Irepetabil și de neînlocuit

1. Oamenii, ca persoane, sunt făcuți, așa cum stă scris în Geneza, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu [1]. Din momentul în care omul a putut spune “eu sunt cel ce sunt”, s-a făcut separația netă între “eu” și “non-eu”, între sinele fiecăruia și toți ceilalți, între “eu” și restul lumii. Acela care a putut spune că există pentru că este și are nu nume, acela a fost prima persoană.

Cuvîntul “persoană” derivă din persona, care, în latină, în sensul său originar, însemna mască. În greacă veche, ceea ce înțelegem acum prin masca era πρόσωπον (prosōpon). Ulterior, cuvîntul persona a desemnat rolul sau caracterul jucat de actor în teatrul antic [2]. Masca, în teatrul antic, era utilizată pentru a accentua trăsăturile sau vocea actorului și pentru a focusa privirile pe el. Cu ajutorul măștii puteai înțelege că cel care o poartă este un personaj anume din piesă (în același timp, masca ascunzînd identitatea reală a actorului). Interesant este că, după toate probabilitățile, se foloseau aceste persona (=măști) și în procesele civile, în chiar același scop, de focusare a atenției pe “actorii” spectacolului judiciar. De aici, probabil, au derivat starea civilă și atributele clasice ale persoanei, dar și drepturile și libertățile sale, întrucît rolul jucat de actorii spectacolului judiciar era stabilit după un scenariu, adică după niște reguli și tipare care au putut fi legile interpretate sub forma unor precedente judiciare, “actorii”, măștile, jucând același rol prestabilit, cunoscut și re-cunoscut, în viața reală, adică în comunitatea din care făceau parte, sau roluri diferite.

Romanii identificau o persoană prin trei atribute: nomen (nume), tractatus (receptarea de către terți a acestui nume, înțelesul pe care grupul, comunitatea îl dă acestui nume) și fama (reputația). Mai mult, românii se identificau și prin poreclă (cognomen). Spre exemplu, cel pe care, din legendele primilor creștini, îl știm sub numele de Nero se identifica, de fapt, cu sintagma Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus, poreclit Ahenobarbus (barbă de aramă). După regulile de azi, numele întreg al acestui tip ar fi fost Nero Claudius Germanicus (prenume și nume de familie), Caesar Augustus (măritul împărat) fiind reputația acestuia. Noi i-am fi zis “cel roșcovan” și nu ne-ar fi mirat deloc deoarece are păr roșcat.

Civilizațiile orientale se fereau să dea nume de acest gen oamenilor, întrucît se credea, nu fără oarecare temei, că odată cunoscut și pronunțat numele real al persoanei, această intră în stăpânirea celui care rostea acest nume. Adevărul este că, dintr-o sumedenie de identități, una singură devine acceptată social, cea “fixată” prin nume. Numele te scoate din anonimat, dar este și atributul care atrage atenția asupra ta, transformîndu-te în țintă sau finalitate.

Există, deci, un ego cu conținut juridic, fundamental din punctul de vedere al conștiinței individuale, dar, desigur, există și un ego psihologic.

Chiar dacă actorii nu mai poartă măști pentru a reliefa caractere, noi, ceilalți, purtăm măști în continuare, cu sau fără voie. Și facem asta în viața de zi cu zi. Avem, cu sau fără voia noastră, o sumedenie de alter ego, de pseudonime și avataruri, care ne fac mai mult sau mai puțin vizibili. Profesorul meu de filosofie juridică din facultate, dl Stepanescu, avea o parabolă cu care ne încurca pe noi, juriștii în formare care tocmai aflau cîte ceva despre coordonatele juridice ale identității persoanei (starea civilă, în limbaj juridic). El spunea că, atunci cînd doi oameni sunt în dialog, vorbesc cel puțin 6 persoane diferite în același timp, întrucît, în persoana unui om există cel puțin 3 identități: (i) așa cum crede el că este; (ii) așa cum crede pre-opinentul lui că este; (iii) așa cum este el în realitate. Desigur că, în funcție de numărul de persoane cu care intră în dialog, personajul nostru are atîtea identități, mai mult sau mai puțin conforme cu realitatea, câţi pre-opinenţi are.

