Pe 21 aprilie dimineața, președintele SUA avea un ton războinic: ”Mă aștept să bombardăm. Armata este pregătită să acționeze.” Acum două săptămâni, chiar a amenințat că ”o întreagă civilizație” ar putea ”dispărea în această noapte”. Pe 21 aprilie seara a venit schimbarea: nu mai au loc noi atacuri, dar blocada navală din largul porturilor iraniene rămâne în vigoare. Iranul descrie blocada drept ”un act de război”.
Cine va ceda primul?
După prelungirea pe termen nedeterminat a armistițiului, părțile beligerante se confruntă din nou cu două întrebări. Cine va putea menține mai mult timp blocada navală? Cine este lovit mai mult de închiderea strâmtorii?
Donald Trump susține că „Iranul se prăbușește financiar”. În fiecare zi, Marina SUA blochează porturile iraniene, iar Teheranul pierde 500 de milioane de dolari din veniturile din petrol, scrie președintele american pe platforma sa Truth Social. Trump spun că regimul nu mai are suficienți bani pentru a-și plăti soldații și polițiștii. Dar nu aduce nicio dovadă.
Alba-neagra cu capacitatea iraniană de stocare a petrolului
Secretarul Trezorriei, Scott Bessent, spune că instalațiile de stocare a petrolului din insula Kharg se vor umple „în câteva zile”. Dar New York Post, publicație apropiată de administrația Trump, citează experți care arată că Iranul are suficiente capacități de stocare a petrolului pentru încă aproape doua luni. De asemenea, blocada americană este fragilă. Potrivit datelor firmei de analiză Vortexa, cel puțin 34 de petroliere au trecut prin blocada americană, inclusiv mai multe complet încărcate. ”Flota din umbră” a Iranului are zeci de ani de experiență în utilizarea metodelor de disimulare pentru a ocoli sancțiunile internaționale.
Iranul vrea să arate lumii că poate susține războiul economic cu SUA mai mult timp decât este dispus Donald Trump să suporte costurile controlului iranian asupra Strâmtorii Hormuz. Ambasadorul Iranului la ONU, Amir-Saeid Iravani, a declarat că încetarea blocadei americane este o condiție pentru continuarea negocierilor la Islamabad.
Cine conduce Iranul?
Dar cine conduce regimul iranian care dorește acest joc periculos cu Statele Unite? Iranul nu este condus de liderul suprem Mojtaba Khamenei, sugerează presa din SUA. Fiul defunctului Ali Khamenei ar fi grav rănit și incapabil să conducă. Iranul nu este condus nici de președintele Parlamentului, Mohammad Ghalibaf, nici de președintele Massoud Pezeshkihan, nici de ministrul de Externe. Ei reprezintă așa-zisa aripă moderată, care a pierdut influența în fața armatei. Liderul de facto ar fi noul șef al Gărzilor Revoluției Islamice, generalul Ahmad Vahidi. Directivele lui sunt clare: Iranul nu va preda uraniul îmbogățit, va continua programul balistic, trebuie să obțină ridicarea sancțiunilor. Loc de negociere este doar pentru nivelul de îmbogățire a uraniului și pentru calendarul ridicării sancțiunilor.
Însă experții în Iran nu sunt de acord cu prezentarea unei conduceri divizate. „Toată lumea din sistemul iranian este de acord că nu are rost să negocieze dacă SUA își continuă blocada”, scrie Ali Vaez de la think tank-ul International Crisis Group pe platforma X. Din perspectiva Teheranului, mesajul despre o „conducere divizată” pare a fi o nouă variantă a prezentării anterioare a lui Trump privind o presupusă schimbare de regim deja realizată, cu lideri considerați „mai puțin radicali și mai rezonabili”.
Cine conduce SUA?
Dar cine conduce Statele Unite? Cu o conducere divizată sau nu, poziția Iranului nu s-a schimbat de la începutul războiului. Însă declarațiile președintelui Trump au fost mereu contradictorii. Concesiile pe care administrația Trump a părut pregătită să le facă la negocierile cu Iranul ar duce la un acord care ar fi mai defavorabil Statelor Unite decât acordul nuclear la care a ajuns administrația Obama, in 2105, acord din care Trump a retras SUA. Iar dacă Iranul este condus de o gardă mai radicală, este pentru că Israelul i-a eliminat în mod deliberat pe liderii moderați ai țării.
