-vă replica?
– Am o listă de favoruri şi de fiecare dată am rămas în foarte bune relaţii cu toţi partenerii mei. Nu vă dau nume pentru că-i fac geloşi. De fiecare dată însă vreau să-i am în jurul meu pe cei mai buni, pe cei mai frumoşi. Nu-mi place să fiu înconjurată de oameni neinteresanţi. Nu-mi place să alerg de una singură. Totul în jurul meu trebuie să fie de top. Atunci când l-am văzut pe Roberto Alagna, mi-am dorit să cânt cu el şi să-l am ca dirijor pe Antonio Pappano. Aşa s-a şi întâmplat. Mi-am dorit să evoluez alături de tenori cu un timbru deosebit, cu pronunţia perfectă, cu o voce fonogenică. Şi aşa s-a şi întâmplat. Şi atunci când fac discuri, încerc ca studioul să fie cel mai bun, ca orchestra să fie excelentă, la fel şi dirijorul, pentru ca ele să rămână de referinţă. Îmi place de fiecare dată să-mi aduc aminte şi să mă mândresc cu ceea ce am făcut.
România este ţara mea de suflet
– Ştiu că 90% din planningul dumneavoastră este fixat cu mult înainte şi că în agendă figurează spectacole programate pentru câţiva ani, de-acum încolo. Şi totuşi, de ce apăreţi atât de rar în faţa publicului de acasă?
– În România se anunţă programe dincolo de înţelegeri ferme. Eu nu pot să apar într-un loc în care nu am o sală bună, în care acustica este slabă. Am mai venit o dată şi am cântat pe scena Sălii Palatului, unde nu s-a respectat ceea ce se stabilise, iar spectacolul nu a ieşit onorabil, după exigenţele mele. România este ţara mea de suflet şi oriunde în lume am inclus şi un program românesc. Nu prea îmi plac sălile mici, care au fason de salon. Dacă vorbim de un concert cu orchestră, doresc ca sunetul să fie amplu. Din păcate, oamenii vor să audă şi în sălile de spectacol aceiaşi decibeli ca acasă, iar percepţia este din ce în ce mai perfecţionistă. Sonoritatea este din ce în ce mai puternică. Publicul doreşte ca noi, interpreţii, să cântăm din ce în ce mai tare, şi astfel suntem supuşi unei traume. În ultimul timp, în lume, sunt mari săli de operă care au microfon încorporat, nu în sensul pe care-l ştim noi. Să vă dau un exemplu: în Japonia, la Tokyo Forum International, unde există o sală imensă, se află un buton pe care tu apeşi şi obţii ce acustică doreşti. Asta înseamnă că noi soliştii ne ducem către public. Şi asta nu se poate realiza fără microfon. Poate că la ceea ce vă spun eu puritanii o să sară în sus.
– În urmă cu doi ani am fost la Napoli, la un concert Verdi, în open air, sub bagheta lui Pappano, şi am rămas uimită de publicul italian deosebit de cunoscător al muzicii de operă. Ei bine, publicul cânta, cunoscând şi cuvintele, de la cap la coadă, toate ariile. Care sunt noile metode de a atrage publicul către operă?
– Într-adevăr, în ultimul timp, teatrele de operă ies în afara sălilor, în open air, proiectând pe un ecran spectacolele live din sală, în high definition şi sunet Dolby Surround, în parcuri, în pieţe, iar mai nou şi în cinematografe. Şi Bucureştiul se află în acest cerc de transmisie live de la marea scenă de la Metropolitan. Acum ne ducem nu numai la un concert de muzică pop, dar şi la un concert de muzică clasică. Să ne aducem aminte şi de filmul-operă „La Traviata à Paris”, produs de RAI împreună cu Andrea Andermann, un exemplu de ceea ce poate să fie cultura populară în televiziune. Filmul a fost difuzat în peste 120 de ţări şi a fost distins cu Premiul Emmy. Am cântat în acea celebra Piazza del Palio, în forma unei scoici, din Siena, unde erau peste 50.000 de oameni, am cântat alături de Andrea Bocelli la Colosseum pentru a strânge fonduri pentru victimele cutremurului din Abruzzo, de anul trecut.
