IX. România „stat național legionar”

Publicăm în serial „Cronica anonimă a mișcărilor naționaliste din România” pe care o considerăm o necesitate impusă de actualul contex global cel puțin aparent favorabil reafirmării mișcărilor radicale […] […]

1. Ion Antonescu – conducător al statului susținut fără rezerve doar de legionari

Investit cu puteri depline de conducător al statului, Antonescu a căutat să formeze un guvern de unitate națională cu participarea legionarilor dar și a liberalilor și țărăniștilor, căci Dinu Brătianu și Maniu au primit acest eveniment (numirea lui Antonescu) cu multă simpatie. Dacă doi liberali au fost autorizați să lucreze cu el, George Crețianu la Finanțe, G. Leon, apoi Cancicov la Economia Națională, Maniu nu a permis nici unui dintre ai săi să intre în acest cabinet. La capătul a opt zile de negocieri, Antonescu nu a găsit decât concursul, fără rezerve, din partea legionarilor pentru constituirea guvernului, la 14 septembrie 1940. Alături de doi liberali (cei doi miniștri, George Crețianu, G. Leon și apoi Cancicov, evidențiați mai sus) și câțiva amici ai generalului, Mihai Antonescu, avocat, Roșianu Mareș acest cabinet nu cuprindea decât legionari. Horia Sima este vice-președinte al Consiliului, dar efectiv va fi șeful guvernului legionar.

2. România – „stat național legionar”

Din 16 septembrie 1940 România devine „stat național legionar”¹.

Mișcarea legionară, care se va numi, pe viitor, vechea Gardă de Fier, este singurul partid politic autorizat să funcționeze. Mișcarea legionară se identifică cu statul

Această mișcare, care la originea sa se mărginea la o violentă activitate de protest antisemit și anticomunist, a apărut foarte rapid și s-a dezvoltat în școli, în rândul tineretului, ca singura formație care prin puritatea sa se deosebea de tarele celorlalte partide politice, singura animată de vreun ideal.

Încet, încet, a adunat în jurul său toți tinerii care găseau aici protecție la vexațiunile autorităților. Legea interzicea propaganda doctrinei comuniste și în țară nu se afla nici o organizație sindicală. Au aderat și mulți țărani dezamăgiți de o nouă lege agrară. În sfârșit, presați de șefi, unii au recrutat și elemente aventuriere, politicieni ratați, aristocrați ratați, toți acei care într-o epocă permanent tulbure pândesc ocazia unei harababuri din care să obțină onoruri și profituri materiale.

3. Vîrvoreanu- tipologia unui legionar

Pentru cei care sunt interesați mișcării legionare și doresc să explice cum tinerii legionari s-au dedat la adevărate băi de sânge, la crime odioase, nu este lipsit de interes să urmărească cariera unui dintre ei, Vîrvoreanu, despre care s-a scris într-o lucrare publicată de guvern în anul 1941 („Asasinatele de la Snagov, Jilava și Strejnic”).

Vîrvoreanu a intrat în legiune în 1932, în timp ce era încă elev de liceu la Târgoviște. El a reușit să facă o asemenea propagandă printre colegi, încât 27 de elevi din 32 care au terminat odată cu el liceul, erau legionari.

În 1939 sosește la București, se înscrie la Facultatea de Medicină, dar nu se ocupă decât de politică. În 1935 se întâlnește cu alți legionari, aleși de căpitan, într-o tabără de ofițeri de rezervă polonezi la Marea Baltică. Ulterior, după numeroase urmăriri de către poliție, în 1938 este arestat, deferit justiției și grație intervenției unei rude influente este achitat. Repus în libertate, reîncepe să comploteze, fiind în legătură cu Comitetul legionarilor de la Berlin, condus de Horia Sima și Vojen, care va ajunge ministru la Roma.

