JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (8)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (Alegro ma non tropo) Editura Junimea Iaşi 2018

O problemă de orgoliu o reprezintă punctul unde se mulţumeşte cineva cu rolul de protagonist: doar în familie, în mijlocul grupului său de adopţie dat sau chiar în fruntea unui grup de adopţie ţintit. Desigur, aşa cum am amintit, toţi păstrăm în noi conştiinţa primordială că reprezentăm centrul, începutul şi sfârşitul lumii (asemenea lui Bibi), chiar dacă n-o mai recunoaştem public, lucru ce reprezintă debutul resemnării. În special artiştii visează la statutul de mari vedete şi sunt miraţi până la revoltă – public ori doar în sufletul lor – că nu li se recunoaşte acest rol.

Bubu încă nu doreşte decât să câştige împreună cu echipa sa meciul din spatele blocului.

Doamna Victoria s-ar mulţumi şi (doar…) cu fotoliul de director la Şcoala generală nr. 13, acolo unde se termină universul ei. Spre deosebire de colegele ei, mulţumite doar cu poziţiile pe care le ocupă, doamna Victoria vrea mai mult. (Numai că şi colegele ei vor mai mult, doar că în alte domenii. Viorica este o profesoară bună, însă universul ei este acasă, acolo i se dezvoltă pretenţiile: mai ales la cariera fiului. Iar Simona, şi ea o profesoară bună, se remarcă la Lions Club, unde, activează în calitate de secretar şi unde se realizează programe importante pentru ajutorarea vieţii nevăzătorilor.) Pentru Victoria, dorinţa (mai mult sau mai puţin secretă) de a deveni directoarea Şcolii generale nr. 13 constituie şansa ei de a ajunge protagonist.

Vecinul Vasile, altfel un vecin de treabă, este protagonistul blocului, al cărui rol de preşedinte al Asociaţiei de proprietari nu este contestat de nimeni. Domnului Vasile, preşedintele Asociaţiei de proprietari, îi place să convoace măcar o dată pe lună câte o şedinţă de bloc, unde să se analizeze viaţa în comunitate, cu bunele şi cu relele ei. Acolo, până şi profesorul universitar de la etajul V trebuie să-i asculte părerile.

Domnul doctor inginer Gheorghe Romaşanu, joacă într-o altă divizie, el a vrut mai mult şi, iată, a ajuns ministru. Şi chiar şi după remaniere, lumea i se adresează toată viaţa cu „Domnule Ministru”. După remanierea care şi ea poate fi doar vremelnică, aşa cum şi postura de membru al guvernului a fost vremelnică. Ehei, dacă ai ajuns o dată acolo sus şi nu ai fost dat cu capul de pereţi, atunci tot acolo sus vei continua, îşi spune, pe bună dreptate, Ghiţă. Lumea i se adresează lui Gheorghe Romaşanu cu „Domnule Ministru”, dar numai cei ce-l cunosc. Ceilalţi trec pe lângă el pe stradă ca pe lângă oricare pieton din mulţimea de pietoni.

Marea violoncelistă Julia Zimberlan a ajuns şi ea sus, competiţia ei se desfăşoară la un nivel şi mai înalt, aşa că domnişoarei Julia Zimberlan nu-i ajunge aura naţională, ei îi trebuie aura mondială. Şi, într-adevăr, numele Julia Zimberlan este înconjurat de o aură strălucitoare pentru cei ce au tangenţe cu muzica simfonică. Cu atât mai descurajant este că agentul de circulaţie habar n-are pe cine a oprit în trafic.

Desigur, nu toată lumea a ajuns la nivelul satisfacerii marilor aspiraţii. Mai ales că majoritatea adulţilor, spre deosebire de copii, nici n-are asemenea pretenţii de la viaţă. (Dar să-i priviţi cu circumspecţie pe cei ce pretind – faţă de alţii! – că îşi ştiu limitele. Aceia fie că vor să fie contrazişi, fie că într-adevăr au serioase probleme.) Orizontul cel mai larg şi greu de atins îl reprezintă cel al oamenilor de creaţie. Dacă un procent acceptabil dintre tehnocraţi pot ajunge la orizonturile din faţa lor, în funcţie de ambiţie, calităţi manageriale şi întâmplări favorabile, orizontul lor situându-se rar la nivel naţional şi în cazuri cu totul excepţionale mai departe, cercetătorii ştiinţifici şi artiştii se plasează şi suportă o concurenţă mult mai mare. Doamna Victoria nu are decât doi-trei rivali pentru poziţia ţintită, în vreme ce Julia Zimberlan, dacă vrea să depăşească liga naţională – şi domnişoara Julia CHIAR VREA! -, trebuie să facă faţă concurenţei a cine ştie câţi violoncelişti cunoscuţi, mai puţin cunoscuţi şi necunoscuţi.