– Aveţi o discografie extrem de bogată. Recent aţi fost nominalizată la Gala Classical Brit Awards 2010, ca Artista Anului, la Royal Albert Hall din Londra.
– Este pentru a doua oară când sunt răsplătită cu acest premiu. Pentru mine, fie că sunt mici sau mari, premiile nu au cea mai mare importanţă. Le primesc însă cu plăcere oricare ar fi ele. Gloria este însă pe scenă şi aceasta este cea mai mare recunoaştere. Lumea mea se împarte între spectacolele live şi discografie.
– Ce pasiuni aveţi dincolo de scenă?
– Fac cură de teatru. Am prieteni actori în toată lumea. Mi s-a propus şi chiar am fost tentată să fac teatru. Îmi plac filmele la nebunie şi sunt în stare să văd câteva pe zi. De altfel am fost încântată să fiu protagonista filmului-operă „Romeo şi Julieta”, publicat de EMI Classics. Alături de Roberto Alagna, am interpretat Tosca din opera cu acelaşi nume, în regia lui Benoît Jacquot, prezentat în afara concursului la Festivalul de la Veneţia.
– Ce vă nelinişteşte?
– Indiferenţa şi ignoranţa. Este ca un început de dispariţie, de moarte. Îmi aduce aminte de liedul „Partir c’est mourir un peu”. Mă indignează ideea că numai artiştii „creatori „care au cerut azil politic în Franţa sau în America, cum ar fi Enescu, Cioran, Brâncuşi, Eliade, sunt consideraţi de Occident singurii români geniali. Uitaţi-vă câţi pictori din România reuşeşc să se impună în afară: 0. Doar Alexandra Nechita, „Micuţa Picasso”, cum i se spune, stabilită în Statele Unite, a reuşit să fie apreciată şi să-şi vândă tablourile, care se găsesc în colecţiile private ale unor celebrităţi ca Oprah Winfrey sau Calvin Klein. Dar eu vă spun că în România există foarte multe Alexandre! Avem actori excepţionali, dar care din cauza accentului românesc nu se pot impune pe scenele lumii. Pe scurt, nu cred că sunt talentaţi numai cei care au plecat din ţară. Altfel se pune problema artiştilor „interpreţi” care sunt cetăţenii lumii.
M-am transformat în „oaia neagră”
– Îmi mărturiseaţi într-un interviu că până acum ursitoarele v-au dat totul. Aţi avut parte şi de eşecuri?
– În 20 de ani nu mi s-a întâmplat, iar dacă se întâmplă de acum încolo nu îmi mai pasă. Până acum nu, pentru că am fost foarte atentă. Şi ca să nu am parte de întrebarea asta, pentru că am devenit uneori ţinta unor atacuri, m-am transformat în „oaia neagră”. Dacă nu mă simt bine îmi anulez un spectacol, dacă ceva nu e bine în jurul meu mă simt aşa de responsabilă încât prefer să amân spectacolul şi să stau acasă. În viaţa mea personală am trăit lucruri tragice: am suferit că nepoata mea, Ioana, pe care am adoptat-o, a trăit o dramă când mama ei a murit când ea avea şase ani, iar tatăl când avea zece ani.
– Cum este pentru un cântăreţ să apară pe scenă, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, în timp ce în viaţa personală trăieşte astfel de drame?
– Făceam un fel de planning de plâns, după care mă eliberam. Mă rugam surorii mele din ceruri şi mă rugam lui Dumnezeu.
– Ce este muzica pentru dumneavoastră?
– Este destinul şi pasiunea mea.
– La ce visaţi?
– Să fiu sănătoasă şi să continui aşa. Să ajung într-un loc unde să mă eliberez de toate grijile, să dansez şi să râd, unde mă simt foarte răsfăţată, în Porto Rico, unde şi prietenii sunt fani, şi fanii îmi sunt prieteni.