A făcut parte dintr-o bandă care a primit ordin de la Horia Sima să-l împuște pe rege, pe Armand Călinescu și pe generalul Gavril Marinescu. Vîrvoreanu a fost cel care trebuia să organizeze aceste atentate. Sima i-a precizat să-i lichideze simultan pentru a contracara măsurile ulterioare din partea autorităților. Vîrvoreanu a primit 100.000 lei. A pregătit un atentat împotriva regelui și a membrilor din guvern, ce trebuia să aibă loc cu prilejul unei deplasări pe calea ferată București-Sinaia, dar atacul a eșuat. La fel va eșua și un alt atentat la Ateneu, când Vîrvoreanu a intenționat să-l împuște pe rege. El urma ca după un atentat să fugă la Berlin. A fost ucis de camarazi legionari, în noiembrie 1940, aceștia fiind convinși că e în solda poliției.

Istoria lui Vîrvoreanu este cea a multor tineri, îndeosebi studenți, care au constituit coloana vertebrală a mișcării legionare.

4. Antisemitismul violent

Legionarii ajunși la putere, urmând practica stabilită la fiecare schimbare de guvern, au preluat imediat, peste tot, prefecturile, primăriile și serviciile de poliție. Pentru a avea mână liberă, fără nici o problemă, au instituit pe lângă poliția statului, o poliție legionară independentă. Verdele devine culoarea oficială iar legionarii sunt singurii care pot uza de această culoare, atelierele de boiangerie fiind controlate de ei. A fost editat un calendar legionar care evoca toate etapele vieții Căpitanului și a martirilor legiunii, Moța și Marin, morți în Spania, „nicadorii” care l-au ucis pe Duca, „decembriștii” care l-au asasinat pe Călinescu etc. Evenimente istorice evocate sunt doar două, nașterea lui Constantin și 11 noiembrie 1918. Toate acțiunile noului conducător caută să reconsidere și să readucă în centrul atenției valorile religioase.

Pentru a se pune la unison cu biserica, noul rege a stabilit ca insignă o cruce grecească formată din patru M.

Regele Mihai, cu toate concesiile făcute miniștrilor săi, rămâne singur în fața unei campanii de o violență excesivă împotriva tatălui său. Carol al II lea este calificat frecvent, în publicațiile cotidiene, ca trădător, dezertor, hoț și asasin. Aceasta nu l-a împiedicat pe Antonescu să se glorifice că devenind „cineva în stat, a redat monarhiei prestigiul și sensul său istoric adevărat”.

Din primele zile ale guvernării legionare, răzbunările s-au produs împotriva tuturor care au încercat să se împotrivească mișcării legionare, vechi miniștri, polițiști, ofițeri și bineînțeles împotriva evreilor. Perchezițiile, arestările și rechiziționările se înmulțesc.

Antisemitismul va cunoaște o creștere violentă și ca urmare a influenței evenimentelor petrecute când trupele române au evacuat, în 1940, evreii din Basarabia și Bucovina. Legionarii nu au pierdut prilejul de a exploata gravele greșeli săvârșite, pentru a întreține dușmănia împotriva evreilor.

Boicotarea evreilor ia amploare în toate domeniile. Guvernul decide îndepărtarea evreilor din toate posturile publice și, de asemenea, din locurile pe care le dețineau în întreprinderile particulare. Pentru a se asigura ocuparea posturilor devenite vacante pe neașteptate și recrutarea comisarilor de românizare (măsură decisă de guvern la fiecare întreprindere) s-a apelat la vechii legionari, sau la alte persoane care nu aveau exactă dimensiunea pericolului și astfel se explica numărul mare al celor care au aderat la legiune.

În acest context, multe întreprinderi, între care și „Malaxa” neliniștite și de perspectiva unui curs spre socialism, au preferat să cedeze o serie din interesele lor în favoarea legionarilor, știindu-se, astfel, apărate. În acest timp, evreii sunt cei mai greu loviți de concedieri iar cei care rezistau aveau salarii de mizerie.

În situația creată, Antonescu simte că va fi înlăturat imediat de la putere, ca de altfel și miniștrii săi care nu aveau nimic cu legionarii, El nu mai putea stăpâni situația, fără a modera și potoli măsurile impuse de Horia Sima și fanaticii săi.