Michael Schultz vrea Premiul Nobel pentru literatură. Îl visează din clipa când a realizat că va fi scriitor.

Şi Donald Sigurjohnson vrea Premiul Nobel pentru literatură şi îl visează din clipa când a realizat că va fi scriitor. (Păi, Donald Sigurjohnson, deşi nu trăieşte chiar în nord, are rădăcini scandinave.)

La doar douăzeci de ani, Michael Schultz a izbutit să publice o povestire într-o revistă din capitală. De acum, Premiul Nobel i se pare tot mai aproape.

La nici douăzeci de ani, Donald Sigurjohnson a publicat un grupaj de poezii într-o revistă din capitală. El chiar locuieşte în capitală! De acum, lui Donald Sigurjohnson, Premiul Nobel i se pare tot mai aproape.

La douăzeci şi cinci de ani, lui Michael Schultz i-au apărut două romane şi un volum de povestiri.

La douăzeci şi cinci de ani, Donald Sigurjohnson a publicat a doua sa plachetă de versuri.

La nici treizeci de ani Michael Schultz a devenit extrem de apreciat în oraşul său. A mai scos un volum, dar critica naţională, după ce l-a primit cu aplauze la debut, începe să-l ignore.

Sigurjohnson s-a împrietenit cu boema din capitală şi frecventează zilnic barul care chiar aşa se numeşte – BOEMA.

Shultz vede cum Premiul Nobel, de care s-a simţit atât de aproape, se îndepărtează, în mod ciudat, după fiecare carte publicată: deşi este convins că scrie tot mai bine, renumele său se reduce mereu mai mult la nivelul local, unde şi acolo sunt consideraţi acum mai interesante tinerele talente Robert Gram şi Igor Bauch. Aşa că a înţeles abia la patruzeci de ani că, pentru a fi cunoscut, sunt necesare – absolut necesare! – contactele cu personalităţile care fac jocurile în marea literatură. Aşa că se mută şi el în capitală şi se împrieteneşte cu grupul de artişti ce se întâlnesc în fiecare seară la clubul P&P. Vineri au loc şi şedinţe de cenaclu.

Sigurjohnson, „unul dintre cei mai importanţi poeţi de la BOEMA”, primeşte Premiul Naţional.

Aşa că, iată, este o chestiune de loterie la care grup te afiliezi. Cu Premiul său Naţional, Donald Sigurjohnson, „unul dintre cei mai importanţi poeţi de la BOEMA”, este în competiţie cu încă vreo câteva zeci de mii de grupuri aflate în urna de unde se scoate biletul câştigător.

Schultz scrie mai puţin de când s-a mutat şi el în capitală, frecventează, socializează, comentează şi citeşte la cenaclul de vineri de la P&P. De P&P n-a prea auzit nimeni şi, mai grav, n-a prea auzit cine trebuie. Michael Schultz a optat pentru un loz necâştigător şi nici măcar nu se află în apropierea bolului de unde se extrag marile câştiguri. Premiul Nobel nici măcar nu se vede de la P&P. „Când apar milioane de cărţi în fiecare an, majoritatea pe internet, dar o mulţime şi pe suport de hârtie, şansele pentru a deveni protagonist cu adevărat – măcar pentru o vreme – sunt de una la un milion! Şi probabil şi mai mici! Trebuie să ai un noroc chior să tragi lozul cel mare”, le spune cu amărăciune Schultz tinerilor săi colegi care visează şi fiecare dintre ei la Premiul Nobel. „Sigur, trebuie şi talent şi muncă, dar în primul rând talent, însă, chiar de le ai pe acestea, dificil nu este să scrii, dificil este să fii citit” le mai spune Michael Schultz tinerilor săi colegi care visează şi fiecare dintre ei la Premiul Nobel. Maestrul Michael Shultz tocmai a împlinit optzeci de ani, a publicat şi reeditat nici el nu ştie câte volume şi, fiindcă n-a tras lozul cel mare când a venit din provincie în capitală şi n-a dat de un grup câştigător, e tot mai conştient că măcar în timpul vieţii sale nu va mai avea parte decât de câteva cronici politicoase, dar nesemnificative. (Maestrul Michael Schultz este resemnat, dar nu de tot: el speră într-o reparaţie postumă. Altceva ce să spere?)

Sigurjohnson a ales mult mai bine, iată, doi membrii ai grupului de la BOEMA au luat premii importante, unul dintre ei fiind timp de nouă săptămâni în topul celor mai bune trei cărţi în IERARHIA CELOR OPTSPREZECE[1]. Să fii membru recunoscut al grupului de la BOEMA este o garanţie suficient de mare pentru a fi solicitat de marile edituri, iar Donald Sigurjohnson, „unul dintre cei mai importanţi poeţi de la BOEMA”, cum a fost numit deja cu ani în urmă, se află în siajul acestui „adevărat desant poetic”. La optzeci de ani n-a luat încă nici el Premiul Nobel, cel de care s-a crezut atât de aproape la nici douăzeci de ani, dar măcar se află deseori pe lista candidaţilor.