Există, desigur, persoane fără identitate, întrucît societatea, din varii motive, nu i-a recunoscut, nu le-a făcut acte, i-a considerat dispăruți ori pentru că cineva le-a furat identitatea. Aceste persoane nu poartă măști. Practic, sînt invizibile. Lumea în care trăim, o lume a imaginii, a virtualului, a socializării pe internet, face ca persoana, chiar dacă are nume, să fie invizibilă, totuși, întrucît reputația, mai ales cea de pe paginile de internet (măsurată în like-uri, share-uri, tweet-uri, comments-uri, stars-uri etc.) înlocuiește persoana reală, iar virtualul elimină sau neutralizează naturalul. Cît de periculoasă este, mai ales pentru adolescent, această blurare a personalității proprii, ne-o arată serialul de pe Netflix “13 Reasons Why”.

Poate că persoana este masca sau aparența pe care cineva o arată lumii pentru a-și ascunde identitatea reală sau pentru a atrage atenția asupra unor trăsături pe care le vrea accentuate, definitorii pentru identitatea sa vizuală sau socială. Poate că toți suntem personaje într-o piesă de teatru global în care de cele mai multe ori nu suntem conștienți că jucăm și nici că interpretăm un rol. Dar fundamental suntem individualități irepetabile, subiecte de drepturi cetățenești [3]. Și când această realitate este blurata sau ștearsă, ne pierdem individualitatea, nemaifiind capabili să spunem că noi suntem chiar cei ce suntem. Ajungem să fim trăiți de alții, ca și când am fi baterii cărora li se drenează rapid energia (oricum puțină) înmagazinată. Ne reificăm. Devenim cifre sau obiecte.

2. Ce înseamnă, totuși, “eu”, dincolo de noțiunea juridică a persoanei?

Sunt eu, oare, doar genele mele? Dacă este așa, ce anume din ADN-ul nostru ne face oameni? Ce anume din ADN-ul meu face din mine un Eu? Ce face din mine o Persoană?

Omul, în plan anatomic (sau fizico – chimic, dacă vreți), este un ansamblu de celule de tip mozaic. Niciuna dintre acestea nu este identică alteia, întrucît nu respectă un cod genetic unic. Toate, absolut toate celulele, sunt diferite între ele. În interiorul întregului, aceste celule – unicat concură la formarea de tip mozaic a eului fizic. De aceea, niciun corp fizic nu este identic cu altul. Nu se pot obține prin clonare artiști geniali, cercetători și oamenii de știință epocali sau, pur și simplu, un om bun obișnuit, un om “de treabă”. Acestea sunt fantezii, așa cum declara Ulrich Bahnsen [4]. Dar nici personajele malefice ale istoriei nu se pot re-construi prin clonare. Din fericire.

E evident că, inclusiv pe plan fizic, suntem unici, irepetabili. Și, de fapt, este bine, este etic, este confortabil să credem asta.

În plan imagistic, “eu” înseamnă cel pe care îl pot vedea în oglindă, dar și cel care, în somn, nu reușește să se vadă în oglindă, întrucît în vis spațiul și timpul nu există. În plan senzorial, “eu” înseamnă Eul pe care îl pot percepe fizic, la fel cum pot percepe fizic și non-eul [5]. Dar “eu” sunt și cel ce este conștient că există și că, în plus, este diferit de lumea exterioară (non-eu). În sensul evoluţionismului, eul fiecăruia este și animalul interior, atavismele fiecăruia, cele ce se află la originile îndepărtate ale speciei omului și de care nu suntem conștienți.

Pe plan mental și psihologic, omul înseamnă cu mult mai mult decît omul în plan fizic, tri-dimensional. Este foarte probabil că mulți dintre noi ne simțim bine în pielea noastră. E clar că Hitler, în momentele sale de glorie, se simțea bine în pielea lui, dar la fel stau lucrurile, să zicem, și cu boxerul profesionist Floyd Mayweather sau cu vedeta pop Justin Bieber. Dar fiecare are propriile dorințe și proiecții mentale în ce ne privește, fiecare este în prezent diferit de cel ce era acum 20 ani, să zicem, și, foarte probabil, diferit de cel ce va fi peste 20 de ani. Am vrea să fim mai buni, am vrea să fim altfel; uneori reușim, alteori, nu. Unii dintre colegii mei de breaslă, de exemplu, își marchează prezența prin numărul de înmatriculare al mașinii proprii care conține, neapărat, seriile de litere AVO, JUS sau LEX.