5. Antonescu „pe marginea prăpastiei” își pune cămașa verde

Neîndemânarea în dirijarea forțelor de care dispunea, l-a determinat pe Antonescu să facă jocul legionarilor. Astfel, la 6 octombrie Antonescu a îmbrăcat cămașa verde, pe care o va purta de acum la toate ceremoniile legionare la care va participa. Această concesie nu a făcut decât să încurajeze acțiunile cămășilor verzi, a căror impertinență nu va mai cunoaște limite. Acestea sunt și afirmațiile făcute de Antonescu unui redactor care 1941 a publicat articolul „Pe marginea prăpastiei”.

La 16 octombrie Antonescu a primit o scrisoare insolentă din partea lui Horia Sima prin care acesta îi impunea imediat instaurarea unui regim legionar integral, atenționându-l că trebuie îndepărtați din guvern și din serviciile publice toate elementele non legionare. Nefericitul dictator s-a apucat să-i spună lui Sima pe un ton supărat că îi este imposibil să realizeze imediat acest lucru. El nu a dorit să favorizeze dezordinea din țară prin îndepărtarea brutală a evreilor din viața economică și toate celelalte măsuri lipsite de judecată luate deja în domeniul economic; prin expulzarea de către Ministerul Afacerilor Externe a inginerilor englezi din întreprinderile petroliere și nici propaganda legionară care se intensifica mereu, împreună cu perchezițiile, confiscările și alte abuzuri comise de legionari. Dacă vom continua astfel, d-le Sima, a spus Antonescu- nu vom avea ordine economică și, în plus, regimul legionar ca și statul în sine se vor prăbuși.

Horia Sima a revenit cu o scrisoare la 28 octombrie, pe un ton mai puțin insolent, consimțind să se amâne măsurile pe care le-a propus anterior.

La capătul a câteva săptămâni de astfel de experiențe, Antonescu și-a dat seama că este imposibil să continue în a face echipă cu legionarii. Din nefericire pentru el, nu a fost sprijinit suficient la 4 septembrie, iar pe de altă parte se lovea de recunoștința ce o purtau legionarilor cei care au profitat de confuzia creată de mișcare și au mers alături de Horia Sima.

6. Singurătatea și slăbiciunea lui Antonescu

Când un conducător militar preia dictatura, el se sprijină, normal, pe armată, dar Antonescu nu avea prieteni în acest domeniu sau avea foarte puțini. În plus, și dintre subalternii săi, mulți simpatizau cu legionarii.

O singură unitate i-a rămas fidelă, Divizia a 3-a, pe care mai demult o comandase. Nici pe sprijinul fără ascunzișuri al Germaniei nu se putea bizui, deși, înaintea de venirea sa la putere, a avut unele legături cu Berlinul.

Aderând la 28 noiembrie 1940 la Pactul Tripartit, Antonescu nu a făcut decât să ratifice apropierea României de Axă, lucru realizat de Gigurtu și Manoilescu.

Când Antonescu a venit la putere, a fost sprijinit de Dinu Brătianu și Iuliu Maniu, dar aceștia tăceau. Naziștii nu puteau decât să-l sprijine pe Horia Sima, omul lor de încredere, fiind interesați de dezordinea creată de legionari, care putea fi oricând un pretext de natură să justifice o eventuală intervenție.

7. Asasinatele din 26-27 noiembrie 1940

Simțindu-se în siguranță sub protecția Reich-ului, care în luna septembrie au introdus numeroase trupe, sub pretextul instruirii armatei române, legionarii au început să-și facă de cap, simțindu-se în largul lor.

Astfel, în noaptea de 26 spre 27 noiembrie, legionarii au împușcat în celule închisorii militare de la Jilava 64 de deținuți politici printre care generalul Argeșeanu, general Gavril Marinescu, Victor Iamandi, fostul ministru de justiție, Mihai Moruzov, fostul șef al serviciului secret, ofițeri, polițiști, jandarmi etc.

În aceeași noapte au asasinat în beciurile Prefecturii Poliției Capitalei trei foști comisari și au luat pe alții doi care au fost împușcați în pădurea Balota, unul supraviețuind.