Din păcate – sau din fericire? – nu există armate formate doar din comandanţi, chiar dacă toţi recruţii sunt amăgiţi că în raniţa din dotare se găseşte un baston de mareşal. Iar amăgirea nu încetează: de pildă, „…binecunoscutul <caz Pompidou> (bunicul exploatator agricol, tatăl şi mama institutori, fiul rând pe rând profesor, consilier de stat, bancher, prim-ministru, preşedinte al Republicii), prin exemplaritatea sa difuzată prin mediile de informare, are un <efect de convingere> asupra întregii societăţi. Altfel spus, deşi aceasta prezintă o excepţie, tinde să-i convingă pe cei mai defavorizaţi cetăţeni că <jocurile nu sunt făcute>, că viitorul spiţei nu este fixat de destin, că voinţa de ascensiune poate forţa rigiditatea structurilor, pe scurt, că omul păstrează o marjă de libertate[2]”.

Amăgirea nu încetează, deşi cei vizaţi sunt tot mai puţini odată ce înaintează în vârstă şi constată că visul nu numai că nu se apropie, ci se îndepărtează tot mai mult în rutina jocului de zi cu zi.

Da, pentru a fi protagonist la nivel global, încerci să intri în competiţia nu doar cu cei ce sunt de mult în arenă, ci şi cu o avalanşă infinită de rivali noi veniţi din toate colţurile lumii. Pe cei mai mulţi nici nu-i cunoşti. Tu te ştiai pe locul trei şi te pomeneşti cu doi tineri sosiţi din urmă, veniţi de niciunde şi care te împing în urma lor. Pictorilor, muzicienilor, scriitorilor li se aminteşte mereu de acest adevărat sunami ce se abate peste fiecare, iar internetul confirmă din plin invazia. Aşa că doar cei ce cred în lozul câştigător au şanse. Cine nu joacă la loterie nu are nici o şansă să câştige lozul. Singurul loz câştigător, care depinde de împrejurări, de la ce grup te-ai afiliat, de cine cunoşti şi de cine te cunoaşte, de mult noroc, de infinit noroc şi chiar şi de talent. Descurajant pentru cei ce visează la mai mult, cei ce doar visează dar nu joacă şi cine nu joacă nu poate câştiga. Cine nu crede, cel puţin în adâncul sufletului, că nu merită tocmai el lozul cel mare? Şi cine nu visează la viaţa de după ce-l va câştiga, chiar dacă cei mai mulţi se scuză spunând că nu atât pentru ei visează marea glorie, ci pentru opera lor, pentru „opera care este copilul lor”. Doar un părinte degenerat nu visează la triumful urmaşilor săi direcţi, mai ales dacă el n-a ajuns să trăiască nici o fărâmitură din acel triumf.

Cei ce nu visează la poziţia de protagonist în jocul lor public şi se mulţumesc să rămână doar în mijlocul orchestrei fie că vor să fie protagonişti (sau să se creadă) protagonişti în alte jocuri, cum ar fi cele casnice, cele ce ţin de hobby sau cele ce-i evidenţiază în grupuri paralele[3], fie sunt veşnicii dezamăgiţi, veşnicii neînţeleşi, perdanţii din start, protagoniştii complexelor de inferioritate. O categorie specială o constituie şefii de galerie, şefii chibiţilor, precum şi cei ce-şi găsesc menirea în a fi simplii chibiţi.

[1] Cei optsprezece critici care publică săptămânal acea clasificare în cea mai prestigioasă revistă de literatură din lume.

[2] Gèrard Vincent, în Philippe Ariès şi Georges Duby, Istoria vieţii private, Editura Meridiane, Bucureşti, 1997, vol. IX, pp. 224-225.

[3] Şi ultimul boschetar îşi găseşte un loc de protagonist: de pildă, el se va lăuda – pe drept – că nimeni nu poate scoate atât de repede cu dinţii orice dop de pe o sticlă de bere. Şi nana Safta, veşnica angajată la stăpân, se va considera protagonistă, lăudându-se că şniţele ca ea nu poate face nimeni în tot cartierul. Şi cei mai cenuşii membrii ai societăţii umane sunt sau se cred protagonişti, campioni în ceva. Şi dacă nu în ceva concret, măcar în visele lor. Doar cei ce nu intră nici în această categorie sunt bolnavii, bolnavi tocmai pentru că nu şi-au găsit niciunde locul de frunte. Nici măcar în vis.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.