Ion Brezeanu, un actor strălucitor în roluri de compoziţie

Ion Brezeanu (1869-1940) a făcut parte din prima generaţie de actori care au jucat personajele lui Ion Luca Caragiale şi, călăuzit de intuiţie, reuşeşte de-a lungul carierei să construiască personaje precum Constantin Nottara, Aristide Demetriade şi Petre Liciu. Devine deschizător de drumuri în teatrul românesc de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu o figură melancolică, bolnăvicioasă la prima vedere, chipul său ascundea o mare forţă interioară. Îndată ce urca pe scenă, se transfigura, se metamorfoza astfel încât personajul întruchipat căpăta vioiciune, plasticitate artistică şi nuanţare a verbului acţiunii scenice. Înscris de tatăl său să frecventeze Institutul Novian, apoi Liceul Sf. Sava din Bucureşti, îl întâlneşte pe actorul Vasile Toneanu, care îl convinge să părăsească şcoala pentru a se înscrie la Conservatorul de Muzică şi Declamaţie din Bucureşti, la clasa reputatului profesor de artă declamatorie Ştefan Vellescu. În ciuda prejudecăţilor familiei şi a neînţelegerilor, ajunge să fie angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti, la vârsta de 20 de ani. A fost trimis apoi la Paris de către directorul instituţiei teatrale, Grigore C.Cantacuzino, să asiste la spectacolele Comediei Franceze şi să studieze arta actorului român de tragedie, De Max. Magia oraşului îl încântă, spectacolele, de asemenea, iar interpretarea marilor actori ai sfârşitului de secol îi deschid noi orizonturi de interpretare. Conştient de menirea sa, se întoarce în ţară să joace, să construiască la fel ca alţi actori români personaje excepţionale din punct de vedere compoziţional, în dramă, comedie sau tragedie.

În paralel cu activitatea sa la Teatrul Naţional din Bucureşti, ca majoritatea actorilor, ca să se întreţină, vara juca în vechile grădini bucureştene alături de Grigore Manolescu, Ştefan Iulian, Aristizza Romanescu sau C.I. Nottara. Sprijinit constant de prietenia şi admiraţia directorilor de scenă, Ion Luca Caragiale, Alexandru Davila şi Paul Gusty, deprinde studiul analitic al textului dramatic, învăţat anterior de la profesorul său de la Conservatorul de Muzică şi Declamaţie din Bucureşti, Ştefan Vellescu. Asta nu l-a constrâns totuși să se abată de la construcţia personajelor, ba chiar fantezia punea stăpânire pe minunata bogăţie a studiului său interpretativ. Împletirea armonioasă a calităţilor sale artistice, a îmbinării celor două stiluri de interpretare comic şi tragic, a constituit trăsătura dominantă a personalităţii artistice a lui Ion Brezeanu. Dar cel mai mult, nu putem uita faptul că Ion Brezeanu „a fost un desăvârşit interpret al teatrului realist al lui Molière şi I.L.Caragiale”, jucând pe rând Sganarelle din ,,Doctorul fără voie,” Purgon din ,,Bolnavul închipuit,” valetul Colin din ,,Burghezul gentilom,” Harpagon din,, Avarul,” Sganarelle din ,,Căsătoria silită”şi Geronte din ,,Vicleniile lui Scapin” de Molière, Ipingescu din ,,O noapte furtunoasă,” Pristanda şi Cetăţeanul turmentat din ,,O scrisoare pierdută,” Candidatul din ,,D-ale Carnavalului,” Leonida din ,,Conu Leonida faţă reacţiunea”, de Ion Luca Caragiale, urmate de Shylock din ,,Neguţătorul din Veneţia” de Wiliam Shakespeare, Flachsmann din ,,Institutorii” de Otto Ernst, Sbilţ din ,,Patima roşie,” de Mihail Sorbu, Bufonul din „Regele Lear“, de William Shakespeare.