În după amiaza zilei de 27 noiembrie, legionarii au pătruns în domiciliul din București al fostului ministru țărănist, Virgil Madgearu, pe care l-au răpit și împușcat.

În aceeași după-amiază, l-au răpit pe prof. NICOLAE IORGA de la Sinaia și l-au asasinat, drept răzbunare pentru că s-a aflat la originea procesului și condamnării la închisoare a lui Codreanu.

În dimineața zilei de 27 noiembrie, legionarii au reținut la domiciliu cu intenția de a-i suprima pe Argetoianu, Tătărescu și Gigurtu, pe Ghelmegeanu – fost ministru, general-doctor Marinescu, fratele fostului prefect de poliție, general Ilasievici, fost mareșal la palat și alții.

Pentru a se scuza, asasinii au pretextat că în noaptea de 26 spre 27 noiembrie se aflau, în cimitirul Jilava pentru deshumarea lui Codreanu și altor camarazi uciși la 30 noiembrie 1938 și pentru comemorarea a doi ani de la moarte, fiind vorba de o ceremonie solemnă, dar că la vederea osemintelor i-ar fi cuprins o furie sacră, care le-a întunecat pe moment mințile și au simțit că cei dezgropați trebuie răzbunați și mai ales să moară cei care l-au torturat pe căpitan.

În fapt, toate crimele au fost premeditate și executate cu mult sânge rece.

Cruzimea acelor tineri în faptele lor ucigașe a consternat, mai ales că unii dintre ei erau aproape copii. Asasinul care la Jilava a ucis 17 deținuți, pe nume Crețu, nu avea nici 22 ani.

Care a fost reacția conducătorului Ion Antonescu în fața acestor crime?

Relatările oficiale, publicate în 1941 se referă la un „discurs fulminant” ținut la Consiliul de Miniștri. Apoi a ordonat o anchetă, dar nu a obținut decât achitarea unor legionari prezumtivi criminali. Singura măsură în stare să preîntâmpine repetarea actelor criminale a fost desființarea poliției legionare.

8. Funeraliile lui Corneliu Zelea Codreanu

La 30 noiembrie au avut loc funeraliile somptuoase ale martirilor legionari, coloanele cu sicriele lui Codreanu, „Nicadorilor” și „Decembriștilor” care au traversat Bucureștiul, fiind urmate de trimiși speciali ai lui Hitler și o memorabilă suită de legionari. Era prezenți și Ion Antonescu și Horia Sima, ambii în doliu și în cămăși verzi, unul după altul. În fața opiniei publice conducătorul apărea asociat cu asasinii din 27 noiembrie și cu autorii celorlalte crime săvârșite anterior.

În orice caz, despre crimele legionarilor s-a vorbit foarte puțin, doar scurte discursuri ținute la înmormântare. La înmormântarea lui Madgearu a vorbit scurt Maniu. Sicriul lui Iorga nu era împodobit decât cu o jerbă de flori.

Starea de spirit era destul de tulbure, asasinatele consternând și pe simplul om de pe stradă, în special uciderea lui Iorga. Toți au rămas consternați la constatarea că el, conducătorul Ion Antonescu, înghite insultă după insultă, de la orice năpârcă, fără a reacționa într-un fel.

Este adevărat că germanii continuau să-i susțină pe legionari, urmărind cu atenție anarhia din România. Credeau oare că mișcarea legionară va degenera în comunism?

Mulți muncitori din rândul comuniștilor purtau cămașa verde, ei erau încorporați într-un „corp muncitoresc legionar”, comandat de un comunist notoriu, DEMETRU GROZEA.

9. Antonescu se rupe de legionari

Este mai mult ca sigur că Antonescu era tot mai preocupat să pună capăt dezordinii. Această ipoteză pare să se justifice prin faptul că Antonescu, după vizita în Germania, când a avut o întrevedere cu Hitler în ziua de 14 ianuarie, s-a hotărât să acționeze în 19 ianuarie 1941.²

Deci, după 19 ianuarie 1941, zi cu zi a început ofensiva, prin suprimarea funcțiilor de comisari ai românizării, apoi prin destituirea ministrului de interne, șefului și prefectului poliției, toți legionari, folosindu-se pretextul asasinării unui ofițer german de către un grec.

