Iz de revoluție și riscuri de securitate

Primele săptămâni ale administrației Trump au adus o furtună de decrete care, cel puțin în felul în care sunt prezentate de noul guvern și de opoziția americană în degringoladă, pare să semene cu o schimbare de regim fără vărsare de sânge, de tipul celor puse la cale cu finanțări generoase de la Washington. Schimbările făcute de Trump par să demanteleze ordinea internaționala creată chiar de America și să o înlocuiască cu o ordine despre care nici măcar actualul guvern de la Washington nu are o idee limpede.

”Chinezii au acționat mereu în interesul China, iar rușii au acționat mereu în interesul Rusiei, Chilienii în interesul Chile, iar SUA în interesul SUA. Acolo unde interesele noastre se aliniau, aveam parteneriate și alianțe; acolo unde apăreau divergențe aveam diplomația care intervenea pentru a preveni conflictele, urmărindu-ne mai departe interesele și înțelegând că celelalte puteri vor face același lucru. Toate acestea s-au pierdut.

Cred că această lume s-a încheiat odată cu Războiul Rece, pentru că noi am rămas singura putere a lumii și ne-am asumat și responsabilitatea de a fi un guvern mondial în anumite cazuri, încercând să rezolvam singuri problemele. Și astfel se întâmplă lucruri groaznice în lume. Sunt lucruri ce au impact asupra intereselor noastre naționale. Nu este normal ca lumea să fie unipolară. A fost o anomalie. A fost un produs al războiului rece, însă trebuie să ne întoarcem la o lume multipolară, cu mai multe mari puteri în diferite părți ale planetei. Acum este China în această situație și, într-o oarecare măsură, Rusia, iar apoi avem state precum Iranul și Coreea de Nord”, a spus secretarul de Stat Marco Rubio, într-o conferință de presa de la finalul lunii ianuarie.

Pentru aliații Americii, aceste declarații sunt mult mai îngrijorătoare decât pentru opoziția progresistă din Statele Unite. Democrații și neomarxiștii din Statele Unite riscă să piardă finanțări uriașe, inclusive cele prin USAID. În Europa, riscurile sunt mult mai mari. Și nu este vorba despre fricțiunile diplomatice și chiar amenințările ce pot veni din partea SUA asupra Danemarcei, pentru a ceda Groenlanda.

Iată ce observă, în Marea Britanie, doi foști membri ai guvernului Tony Blair, cel mai loial aliat al Statelor Unite. Alastair Campbell (secretarul de presă al lui Blair) și Rory Stewart (susținător al intervenției în Irak din 2003 și apoi guvernator a două provincii irakiene ocupate – adică un administrator colonial în numele aliaților americani) constată cu spaimă că armata britanică nu poate funcționa fără americani – nu pentru că militarii britanici sunt incapabili, ci pentru că, vreme de decenii, armata britanică a fost construită pentru a acționa ca un apendice al armatei SUA.

”De 70 sau de 80 de ani, America a creat un sistem internațional, a creat instituții internaționale, a creat NATO, Banca Mondială, FMI, a ajutat la crearea ONU, a inițiat programe uriașe de asistență militară, are baze în peste 100 de țări ale lumii, a făcut ca totul la nivel militar să fie interoperabil cu armata SUA, iar astfel armata britanică sau cea franceză nu pot opera fără armata americană. Motivul pentru care NATO nu a putut rămâne în Afganistan după plecarea a 2.500 de militari americani a fost că doar aceștia din urma știau cum să opereze părți esențiale ale mașinii de război. Nu putem opera fără ei. Însă în niciun moment din ultimii 70 de ani America nu a încercat să se folosească de aceste lucruri pentru a extorca. Au făcut schimbări, însă au făcut-o cu consultări, au făcut-o lent, predictibil și într-un mod în care aliații înțelegeau – a fost vorba despre democrație, despre drepturile omului, despre inamicii Statelor Unite. Puteai înțelege care sunt valorile americane, fie că îți plăceau sau nu. Ele rămâneau constante, indiferent de guvernul SUA, și nu simțeai că îți asumi riscuri uriașe integrându-ți armata cu armata SUA sau luând un ajutor internațional de 10 de miliarde de dolari pe care să-ți bazezi apoi întregul budget. Totul până acum”, spune Rory Stewart.

Cu alte cuvinte, situația Marii Britanii este cea în care elitele locale, un soi de vechili în colonia SUA, nu mai împărtășesc ideologia metropolei, însă sunt conștiente că o ruptură i-ar lăsa total lipsiți de apărare, inclusive la nivel militar. Iar rezultatul poate fi vulnerabilitate externă și tulburări sociale interne. Cele din urma se observă sub noua guvernare laburistă de la Londra, care încearcă zadarnic să se reconecteze la trecuta administrație Blair, însă, în loc de aplicarea agendei de guvernare, își consumă întreaga energie pentru a stinge incendii sociale.

”Dacă ordinea care se naște acum la Washington este succesoarea imperiului american unipolar despre care vorbea Marco Rubio, atunci ceea ce ar urma în Marea Britanie ar fi statul care va urma Marii Britanii a lui Tony Blair din 1997, franciza provincială a unui imperiu global care între timp a dispărut. Cu atât zel au aruncat conducătorii Marea Britanie în lumea globalizată, încât țara a lui Blair a devenit (dintr-o națiune nord-vest europeană cât de cât omogena) nu numai de nerecunoscut, ci s-a ajuns ca oamenii care se opuneau acestei grave transformări să fie numiți extremiști. Marea Britanie a devenit ciudată, cu un start străin și mizer întins peste siluetele înca recognoscibile ale orașelor sale”, scrie Aris Rousinos, pentru Unherd.

Cine va conduce Marea Britanie spre și prin transformarea care nu mai poate fi evitată. Partidul Conservator este la nivel de extincție, iar Partidul Laburist (revenit acum la guvernare) începe să- calce pe urme. Sondajele încep să fie conduse de populiști, la fel  ca în mare parte din Europa continentală. Partidul Reform UK, al lui Nigel Farage, va trebui să definească interesul național al Marii Britanii altfel decât prin punerea semnului egalității între interesul național britanic și cel al Americii – un hegemon în pierdere de influență și un aliat tot mai impredictibil.

Insula britanică are încă o economie puternică, poate lega relații comerciale cu o mulțime de foste colonii și deține un factor de descurajare nucleară. Chiar și în aceste condiții, foști oficiali britanici vorbesc de riscul uriaș al integrării la nivel militar cu Statele Unite și despre cum aceasta poate aduce adevărate taxe de protecție. Dacă aceasta este situația Marii Britanii, aliații din Estul Europei, cu Rusia în apropiere și făcând parte și din Uniunea Europeana, au de înfruntat riscuri și mai mari.

”Partidul Reform reflectă un naționalism britanic embrionar care, mai degrabă inconștient, începe să se definească prin opoziție cu actualul sistem. Dar încă este greu de crezut că Nigel Farage înțelege pe deplin care este rolul pe care istoria i l-a rezervat – acela de a crea statul care să urmeze Marii Britanii a lui Blair. Ca și Franța sau Germania, Marea Britanie poate deveni pur și simplul de neguvernat, luată de forțe istorice pe care nu le poate controla”.