SUA par conduse de interesele coaliției radicale a premierului israelian Benjamin Netanyahu. Acesta l-a ”amăgit” pe Donald Trump pentru a intra în aventura militară din Golf, susține profesorul John J. Mearsheimer. Războiul din Iran este profund legat de purtat acum de Israel în Liban, dar și de ocuparea unor zone tampon în Siria. În Liban este in vigoare un armistițiu fragil, însă nu există perspectiva retragerii Israelului din sudul acestei țări, unde este aplicată o împărțire în zone de securitate similară cu cea din Fâșia Gaza. În paralel, coloniștii evrei sunt triumfători în Cisiordania. Guvernul Netanyahu se pregătește să legalizeze 140 de noi exploatări agricole acolo. Ministrul de Finanțe extremist Bezalel Smotrich îi cere premierului ocuparea totală a Fâșiei Gaza și crearea de colonii și acolo. Soluția de pace cu crearea unui stat palestinian pare să se piardă total. Un stat palestinian nu poate fi viabil câtă vreme Cisiordania este fragmentată de noile așezări.
Cine suportă costul închiderii Golfului?
Dar cine suportă costurile închiderii strâmtorii? Statele Unite, sugerează regimul de la Teheran. Ba nu, China este sub presiune, spun analiștii americani conservatori. SUA importă din Golf doar 4% din necesarul de petrol. Oricum, SUA au devenit deja exportator net de petrol și cel mai mare exportator de GNL din lume. SUA opresc robinetul de petrol care alimentează China, până când președintele Xi Jinping va da drumul robinetului de minerale rare.
Dar, chiar și neimportând petrol din Golf. Americanii se confrunta cu creșterea prețului la pompă și cu amenințarea inflației. Prețul carburanților a crescut cu peste 20% și în SUA. Toate economiile lumii suportă costul închiderii Golfului de către SUA și Iran. Cu cât o țară este mai puțin dezvoltată, cu atât impactul este mai puternic – din lipsă de stocuri de petrol și de bani pentru aprovizionare de pe piața spot, care a explodat. În SUA, efectul asupra alegerilor pentru Congres din luna noiembrie poate fi devastator. Împins într-un război perdant, președintele Trump are puține variante onorabile de ieșire.
SUA învață limitele puterii militare
Armata SUA a impresionat – bombardamente, blocada Golfului. Însă nu poate obține victorii decisive. Aici se află adevăratul impas: SUA pot bombarda, dar nu pot obține victorii decisive. Poate aborda petroliere, dar nu poate liniști asiguratorii maritimi. Îl poate ucide pe Mojtaba, dar nu poate împiedica China, principalul cumpărător de petrol iranian, să ceară public pentru prima dată redeschiderea strâmtorii Hormuz. Fiecare escaladare crește prețul petrolului. Fiecare întârziere sporește presiunea SUA asupra Iranului, dar și presiunea globală asupra SUA.
Xi Jinping pregătește un summit cu Trump, în mai. Este prins între tabere. Diplomația chineză a afirmat că blocada americana a Golfului este ”o mișcare periculoasă și iresponsabila și nu va face decât să agraveze confruntarea”. Apoi, serviciile secrete SUA au sugerat că Beijingul a livrat componente militare în Iran. Financial Times a scris că Iranul a avut acces la sateliții militari ai Chinei, pentru a lovi bazele americane din Golf.
Până acum, luciditatea a prevalat în relația SUA-China
China a negat aceste acuzații. Mai mult, a jucat un rol important în negocierile SUA-Iran din Pakistan. Pakistanul este un cap de pod al Noului Drum al Mătăsii, țară în care China a investit mult și în care dependența de Beijing este în creștere. A forțat și mâna Iranului. Președintele Xi Jinping a declarat, într-o convorbire cu prințul moștenitor al Arabiei Saudite, că ”strâmtoarea trebuie să rămână deschisă pentru navigație”.
Războiul din Iran a amânat summitul Trump-Xi, care trebuia să aibă loc la începutul lunii aprilie. Nu a fost anulat, ci reprogramat pentru jumătatea lunii mai. Până acum, luciditatea ca prevalat la Beijing și la Washington. Interesul comun este ca economia mondiala să nu se confrunte cu o criză majoră. Viziunea comuna pare să fie aceea că pacea este buna pentru afaceri, nu războiul.