Mare tragedian a fost în rolurile Ion din „Năpasta”, lui Ion Luca Caragiale, sau Vlad din „Mort fără lumânare“. Evoluţia sa artistică devine esenţială pentru Teatrul Naţional din Bucureşti. Odată ajuns director, Ion Luca Caragiale îi distribuie în spectacolul „O noapte furtunoasă”. Vrăjit de tipologia personajului, pe scenă interpretează magistral rolul lui Nae Ipingescu şi foarte curând este încurajat să creeze noi mijloace de interpreare a personajelor caragialiene devenind cel mai elocvent exemplu de la care s-au inspirat actorii următoarelor generaţii, în spectacole realizate de regizorii Paul Gusty în 1912, ulterior Sică Alexandrescu sau alţii regizori, mai apoi. Joacă magistral în Cetăţeanul turmentat, unde, ca un omagiu, Ion Luca Caragiale publică articolul intitulat „Ion Brezeanu” – „om de spirit, mare amator de artă, pasionat mai ales de teatru (…) În viaţă, de zece ori mai mare rol au ochii şi sprâncenele decât gura: vorbele fără ochi au puţină căldură, ochii fără vorbă pot spune multe. Orice mişcare poate spune mult (…). Brezeanu este unul din rarele fenomene care pun adânc marca lor pe întreaga epocă artistică”.

Şi C.I. Nottara i se adresează într-o cuvântare lui Iancu Brezeanu, cu ocazia a 35 de ani de carieră, spunând că „Ion Luca Caragiale a găsit în el interpretul ideal al repertoriului pieselor sale, fiindcă Cetăţeanul turmentat din „O scrisoare pierdută” şi Ipingescu din „O noapte furtunoasă” au acelaşi fum de ebrietate, dar cu deosebire de la unul la altul, în interpretarea ce le-ai dat cel dintâi: e predominant de o vivacitate excesivă, pe când celălalt e aproape sinistru în evoluţia lui poliţistă. Cu Candidatul din „D-ale Carnavalului” nici nu se poate admite o jonglerie mai comică decât cea pe care i-ai dat-o acelui tip, cu permanenta lui durere de măsea. […] Sau când te sileai să demonstrezi, cu modul tău mucalit, Coanei Efimiţei teoriile republicane pe care zevzecul de Leonida şi le însuşise pe de-andoaselea”. Cu sclipire de geniu, creativitate, pronunţie şi temperament, datorită jocului său scânteietor devine în timp societar pe viaţă al Teatrului Naţional din Bucureşti, în 1932, apoi este sărbătorit pentru 50 de ani închinaţi teatrului românesc. Conştient de valoarea sa, Ion Brezeanu, de-a lungul carierei a fost, partizanul sincerităţii artistice, a omului cu sentimentele care-i înobilează sufletul, un permanent izvor de inspiraţie. Cronicarii dramatici au apreciat de fiecare dată interpretările sale în cele 185 de piese jucate, dintre care 65 au fost lucrări din dramaturgia română, ca cele ale lui Plaut, William Shakespeare, Beaumarchais, Gogol,Vasile Alecsandri, Ion Petriceicu-Haşdeu şi Barbu Ştefănescu-Delavrancea.

Odată cu apariţia tehnicii fotografice, apar primele fotografii sepia ale actorilor care executate în atelierele maeştrilor fotografi transmit privitorului emoţia şi mesajul artistului datorită recreerii atmosferei din timpul spectacolelor, imagini deopotrivă teatrale şi naturale, pline de energie şi dinamism în care artistul fotograf a folosit reguli specifice artelor plastice cum sunt lumina şi clar-obscurul. În fotografiile alăturate ale Colecţiei C.I. şi C.C. Nottara, Ion Brezeanu compune întruchipări ale mijloacelor sale de expresie artistică, una dintre ele prezentându-l pe actor în diferite roluri alături de reclama altor produse, reclame armonioase care aveau scopul unei bune promovări artistice.

Foto: Colecţia C.I. şi C.C. Nottara

Bibliografie:

Mihai Vasiliu, Istoria Teatrului Românesc, Editura Albatros, 1972;

Victor Eftimiu, Oameni de teatru, Editura Meridiane,1965;

Iancu Brezeanu- Amintiri…vinurile mele, Editura Minerva,1939;

Gaby Michailescu, O mie de ani într-o birjă, Editura Meridiane, 1984;

Gaby Michailescu, Cu şi fără machiaj. Însemnările unui impresar, Editura Minerva, 2001;

George Ciprian, Măzgălici şi măzgălici, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1957;

Olga Fegont, Mihai Florea, Letiţia Găză, Jansco Elemer, Ovidiu Papadima, Ion Zamfirescu- Istoria teatrului Românesc, vol.II, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, 1974;