De aceea suntem ființe ale opțiunii, și nu ființe ale destinului. De aceea creștinii cred că oamenii se pot schimba și își pot spăla păcatele.

Eu sunt, de altfel, și alegerile și opțiunile mele, faptele mele, cele care modifică permanent realitatea în care exist și sunt.

Cred, însă, că cea mai importantă parte a eu-lui nostru nu se află în noi, ci în extensiile noastre în ceilalți. Eu sunt și emoțiile mele, întotdeauna canalizate către alții, precum sunt și amintirile mele, moștenirea mea culturală, și sunt, mai presus de orice, continuarea, extensia mea în cei care mă cunosc. Persoană mea este în sufletul celor care au compasiune pentru mine, stafia mea este în mintea celor care mă urăsc. Eu sunt nu doar cel ce se vede în oglindă și face umbră Pămîntului, ci și cel ce se află în sufletul sau în mintea celor ce au emoții sau amintiri în legătură cu mine. Din acest motiv, eu exist nu numai în prezent, ci și în trecut (și eu, și cei care mă cunosc, avem amintiri despre mine), precum și în viitor (eu exist și în opțiunile mele, și în alegerile din viitor ale celor care vor fi pus preț pe experiență și trăirile mele în ce-i privește). Eu sunt o ființă a timpului, o ființă, practic, atemporală. Acesta este motivul pentru care transhumaniştii, care încearcă să ne spună că putem trăi sute sau mii de ani, se înșală. Nu putem trăi doar în prezent, avem o istorie și un viitor. Nu putem fi reduși la o cifră.

Noi toți suntem parte din comunități care au, la nivel subliminal sau intuiţional, o conștiință de grup. Este o realitate indeniabilă. Ca persoană suntem nodul de care se leagă o infinitate de fire a căror substanță este compusă din memoria, afecțiunea, emoțiile pozitive sau negative și moștenirea noastră culturală. Dar această încâlceală (entanglement, în engleză) nu neagă conștiința individuală și nici liberul arbitru, cîtă vreme putem spune “eu”, făcînd astfel distincție netă între propriul sine și toți ceilalți, între “eu” și “non-eu”. Eucharistia (împărtășania) creștină este un exemplu de trăire comună, colectivă, care nu anihilează eu-l, ci îl încurajează să se manifeste plenar în sânul comunității. În schimb, prin reînvierea ancestralei conștiințe colective, în forma de dinainte de a fi făcut pasul către conștiința individuală, înainte de a fi spus “Eu sunt cel ce sunt”, am putea (re)deveni părți dintr-un întreg care este dincolo de conștiința noastră, dincolo de ceea ce ar trebuie să însemne “Eu”. Am putea redeveni “Noi”, eul, sinele, dizolvindu-se în “noi”, fără că un membru al conștiinței colective să-și mai poată controla viața pe deplin și fără a mai avea libertatea opțiunii contrare interesului de grup [6].

Iar acest lucru este angoasant. Prin consecințele pe care le poate avea la nivel de libertate de conștiință și de opțiune, conștiința de grup în care eu-l se dizolvă, pierzîndu-se, poate fi paralizantă.

În masa amorfă a mulțimii suntem consecințe ale virtuților sau, dimpotrivă, ale păcatelor strămoșilor, ale fericirii sau, dimpotrivă, ale suferințelor lor. Suntem un pic din aproape toți strămoșii noștri, iar această cantitate infimă, ca în teoria haosului, poate determina consecințe enorme. Suntem reflexii sau consecințe ale alegerilor contemporanilor noştri. Nu mai suntem noi, persoane cu drepturi și libertăți, ci substanță din care va evolua ultra-omul, masă de coral pe rămășițele căreia se va ridica această nouă specie de ființă inteligență. Nu mai suntem persoane, cu nume, trecut, memorie, emoții și extensii în ceilalți, ci simple cifre.

Să nu ne ducem cu prea mult calm sau cu indiferență în noaptea ambiguizarii și a dez-individualizării. Să nu ne facem de bunăvoie invizibili și repetabili. Să stăm în lumină.