10. „Rebeliunea legionară”

Legionarii, nemulțumiți de intențiile lui Antonescu, se dedau la provocări, gândindu-se permanent că nemții sunt alături de ei. Cămășile verzi se baricadează în Prefectura Poliției, la Prefectura de Ilfov, în diverse clădiri care aparțineau organizației, în parcul Filipescu, constituind adevărate fortărețe pentru lupte de stradă

În același timp începe răfuiala cu evreii, numeroși fiind uciși, unii dintre ei duși la abator și asasinați ca animalele, sinagogile sunt incendiate, prăvăliile prădate și distruse. În noaptea de 21 spre 22 ianuarie 1941, și după aceea, cartierul evreiesc Dudești este complet devastat, singurele case care au fost cruțate de măcel fiind cele care aveau înscris pe poartă „Casă românească” sau „Casă de creștini”.

Antonescu se afla, la 21 ianuarie, baricadat în mărețul palat al Ministerului Afacerilor Externe din Piața Victoriei.

Dacă rebelii legionari ar fi citit cartea lui Malaparte „Tehnica unei lovituri de stat”, cu siguranță ar fi izolat această redută. Ar fi fost suficient să controleze iluminatul, asigurarea cu apă și comunicațiile prin telefon și-ar fi avut în mână tot ce le trebuia. În plus, dispuneau de câteva tanchete ale poliției, în timp ce Antonescu nu avea decât puține trupe în București, chiar foarte puține pentru întărirea dispozitivului său de apărare.

La 22 ianuarie, Horia Sima considera că și-a asigurat succesul. A declarat înlăturarea vechiului guvern și instaurarea unui guvern nou, format exclusiv din legionari.

Ambele partide politice au stat în expectativă, dar în același timp au urmărit reacția Germaniei referitor la această situație. Or, Germania s-a abținut de la orice intervenție până la 23 ianuarie, moment în care au luat poziție în favoarea lui Ion Antonescu.

11. Capitularea legionarilor

În dimineața zilei de 23 ianuarie, Horia Sima a lansat următoarea proclamație:

„Ordin către toți legionarii

Pentru a pune capăt vărsării de sânge pe care noi nu am dorit-o și care ar servi doar inamicilor României și Axei;

având în vedere politica Germaniei și Italiei impusă de condițiile speciale pe care mișcarea legionară le cunoaște;

având în vedere discuțiile începute între conducătorul statului și mișcare, pentru clarificarea situației create, în scopul ușurării acestor tratative, ordon să se înceteze imediat lupta.

Legionarii vor evacua toate instituțiile publice pe care le-au ocupat și își vor relua activitatea normală.

Cer ca acest ordin să fie executat fără nici o ezitare și întocmai.

Doresc ca în cel mai scurt timp țara să-și recapete aspectul normal.

Horia Sima

București, 23 ianuarie 1941, orele 5 dimineața”

Se prea poate ca această proclamație să fie redactată de Sima la îndemnul și sub controlul nemților, ba chiar poate i-au și dictat-o. Cert este că Horia Sima s-a refugiat la Legația Germaniei și apoi a plecat în Germania.

Pentru a întări dorința exprimată de a restabili ordinea în cel mai scut timp, nemții au plimbat către orele 10 dimineața, pe Calea Victoriei o unitate motorizată de artilerie grea. Această demonstrație era suficientă și fiecare a înțeles că rebeliunea a fost învinsă definitiv.

În câteva locuri izolate se mai aflau trăgători, dar au fost reduși la tăcere de către trupele românești, în afara celor de la Prefectura Poliției care nu s-au predat decât la intervenția a doi ofițeri germani. Multe din aceste „fortărețe” nu erau ocupate decât de studenți, printre care se aflau chiar și școlari. Șefii au avut timp să fugă, cei mai mulți luând drumul Germaniei, iar alții, ca Demetre Grozea, în Rusia sovietică.